IRINA PĂDURARIU – „Florile te inspiră să mergi mai departe. Să ai încredere în forța vieții”

• Vecina mea, doamna Irina, este o persoană sensibilă la frumos şi îndrăgostită pătimaș de natură. De când m-am mutat la Mogoșoaia, gard în gard cu casa ei, nu este zi în care să nu trag cu ochiul la grădina ei colorată și înmiresmată, plină nu doar de flori, ci și de legume și fructe, pe care le cultivă pe fiecare centimetru pătrat de pământ. Cu siguranță că un om care știe să facă un rai într-o curte are multe de spus •

„Întâi şi întâi a fost dorința de frumos. Așa s-a născut pasiunea mea pentru flori. Ea s-a aprins și mai tare când am început să observ semințele cum încolțesc, bulbii cum sparg pământul, și mi s-a părut că e fascinant câtă putere pot să aibă niște firișoare de plante atât de mă­run­te. Asta mă inspiră fantastic: orice mi s-ar întâmpla, știu că pot să o iau și eu de la capăt și să merg mai departe, asemenea plantelor”.

„Am învățat de la flori să cred în viață și în viitor”

– Și tu, cu familia ta, la fel ca și mine, ai lăsat în urmă orașul, haosul urban, betoanele și as­faltul, pentru a te muta în natură și la aer curat. Îți priește viața la țară?

– Inițial, eu nu m-am mutat la țară din dragoste de natură, ci din nevoie. Rămăsesem fără apă caldă și căldură la bloc, în prag de iarnă, și am zis stop! Vreau să fiu stăpână pe casa mea. Apoi am realizat că natura, liniștea mă relaxează, mă încarcă, îmi dau puteri. Dacă vii obosit și agitat de la serviciu, după opt ore de muncă solicitantă, plus stresul care vine la pachet cu ea, plus încă o oră de șofat și sla­lom în trafic, odată ajunsă acasă, mi-am dat seama cât de tare mă relaxează și mă încarcă apro­pierea de flori.

– Ai început timid, cu două tufănele, două jardiniere cu panseluțe și flori de piatră, și ușor-ușor, anotimp după anotimp, relația ta cu florile s-a transformat în pasiune.

– Da, am ajuns să iubesc florile! Sunt niște ființe nevorbitoare care, prin oblăduirea ta își gă­sesc împlinirea, pot să zic. Îți dau în schimb foarte multă energie și te inspiră. Uite, o plantă azi poate fi bolnavă și mâine își revine miraculos. Alta poate să moară, dar se naște un lăstar nou. Și, de fapt, îți dai seama că totul e trecător în viață, că tot ce e rău trece și vin lucruri noi, bune, proaspete, sănătoase. Numai să ai răbdare să observi. Și să ai încredere în forța vieții. Florile te inspiră să mergi mai de­parte, să trăiești, ai o așteptare de la viitor. Pentru că ai pus bulbii de cu toamnă, abia aștepți să vină pri­măvara să vezi cum încolțesc, ești nerăbdător să vezi cum înfloresc și înfrunzesc toate cele, pentru ca apoi să culegi… bucurie de flori, de culori, de for­me, de parfum… Cumva, ai tot timpul ceva anticipativ, îmbucurător.

Dumnezeul ierbii

– Care a fost prima plantă pe care ai sădit-o în grădină?

– Era cam sfârșit de iulie când ne-am mutat aici, la Mogoșoaia, și prima plantă de care m-am îngrijit a fost iedera, pe care am cățărat-o pe gard, la in­trare. Sper să umple gardul până ies eu la pensie. Apoi au venit trandafirii, apoi iarba… Cred că am semănat până acum de patru ori iarbă, și mi se pare fascinant să vezi cum tu pui o sămânță în pământ și locul înverzește, încet-încet. Întâmplarea asta te face să te simți ca un mic Dumnezeu.

– Cum ai știut ce e de făcut pentru fiecare plantă? Ai avut sfătuitori? Ai citit? Unde le gă­sești?

– Când am venit în Mogoșoaia, nu știam de unde să-mi iau flori. Dar într-o zi am avut treabă la Buftea, și întâmplător, am descoperit pe mar­ginea drumului două sere și o adevărată expoziție cu flori de sezon la vânzare. Sunt flori superbe, la prețuri rezonabile, și în loc să îngraș o corporație, hrănesc un om care are o mică afacere de familie. Sera este a unei doamne super drăguțe, care întot­deauna îți dă explicații și sfaturi, care întotdeauna îți dă cadou câteva plante în plus și, sincer, mă duc acolo și pentru că e o adevărată terapie prin cu­loa­re. Când primăvara intri în serele alea pline de petunii și zambile sau în serele pline de tufănele, toamna, e o nebunie. Mă duc uneori doar să mă bucur. Iar tanti Drăguța, că așa o cheamă, e o ins­pi­rație pentru mine și ca om. E o femeie destul de în vârstă, care are și ea problemele ei, dar care, pur și simplu, muncește de drag și se vede că îi face plăcere când îi ad­miri pasiunea. Ea m-a învățat multe lu­cruri.

În rest, am citit, am căutat filme și tutoriale care să mă învețe ce să fac. Am urmărit, de exemplu, un întreg serial al unui nene britanic, pasionat de creșterea trandafirilor agăță­tori, care doar cu as­ta se ocupă. Am în­vățat foarte mult de la el: cum se leagă trandafirii, cum se tund, cum se tratează cu îngrășământ ca să înflorească uni­form și de 3-4 ori pe an. E fascinant să în­veți me­reu câte ceva nou!

– Văd că ai sub­scris și la acțiuni eco­logiste de re­ci­cla­­re, compostare, și chiar perma-cul­tu­ră. Cum proce­dezi?

– Compostarea a venit din nevoie. Da­că la început pu­team arunca iarba pes­te gard, pe un te­ren cu meri săl­băticiți, acum, că peste gard e curtea altcuiva, nu mai putem face la fel. Așa că am găsit soluția lă­zilor de compostare, și acolo vărsăm toate resturile organice din casă, coji de fructe sau le­gume, frun­ze, iarbă tăiată, tulpini de flori, bu­ru­ieni și rădăcini smulse… tot ce e biodegradabil, deci, se întoarce în natură. Vom pune compostul pe paturile de roșii la toamnă, ca să îngrășăm pământul.

Roșiile uriașe

– Cum e să mănânci roșii de la tine din gră­dină?

– Cred că e al patrulea an când mâncăm roșii din grădina noastră. Prima dată am pus așa, ca să văd ce se întâmplă, și au ieșit niște roșii imense. Anul ăsta am studiat conceptul de perma-cultură, soțul meu a amenajat niște lăzi mari, fără fund, um­plute cu pământ, unde am plantat roșii, busuioc și crăițe. Astfel, tomata e ferită de dăunători, bu­su­iocul alungă păduchii, iar crăițele sunt frumoase și atrag limacșii, care nu mai mănâncă frunzele de tomate. Am reușit să creez un ecosistem și să scap de viermi și limacși, datorită plantelor aromatice. Cum ziceam, busuiocul e un insecticid natural, plus că accentuează gustul roșiilor. Citesc acum o carte foarte interesantă și vreau să încerc la anul ce am descoperit: că dacă folosești unelte de gră­dinărit din cupru, teoretic, nu ar mai trebui să vină limacșii să-ți distrugă plantația. Cuprul e respin­gător pentru ei. Iar la anul, vreau să pun și fa­sole ver­de și aș mai în­cerca și cu niște plante medi­cinale. Acum, de dis­trac­ție pentru Andrei, băiatul meu care e mare iubitor de natură, de pie­tre, insecte și ani­ma­le, am plantat tărtăcuțe și pepeni, poate mân­căm până la sfârșitul verii. Mai am leuștean, mentă, echinacea și sal­vie, cu care vreau să afum la toamnă. Mai am o plan­tă pe care o las să se înmulțească, se cheamă limba-oii sau pătlagină și e foarte bu­nă. Acum vreo doi ani, am ajuns cu Andru la doctor, că s-a trezit cu o umflătură uriașă pe pi­cior. Îl piș­case un pă­ianjen. Doc­torul mi-a dat o cremă cu cortizon, cu care nu prea am fost de acord, așa că i-am pus o frunză de limba-oii pe um­flătura de pă­ianjen și în două zile nu mai avea nimic.

– Văd că iei în se­rios grădinăritul, Irina. E­fec­tul lui nu se vede doar pe roșiile din curte, ci și în zâmbetul care nu-ți dispare niciodată de pe obraz.

– Da, toate astea îmi fac bine și îmi aduc amin­te, cumva, de copilărie. Când eram mică, am trăit vreo doi ani la țară, la Blaj, la mătușa mea. Re­ve­neam acolo în fiecare vacanță. Ea era grădinăreasă șefă. Tot ce mâncam era din grădina ei și, cumva, de atunci îmi plăcea să umblu desculță prin gră­dină, să ud straturile cu stopitoarea, să culeg cireșe și vișine, să mănânc diverse legume direct de pe vrej… Deși sunt atâția ani de atunci, și acum, de fiecare dată când copilesc roșiile, îmi aduc aminte de mă­tușa mea, pe care chiar am pierdut-o anul tre­cut. Cumva, grădinăritul e ca o legătură cu ea, cu zi­lele frumoase de vară, cu copilăria.