LIVIU TEODORESCU – „Suflecă-ți mânecile și repară ce e de reparat”

Talentatul din clasa întâi

– Eşti unul dintre cei mai cunoscuţi cântăreţi ai momentului. Când ți-ai descoperit dragostea pentru muzică? Po­ves­tea asta a felului în care talentul încolțește într-un om ca firul de iarbă, este extrem de interesantă.

– În orice caz, pasiunea mea pentru muzică nu a început în fa­milie, fiindcă toţi ai mei sunt cân­tăreţi doar „de baie”. (râde) În schimb, tata e actor la Teatrul „Nottara”, şi cred că de la el am căpătat pasiunea pentru artă, în general. Cu mu­zica am început mai curând îm­pins de la spate: la un moment dat, în clasa I, învăţă­toarea le-a spus alor mei că am ureche mu­zicală şi că ar fi păcat să nu iau nişte ore de canto. Aşa că, deşi eu nu prea dădeam năvală, m-am lăsat dus de părinţi la Palatul Co­piilor, unde am trecut „cu feli­citări” de toate testele şi am intrat în cercul de muzică. Am rămas acolo vreo şase ani, dar tot aşa, fără prea mult apetit. Apoi, când aveam 14 ani, am ajuns la TVR, la emisiunea „Numai cu acordul mino­rilor”, produsă de Titus Munteanu, şi abia atunci mi-am dat seama că, de fapt, muzica îmi place chiar foarte mult. Era o altă atmosferă aco­lo, plină de entuziasm, iar „sub bagheta” dom­nului Titus Munteanu, am făcut trecerea de la te­orie (de care avusesem parte din plin), la practică, iar practica m-a sedus într-o clipă. Cu toate astea, după o vreme, din pricina orgoliilor nemăsurate ale părinţilor puştilor im­plicaţi în emisiune („Co­pilul meu e cel mai bun!” „Ba nu, al meu e cel mai bun!”), care inter­veneau cu pile şi făceau tot felul de presiuni, mi-a pierit cheful şi-am zis că mai bine o las baltă cu mu­zica. Mai ales că, sincer să fiu, mi se năzărise c-aş fi vrut să fac Teatru, ca tata. Aşa că m-am întors la Palatul Copiilor, doar că la cercul de teatru, şi trei ani m-am pregătit în ideea c-o să dau ad­mitere la UNATC. Dar la începutul clasei a XII-a, m-am răsucit din nou şi am revenit la muzică. Ştii cum e când te înde­păr­tezi de-un lucru și în timp tocmai lucrul ăla în­cepe să-ţi placă mai mult ca orice? Plus că treaba cu teatrul în­cepuse să scârțâie, nu eram realmente pasionat de ac­torie, motivat până la nivelul de a o prac­tica toată viața. Pregătirile începu­seră să devină greoaie, pe când, la capitolul mu­­zică, fă­ceam totul lejer, natural, din poignet. Evi­dent că m-am îndreptat spre Conservator.

– A fost perioada în care te-ai înscris şi la emisiunea-concurs „Vocea României”, de la Pro TV…

– Da. Unde am întors imediat toate cele patru scaune ale antrenorilor. De nici nu mi-a venit să cred! (râde)

Un pariu câștigat

– A trecut ceva timp de atunci. Ți-au fost de folos concursul și vizibi­li­tatea pe care ai dobân­dit-o?

– Sunt unul dintre no­rocoşii pe care genul ăsta de concurs i-a ajutat foarte mult. Pentru mine, „Vocea României” chiar a fost un start pe piaţă, de bun au­gur. Datorită ex­punerii prin inter­me­diul tele­vi­ziunii, lu­cru­rile chiar au în­ceput să se întâmple. Pe de altă parte, eu am avut şi noroc, pen­tru că, ime­diat după în­che­ierea „Vocii”, s-au legat lucrurile şi-am intrat într-un alt pro­iect al Pro TV-ului: „Pariu cu viaţa”, primul se­rial muzical românesc. Prezența în el mi-a con­solidat capitalul de imagine şi i-a crescut pu­bli­cului încrederea în mine, în capacităţile mele artistice. Dar eu m-am și construit temeinic ca artist, adică nu m-am re­zumat doar la a cânta. Eu compun, îmi scriu sin­gur versurile, cam 80% din aran­ja­men­tele muzi­cale sunt ale mele, mi-am făcut studioul meu, mă ocup şi de producţie… Pe piaţa de azi, în ecuaţia succesului, o voce bună te ajută doar în procent de 10%. E ca şi cum ai o vioară mi­nu­nată, dar dacă nu ai ce să cânţi la ea, de­geaba o ai.

Euforia de la miezul nopții

– Perseverența ține loc de talent?

– Bineînțeles că nu ține, dar ca să dureze în timp, și talentul, şi creativitatea trebuie şlefuite, doar prin şlefuire, prin multă muncă, poţi să ajungi la performanţă artistică. Din fericire, când te pasionează ceea ce faci, nu resimţi efortul, nu ţi se pare că e o corvoadă. De exemplu, ieri am stat în studio vreo 12 ore, dar nici n-am observat când a trecut timpul, iar după miezul nopții, când am plecat spre casă, mă simţeam atât de fresh, atât de plin de energie, că parcă-mi venea să mă întorc şi să mai lucrez puţin! (râde)

– Faptul că, la 27 de ani, ai deja studioul tău, îl simţi ca pe o victorie profesională?

– Sigur! Însă cel mai important pentru mine e faptul că am locul meu, unde pot să mă exprim artistic în linişte, fără stres, să lucrez cu oameni cu care să rezonez… Dacă nu ai studioul tău, trebuie să te duci pe la alţii şi nu întotdeauna pro­prie­tarii de studiouri au dispoziţia sau bu­nă­vo­inţa să te primească, atmosfera nu e întot­deauna una care să-ţi priască… Mai bine e să ai propria ta plantaţie, pe care să fii liber să semeni ce vrei. (râde)

– În afara profesionalismului tău muzical, mai există și alte in­gre­diente care te-au ajutat să te afirmi?

– Norocul! Sincer, mai presus de ori­ce, eu cred că, pur şi simplu, am avut foarte mult noroc. Mai sunt mulţi alţi oameni şi talentaţi, şi corecţi, şi mun­citori, de care fie nici n-ai auzit, fie ai auzit un pic, după care s-au pier­dut, în vreme ce eu sunt deja de nişte ani în muzică, am succes, am con­cer­te, slavă Domnului!… De ce eu am reu­şit, iar ei, nu? Cred că ține și de destin.

Băiatul din dosul cortinei

– Te poți autodefini ca artist?

– Dincolo de succesul pe care, ca orice artist, îl visez, eu încerc să stre­cor în muzica mea și un anume mesaj. Mă gân­desc că dacă mă ascultă atâţia oameni, atunci, dincolo de a le oferi plăcerea, bucuria audiţiei, e de datoria mea să contribui măcar cu o fărâmă de bine, de po­zitiv, la lumea în care trăiesc. Şi mă mai inte­resează ceva: să fiu autentic, să mă exprim pe mine însumi, exact aşa cum sunt.

– Privind în urmă, la seara când ți-ai croit destinul în muzică, pe scena concursului „Vo­cea României” sau dincolo de ea, există vreo persoană căreia îi datorezi un „Mulțumesc!” special?

– Sunt mai mulţi oameni cărora le datorez un „Mulţumesc!”, din tot sufletul, pentru că m-au ajutat. Cu amendamentul că nu întotdeauna, atunci când primeşti ajutorul, îl şi percepi ca pe un ajutor. Abia după ce trece timpul, realizezi ce mare sprijin a fost de fapt. Oricum, doresc să-i mulţumesc, de pildă, lui Marius Moga, un om care mi-a acordat încredere de la început şi mi-a oferit nişte şanse importante. Ne-am mai certat şi ne-am mai împăcat noi pe parcurs (râde), dar, trăgând linie, ajutorul lui a fost evident, mai ales în perioada în care eram o speranță, un băiat talentat, și atât, fără niciun mijloc. De asemenea, mă simt dator să-i mulţumesc fostului meu profesor de la cercul de teatru, domnul Virgil Constantin, un om extraordinar, de la care am învăţat enorm, nu doar în materie de actorie, ci şi la nivel uman. Relaţia mea cu domnul Cons­tantin a intrat în categoria „ajutor neînţeles”: dânsul mi-a oferit mult, dar eu, atunci, n-am prea ştiut să primesc. Din cauza lipsei de maturitate, percepeam ceea ce încerca dânsul să mă înveţe ca pe un bătut la cap… Mai târziu am înţeles cât de mult bine mi-a făcut domnul Constantin. Şi acum am momente când, lovindu-mă de o si­tuaţie sau alta, îmi aduc aminte de ceea ce îmi ex­plica dânsul şi-mi spun „Doamne, câtă drep­tate avea!”. Îi sunt profund recunoscător! De fapt, știi ce a contat cel mai mult pentru mine? Au contat acele persoane și forme de ajutor, care mi-au dat posibilitatea să descopăr în mine lucruri de care nu fusesem conştient până atunci, care au dat cortina într-o parte şi-au zis „Ia uite ce-i acolo!”, iar eu, uitându-mă, am ră­mas uimit.

– În cazul actorilor, cei mai mulţi visează la Hollywood şi la un Oscar. Tu, ca muzician, la ce visezi? Care e ţinta ta cea mare?

– Eu încerc foarte mult să trăiesc în prezent, mă feresc de ţinte din astea, pe termen lung. Dar aşa, la modul general şi fără un termen anume, îmi doresc să lansez muzică şi în străinătate, îmi doresc să am concerte la un nivel şi mai înalt şi, cel mai mult, îmi do­resc ca oamenii să înțeleagă me­sajul din muzica mea şi să rezoneze cu el. Îmi doresc să las ceva pozitiv în urmă – la vârsta mea, poate că pro­poziţia asta sună ciudat, dar orice zi care a trecut e un „în ur­mă”. În niciun caz n-am vise de genul „Fă-mă, Doamne, milionar”. Mai ales că un milion de euro poţi să-l faci mai ușor în alte profesii, nu din muzică.

– Să coborâm de pe scenă şi să ieşim din studio: cum arată viaţa ta de dincolo de muzică?

– În anii din urmă, am desco­perit meditaţia, care îmi e de foarte mare ajutor, şi am devenit extrem de interesat de domeniul spiritualităţii. Practic, cam toate cărţile pe care le citesc sunt din sfera asta. Sunt un om educat întru credinţă de bunicile mele, mai ales de aceea care locuia la ţară şi la care am avut norocul să stau o parte din copilărie. Între timp însă am înțeles că între cre­dinţă şi religie e o diferenţă, că spi­ritualitatea înglo­bează şi credinţa şi că nu toţi oa­me­nii religioşi sunt şi spirituali. Mulţi sunt mo­ti­vaţi doar de frică, merg la biserică şi se roa­gă de frică – să nu se îmbol­nă­vească, să nu se abată a­su­pra lor alte necazuri –, dar înţelegerea lor aici se opreşte. To­leranţa, com­pa­siu­nea, iubirea rămân nişte simple cu­vinte, nu sunt lăsate să înflorească, să se exprime ca sentimente şi să se manifeste în atitudine şi în gesturi. Aşadar, pentru mine, ăsta a fost primul pas, şi de-acolo, drumul mi s-a dezvăluit ca fiind foarte larg. Încerc să fiu cât mai prezent în inte­riorul meu, pentru că atunci şi exteriorul va că­păta acelaşi „chip”, căci el e doar manifestarea interiorului. Încerc să-mi călăuzesc gândurile şi gesturile astfel încât să nu mă lezez nici pe mine, nici pe cei din jur, încerc să fiu iubitor și tolerant. În rest… sunt pa­sio­nat de călătorii. Am de­venit un specialist în city-break-uri. (râde) Şi aproape întot­deauna aleg destinaţii cu în­cărcătură istorică, locuri unde există situri arheo­lo­gice, cas­­tele, muzee… Îmi place mult să învăţ, să aflu…

– Printre destinații se numără și iubirea?

– Categoric! Iar în pri­vinţa iubirii romantice sunt tot un tip asumat şi onest. De altfel, cred că dacă îţi spun că am o relaţie care durează de nouă ani, nu mai trebuie să adaug nimic. Decât că sunt fericit şi că iubirea simt că mă împlineşte!

– În finalul discuţiei noastre, te întreb cum priveşti către viitor? Cu…

– În momentul ăsta, privesc spre viitor cu seninătate. Credinţa mea este că, în viaţă, spre tine vin exact lucrurile de care ai nevoie. Iar eu le aştept cu seninătate. Chiar dacă poate unele dintre ele nu vor fi tocmai roz. Dar şi lucrurile negative cu care ne con­fruntăm sunt valoroase: ele te îndeamnă să-ţi sufleci mâ­necile şi să te apuci să repari ceea ce e de re­parat. Impor­tant e să nu te laşi co­pleşit de ex­pe­rienţele ne­ga­tive, fiindcă a­tunci te vor co­pleşi ele pe tine.

Foto MEDIA PRO MUSIC (2)