Intra aici pe site ul vechi "Formula AS"

FLAVIU LAURAN – „Iubirea lui Iisus a fost pentru mine problema fundamentală a vieții”

– Frumosul drum al unui baptist către ortodoxie –

E tânăr, cu o barbă neagră și lungă, ca de preot. Un om aparte, pendulând între două lumi. Pe de-o parte e mistuit, cu o febră aproape mistică, de dorul de Dumnezeu, pe de altă parte, ca orice misionar, e frământat de că­derea lumii și de aproapele pierdut, pe care l-ar vrea câștigat pentru Hristos. Viața lui e și ea despi­cată. Până la douăzeci de ani a fost baptist fervent, născut și crescut în această credință, iar după aceea a devenit un ortodox la fel de fervent. Convertirea sa a fost mai degrabă o seducție mijlocită de muzică – prima și marea lui iubire, pentru că, înainte de toate, Flaviu Lauran este un profesor de muzică – a terminat un liceu de profil și Conservatorul la Cluj. Eu l-am întâlnit în Hațeg, la „Ortho Caffé”, un loc special, așezat între Dumnezeu și lume, ca o ade­menire spirituală întinsă tinerilor care se întreabă care e rostul lor pe pământ.

Îngerii din strana bisericii

La „Ortho Caffe”, salon de discuţii cu icoane pe pereţi

– Ştiu că drumul dumneavoastră spre biserica ortodoxă a fost lung. Spre deosebire de majorita­tea românilor, care, aşa ne-am pomenit, cu cre­din­ţa strămoşilor dobândită din naştere, dumnea­voastră aţi făcut primii paşi spre ortodoxie la maturitate. Cum a fost să descoperi biserica nea­mului tău așa de târziu?

– Totul a pornit de la muzică. Eu am făcut un liceu de muzică, am făcut și Con­ser­vatorul la Cluj și am și predat muzica la liceu. Am primit o invitație a unei profesoa­re de muzică, care formase un cor la bise­rica „Sfântul Ierarh Nicolae” din Hațeg, și m-a chemat să-l audiez. Nu dădusem încă la facultate, dar cântam la rândul meu într-un cor din Deva, Sargeția, un cor foarte bun. Mă născusem și fusesem crescut într-o familie de baptiști, așa că nu mă întâl­nisem până atunci cu Sfânta Liturghie orto­doxă. Dar în Hațeg am mers, am urcat în cafas, iar ecfonisele preotului m-au răscolit. Era altceva decât ceea ce fusesem învățat și credeam eu despre ortodocși. Mi s-a părut că e o slujbă care îl are pe Iisus în centru. Mai ales când auzeam „Și toată viața noastră lui Hristos Dumnezeu să o dăm!”, iar apoi răspundea corul, „Ție, Doamne!”, creștea inima în mine. Era bucuria desco­peririi unui fapt – că nu suntem noi, neo­pro­testanţii, singurii care vrem să ne dăm toată viaţa lui Hristos. Apoi urmau rugă­ciunile adresate Maicii Domnului şi sfin­ţilor, care mă întristau: „Pe Preasfânta, Prea­curata, Preabinecuvântata, Mărita, Stă­pâna Noastră, de Dumnezeu Născă­toa­rea şi Pururea Fecioara Maria, cu toţi sfin­ţii să o pomenim”. Mă gândeam – „Păi, ori sunteți cu Hristos, ori cu Fecioara Ma­ria şi cu toţi sfinţii!” Slujba aceea a fost o ex­perienţă grozavă, cu suişuri şi coborâşuri. M-a bulversat! Mă atrăgea ceva la ortodo­xie, ceva de nepus în cuvinte, ceva ce nu vă pot explica. Ceea ce cred că m-a tulburat atunci, la această primă liturghie ortodoxă la care am participat din toată inima, nu cred că a fost atât o rugăciune anume, ci o prezenţă nevăzută – pre­zenţa îngerilor, pe care nu îi vezi la slujbe, dar îi simţi prin preajmă. Asta nu s-a întâmplat doar cu mine. Acelaşi lucru l-a pățit şi mama, mai târziu. Ea s-a îmbolnăvit de cancer în ultima parte a vieţii, a făcut tratament, dar cancerul a recidivat. Avea du­reri mari şi am luat-o cu mine la Sfântul Maslu, la Mânăstirea Colţi, unde se făcea această slujbă în fiecare vineri. Am luat-o, deşi ea era baptistă şi nu avea nicio dorinţă să se convertească. Mi-a şi zis după aceea, că a avut dureri foarte mari înainte să mă însoțească la slujbă, dar s-a rugat să i le ia Dom­nul, ca să poată veni la maslu cu mine, pentru că îmi promisese şi nu voia să cred că mă refuză doar pentru că e o slujbă orto­doxă. Ca niciodată, cântarea la acel maslu a fost un dezastru. Au venit la strană nişte bătrânei de prin sate şi a ieşit o durere, nu ştiu să fi fost slujbă la care să fi fost eu şi la care să se fi cântat atât de prost. În plus, a durat mult, s-a dus puţin în noapte şi-am ajuns târziu acasă. Mama nu a avut studii de mu­zică, dar cânta foarte bine, avea o voce foarte bună şi o ureche foarte fină, aşa că m-am gândit că o să mă întrebe cum pot să stau lângă nişte oameni care cântă atât de prost. Ei bine, a doua zi, ea m-a chemat şi mi-a zis: „Dragul meu, când am ajuns acasă de la slujbă, mi-a părut rău că ne-am întors! În conti­nuu, toată noaptea, am avut în ureche cântarea voastră, că aţi cântat ca nişte îngeri!”. Şi eu vă spun că la strană cântarea a fost un dezastru! Un dezastru pe care ea îl auzise ca o cântare îngerească! Aici e taina lui Dumnezeu, pentru că, în ortodoxie, muzica este esențială, toate slujbele sunt cântate. Îndemnul psaltirii, necontenit, este „Cântaţi Dom­nului!” Biserica știe că omul are această pornire de a cânta la bucurie și de a se tângui la întristare. Gândiţi-vă că noi, românii, când admirăm ceva, spunem că suntem „în-cântaţi”. Oa­menii murdăresc uneori aceste porniri, prin muzică proastă, dar în biserică, aceste stări sunt sublimate, pentru că ea a dus muzica la desăvârșire. Însă, aşa cum vă spu­neam, aici este şi o taină – chiar dacă ceea ce auzi la biserică nu e perfect, chiar dacă, uneori, la strană, cântarea nu e la înălţime, în inimă tot primeşti o mângâiere divină, pentru că aşa vrea Domnul şi pentru că la o slujbă ortodoxă nu slujesc doar oamenii, ci şi îngerii.

„După botez, parcă toată lumea era a mea”

Mânăstirea Colţ din Hunedoara, locul în care Flaviu a devenit ortodox

– După liturghia aceea cu îngeri ați dorit să veniți în biserica ortodoxă?

– Nu dintr-odată. Multă vreme, aproape un an, am mers în paralel, și la slujbele baptiste, și la cele ortodoxe, dar nu îmi făceam cruce și nici nu săru­tam icoanele. Nu puteam, pentru că mă gân­deam că e idolatrie. Dar de mers la ortodocși mer­geam, pentru că simțeam nevoia. Nici eu nu știu să vă spun de ce aveam această nevoie, v-am vorbit des­pre îngeri şi mai cred şi că harul lui Dumnezeu lucra tainic în sufletul meu. Un an a durat toată această lucrare, până când, fără să îmi spună ni­meni, am mai avut un dor de neînţeles – să mă spovedesc. Nu știu de ce, pentru că la biserica ortodoxă unde mer­geam, nimeni nu mi-a vorbit de spovedanie, iar părintele nu insista asupra ei. Ca un tânăr baptist ce eram, nu numai că nu credeam în spove­danie, dar chiar o combăteam: ideea de a-ţi ierta păcatele altci­neva decât Hristos mi se părea o nebunie. Cu toate acestea, într-o seară, l-am oprit pe părintele Ioan Mihăescu după vecernie, ne-am așezat într-un colț și i-am spus: „Părinte, eu nu ştiu ce e spove­dania, nici nu am crezut până acum în ea, dar simt nevoia să mă spovedesc.” Iar părintele, cu foarte multă blândeţe, mi-a zis: „Cu mare drag, dar tu eşti botezat orto­dox?”. „Nu, părinte, eu m-am născut în fa­mi­lie de baptişti şi am fost botezat baptist”. „Ştii, pentru noi, ortodocşii, botezul este cea dintâi şi cea mai mare dintre taine. Ca să te împăr­tăşeşti din celelalte, trebuie să treci mai întâi prin el”. Mi-a venit greu să primesc cuvântul lui, pentru că eu credeam că botezul meu bap­tist e mai preţios decât cel ortodox, pentru că îl făcusem la matu­ritate. Aşa că am plecat pu­ţin nemulţumit, dar eram dispus, pentru a mă spovedi, să fac orice, chiar şi să mă botez orto­dox. Sim­ţeam nevoia asta, dar era o ne­voie pe care nu o puteam explica, o nevoie acută, care năvălise brusc peste mine. Aşa că m-am botezat.

„Mi-am croit eu însumi haina de botez”

Seară de muzică la Ortho Caffe

– Pentru majoritatea românilor, botezul este o experienţă de care nu își aduc aminte, trecem prin el când suntem prunci. Cum e să îl guşti la maturitate? Ce aţi simţit?

– E minunat! Mi-am croit eu însumi haina de botez, o cămaşă lungă, de in. Am ales pen­tru trece­rea mea la ortodoxie biserica Mânăs­tirii Colţi, de la poalele Retezatului. S-a întâmplat chiar de ziua mea, pe 5 august 2001, când împlineam douzeci şi unu de ani, după Sfânta Liturghie. După botez, parcă toată lu­mea era a mea. Mă simţeam om, om deplin! Cu tărie vă pot spune că toate tainele bisericii te schimbă, real, concret, dar botezul o face cel mai mult. Iar asta mi-a fost confirmat, din nou, de mama. Mă întorceam cu ea de la Cluj, era o seară de iarnă, dânsa făcea tratament şi ştiu că i-a spus fratelui meu: „Nu ştiu ce s-o întâmplat, dar trăbă să recunosc – Flaviu îi altcumva!”. După botez, totul a curs atât de firesc… Au venit apoi prima îm­păr­tăşanie, prima spovedanie, care a fost îmbucu­rătoare şi uşurătoare. Ştiţi că părintele Rafail Noica spune că ortodoxia este firea omului. Aşa mi s-a părut şi mie. Totul e natural. Îmi aduc aminte că, la început, atât de drag îmi era să mă mărturisesc, încât, dacă simţeam că mă apasă cugetul cu ceva, mergeam seara la părintele şi îl scoteam din casă să mă spovedească. Iar el, foarte firesc, venea şi mă spovedea. Acum nu aş mai face aşa ceva…

„Am fost învățat, încă de mic, să îl iubesc doar pe Iisus”

Camera de muzică şi matematică

– Domnule Flaviu Lauran, mi-aţi vorbit de fru­museţea ortodoxiei, dar se simte, din tot ce spuneţi, că drumul dumnea­voastră către credinţă a în­ceput încă din copilărie…

– Cu mare drag îmi aduc aminte de copilărie… Familia mea a fost o familie cu multă credință. Bu­nicii și părinții mei s-au născut și au trăit baptiști, iar viața noastră toată s-a conturat în jurul valorilor creștine. Mama îmi vorbea des despre bunicul, pe care nu l-am mai prins, se născuse în 1898, care nu-și îngăduia nici sieși și nu le îngăduia nici lor nici măcar să mănânce o felie de pâine fără să se roage îna­in­te. Am crescut cu Dumnezeu deasupra, un Domn bun şi foarte grijuliu cu oamenii. Am fost învăţat, încă de mic, să îl iubesc doar pe Iisus. Şi chiar îl iubeam! Îmi scriam până şi pe caietele de şcoală: „Iisus e Domnul meu!”. Aşa a fost colorată toată copilăria mea. Mama, care m-a călăuzit în credinţa baptis­tă, prin însăşi viaţa ei, a fost și a rămas pentru mine icoana gingăşiei şi a sensibilităţii. Era o femeie sim­plă, foarte bună și foarte credincioa­să. Ne spunea mereu, citând din Scrip­tură – „Aruncă-ţi pâinea pe ape şi, după multă vreme, o vei găsi ia­răşi!”. Adică, ne învăţa că niciun bine nu rămâne nerăsplătit înzecit de Dum­nezeu. Pe ea nu am văzut-o niciodată, nici măcar o singură dată în viaţă, să se culce sau să se tre­zească fără să se roage, de aceea nici eu nu concepeam măcar să nu par­ticip la adunările de duminică sau din timpul săptămânii, de la biserica noastră baptistă. O să vă povestesc o întâmplare, ca să înțelegeți cât de pătrunși eram toți de credință. În fie­care sâmbătă era o întâlnire a pastorului cu copiii. Odată, eram prin clasa a III-a, am zăbovit la ziua unui coleg și nu am mai ajuns la biserică la acea întâlnire. Părinții mei erau plecați la Lupeni, eu rămăsesem în grija fratelui meu, care e mai mare decât mine cu nouă ani, și mi-a fost atât de rușine că nu mersesem la biserică, că m-am ascuns în lada patului. Săracul, a ieșit din casă și m-a căutat prin tot orașul, dar eu tot nu aveam curaj să ies. Și am ieșit numai când s-a întors și l-am auzit că a început să se roage cu voce tare, plângând: „Doamne, numai Tu poţi să îmi găseşti frăţiorul!”. Iar eu nu îndrăzneam să dau ochii cu el, de ruşine că nu mer­sesem la o simplă rugăciune a pastorului baptist cu copiii. Atâta credinţă am avut în familie! Chiar şi astăzi, când sunt ortodox, dacă pierd o singură ve­cer­nie, mi se pare sfârşitul lumii, mă simt de parcă nu am mers la biserică o lună întreagă. Aşa a fost copilăria mea, mereu prezent în adunările de rugă­ciune baptiste.

„Chiar poţi să auzi clopotele bisericilor şi tu să stai în pat?”

– Şi ce s-a întâmplat când aţi trecut la orto­doxie? Nu s-a rupt familia în două?

– Nu, deloc. Chiar dacă venirea mea la ortodo­xie i-a mâhnit mult pe părinţi, de la ei am primit și cele mai frumoase lecţii despre dragoste şi delica­teţe faţă de cel care este de o altă credinţă decât tine. Știu că, odată, fuse­sem la biserica orto­doxă, și când am intrat în casă, mama a izbuc­nit în plâns și mi-a spus, cu durere, nu cu nervi: „Nu-mi dau sea­ma ce-am greşit, că te-am născut în bi­serică, iar tu acum te întorci în lu­me”. Ea nu a cunoscut credinţa noastră ortodo­xă decât prin prisma co­legilor de serviciu, care erau creștini ortodocși nu­mai cu numele, nu şi cu fapta, aşa că, pentru ea, o convertire la or­to­doxie însemna, de fapt, o întoarcere către lu­mesc. Cu toate aces­tea, de când m-am con­ver­tit, mama mi-a făcut mâncare de post, fără să îi cer vreodată, deşi la noi în casă nu s-a gătit niciodată mâncare de post, pentru că baptiştii nu cred în postul ortodox. Pentru ei, post înseamnă doar ajunare. S-a întâmplat uneori să nu îşi dea sea­ma şi să gătească de dulce. A venit apoi şi mi-a zis: „Te rog să mă ierţi, copile, nu mi-am dat seama, vino acum să mănânci, că ţi-am gătit de post”. Asta a fost mama. Ea, născută şi crescută baptistă, con­sidera că face un păcat dacă ajunge o piedică în calea nevoinţei mele ortodoxe. Ea nu făcea toate acestea pentru că era educată în acest sens, ci din simplitatea omului bun. O altă lecție, pe care nu o voi uita niciodată, am primit de la tata. S-a întâmplat să mă supăr, din prostia mea, pe părintele de la biserica or­todoxă, unde mergeam și cântam. Așa că dumi­nica stăteam și leneveam în pat, mă gândeam să nu mă duc la liturghie. Tata a venit și mi-a zis: „Fla­viu, vezi că întârzii la slujbă!”. Eu nu am zis nimic, dar nici nu m-am mişcat din pat, aşa că, atunci când a revenit, m-a găsit unde mă lăsa­se. M-a întrebat dacă nu merg la biserică, i-am răs­puns că nu ştiu. Şi-a dat seama că am o supărare, aşa că m-a lăsat puţin, apoi a revenit în cameră şi mi-a zis: „Să nu te superi pe mine pentru ce-o să-ţi zic. Eşti om mare de acum, faci ce vrei. Dar te întreb – dacă te-ai su­părat pe cineva de la biserica ta ortodoxă, de ce nu mergi la cealaltă? Ai două biserici ortodoxe în Ha­ţeg. Dacă nu vrei să mergi în Haţeg, ia maşina şi mergi oriunde în altă parte. Chiar poţi să auzi clo­potele bisericilor şi tu să stai în pat, nefiind bol­nav?”. Ultimele cuvinte m-au ruşinat teribil. Nici dacă îmi dădea cu bâta în cap nu mă zguduia atât de tare. Tata, care niciodată nu a mers la slujbă, fiind­că baptiştii nu au aşa ceva, îmi spunea mie, proaspăt ortodox, să ascult chemarea clopotelor! Nu m-am ridicat pe loc, pentru că nu voiam să-i arăt că viteazul Flaviu renunţă atât de uşor la mândria lui, dar, după ce-a ieşit din cameră, am sărit din pat şi am fugit la Sfânta Liturghie. Şi, repet, şi tata, şi ma­ma au fost tare mâhniţi când m-am convertit la ortodoxie. Dar mi-au respectat decizia.

„Dumnezeu e artistul desăvârșit”

Cu soţia şi copiii

– La final aș vrea să vorbim despre ce faceți în prezent. V-ați implicat, împreună cu soția dum­neavoastră, într-un centru dedicat tinerilor orto­docși din Hațeg. Cum s-a întâmplat?

– Ideea nu îmi aparține, dar e o bucurie să fiu implicat în ea. Ea a venit de la PS Gurie, episcopul Devei și Hunedoarei, care s-a gândit că trebuie să ieșim în întâmpinarea tinerilor, nu doar să îi aștep­tăm la slujbe. Așa a luat naștere acest Ortho Caffé, susținut în totalitate din punct de vedere financiar de protopopiat. Tinerii pot veni aici să bea un ceai sau o cafea, oferite gratuit, să joace un șah, când avem seri de cinematecă să se uite la un film bun, nu neapărat religios, sau doar să stea de vorbă și să lucreze împreună la matematică, iar noi încercăm să îi implicăm în discuții. Avem și diferite eveni­mente, am avut și întâlniri cu diferite personalități, facem uneori muzică împreună, pentru că eu cred cu tărie că muzica pe care o ascultăm ne influențează direct viața. Dumnezeu e artistul desă­vârșit, și orice facem, indiferent ce meserie am avea, putem face la nivel de artă. Toate acestea le facem din încercarea de a-i apro­pia pe tineri de credință, fără să fie ceva forțat, pentru că mie, unul, nu îmi place, așa cum îi aud pe preoți, să le fac morală – „E bine să mergi la biserică, e bine să te rogi”… Nu e bine să mergi la biserică, ai nevoie de biserică, ai nevoie să te rogi. E cu totul altceva. E ca și cum ai spune că e bine să respiri sau să mănânci. Nu e bine, ai nevoie de lu­crurile acestea pentru a trăi. Eu cred că e fundamen­tală educaţia copilu­lui în spirit creştin, încă de mic. Iubirea lui Iisus a fost pentru mine, încă din copilărie, proble­ma fundamentală a vieţii. Aşa am fost crescut de mic. Din copilăria mea și din întâm­plările pe care vi le-am povestit, cu tata și cu mama, în care ei erau foarte atenți la mine și la credința mea ortodoxă, chiar dacă nu mi-o îm­părtășeau, eu am înțeles importanța educării co­piilor în spiritul credinței, cât mai devreme. Însă, în legătură cu întrebarea pe care mi-ați pus-o, ar trebui să vă spun că și tinerii mă educă pe mine. Am învă­țat de la ei că a câștiga un om pentru Hristos nu e un lucru ușor, am învățat ce înseamnă să fii serios, am învățat că lumea se învârte și în afara lucrurilor pe care eu le consider interesante și că ar trebui să fim mult, mult, mult mai gingași cu acești tineri. Lumea are o ofertă nesănătoasă atât de mare, încât mesajul bisericii e neinteresant pentru ei, la vârsta lor, iar noi trebuie să suplinim asta printr-o atenție mai ma­re, pe care să le-o acor­dăm și prin multă, multă, deli­catețe.

(Fotografiile autorului)

No Comments Yet

Leave a Reply

Your email address will not be published.

ro_RORomanian
ro_RORomanian