Intra aici pe site ul vechi "Formula AS"

Recviem pentru un prieten drag

Eugen Moritz

– “A murit Enkidu, prietenul meu care ucise cu mine lei.” (Epopeea lui Gilgameș) –

Țin telefonul în mână și citesc în agendă numele lui: Jo. Unul dintre cei mai buni și dragi prieteni. De fapt, îl cheamă Dra­goș, dar noi toată viața i-am spus, simplu, Jo. Nici nu mai știu de unde vine acest nume, scurt ca un clin­chet, ca o răsuflare. Tot așa cum nu-mi amin­tesc nici momentul când ne-am cunoscut. Trebuie să fi fost o seară la fel ca celelalte mii ce au urmat și în care am fost nedespărțiți. Aș vrea să-l sun ca să-l întreb dacă el mai ține cumva minte. Asta, și multe altele aș mai vrea să-l întreb. De-acum însă Jo nu-mi mai poate răspunde. S-a dus dincolo, fără să apucăm să ne luăm rămas-bun. Avea exact vârsta mea, 46 de ani. Dar zilele mele se vor număra în continuare, în timp ce pentru el, timpul s-a oprit brusc și prematur. Privesc, așadar, numele lui Jo în agendă și, nu știu de ce, dar asta mă doare cel mai mult. Sentimentul acesta de neputință, de înde­părtare, de nemaigăsire a lui așa cum îl știam, în veci de veci. Gândul că, și dacă apăs tasta verde, tot nu mai am cum să ajung până la el. Este în za­dar. Și nu-nțeleg cum e posibil. Unde s-a dus? Doar Jo îmi este atât de prezent și în clipa aceasta, așa cum a fost mereu. Nimic nu pare să se fi schimbat. Îl simt aici, foarte aproape. Și mă aștept ca râsul lui, și glasul lui ușor tărăgănat, și vorbele sale mucalite să răsune dintr-odată de unde­va, ca din neant. Doar că, din neantul unde este acum, el nu-mi mai poate răspunde. Deși, cumva, e încă aici cu mine, cu noi. Parcă îi văd chipul, și privirea blândă, și expresia de om bun și îngăduitor, și zâm­be­tul care nu se stingea niciodată, nici când totul părea prea greu de dus. Și mă mai doa­re că tocmai el ar fi fost, dintre toți pri­etenii din cercul nos­tru, cel mai potrivit să ne consoleze la greu. Mai conso­lează-ne acum, dragă Jo, pentru ceva pen­tru care nu există și nu va exista conso­lare!

Eugenia Enescu

Așa cum, din pă­cate, mulți dintre dumneavoastră poate știți, când vine vorba despre prietenii care pleacă, odată ce durerea acută a pierderii lor se mai estompează, aproape că uiți că nu mai sunt. Fac parte din suflet și din viață, e ca și cum n-ar fi plecat nicăieri. Iar asta nici măcar moartea nu ne poate lua și nu poate schimba. Pri­etenii, oamenii pe care-i iubim sunt, astfel, singura noastră putere în fața morții. Ne trăiesc în inimă o veșnicie. Așa este și Jo. Parte strălucitoare, impor­tantă din tinerețea mea și a noastră, a tuturor celor care i-am fost prieteni atâta amar de ani. Când spun Jo, spun anii douăzeci-treizeci ai vieții mele, printre cei mai nebuni și mai frumoși. Spun visuri împărtășite, povești depănate, experiențe impo­sibil de uitat. O lume debordând de bucurie, o lu­me numai a noastră, în care moartea nu exista, în care aveam doar prezent și viitor, un infinit viitor. În care trăiam ca niște nemuritori, pe care nimic rău nu-i poate atinge. Jo, un tânăr bonom și tăcut, era prietenul care ne ținea companie în fiecare seară, la discuțiile de la un pahar de vin. Uneori, aproape că uitai că e lângă tine, atât de puțin vorbea și atât de mult asculta. Își făcea simțită prezența prin câte-un hohot de râs sau printr-o frază blândă sau, alteori, spumoasă, plină de umor. Apoi se așternea din nou pe ascultat și tăcut. Ne știa viețile pe de rost, în timp ce noi abia dacă aflam câteva detalii din a lui, și așa, foarte simplă. Un om sin­guratic, de foarte mult bun-simț, extrem de inte­ligent – era sclipitor la matematică și avea o logică imbatabilă, cu care ne uluia în rarele momente în care intervenea în discuțiile din jurul lui. Dar nu exact asta fac, până la urmă, toți prietenii adevă­rați? Pur și simplu trăiesc împreună cu tine. Sunt peste tot unde ești și tu. Ascultă și îți pun întrebarea potrivită la momentul potrivit. Spun mereu da când ai nevoie de ei. Îți devin, pe negândite, atât de dragi, pe căi imposibil de explicat, încât n-ai cum să nu le cauți mereu prezența. Jo, așadar, a ajuns, încet, dar sigur, unul dintre prietenii cei mai dragi. Și am început să-l cunosc mai bi­ne, să-l ascult mai mult. Am aflat că are o soră și un frate, că este tehnoredactor la editura la care mulți dintre noi, cei din cercul lui de prie­teni, ne scoteam căr­țile. El era cel care le aranja cât mai fru­mos în pagină și se îngrijea să iasă totul bine. Era organizat, serios și muncea pe brânci, uneori și nopțile, când era urgent să apară câte un volum anume. Nu spunea niciodată nu atunci când era nevoie de el. Cu toate astea, l-au con­dus pe ultimul său drum pământesc, o mână de oameni. Sora, rudele mai îndepărtate și câțiva prieteni. Jo și-a pierdut amândoi părinții și fratele în acest an. Asta trebuie să-l fi dărâmat. Și ciroza, care-l măcina de mai multă vreme. Până l-a doborât de tot. N-aș fi crezut că se va duce! Doar Jo a fost mereu puternic, îți dă­dea sentimentul că e un munte de om, că poate ieși biruitor din orice încercare, oricât de grea. N-a fost însă așa. În spatele eternului său zâmbet și al constituției robuste, care-l făceau să pară de neatins, era un om fragil, un suflet sensibil, care își ducea mai mult singur tristețile și durerile. Un om discret, care nu ne încărca, pe cât era posibil, cu nimic din ale sale. Nici eu nu l-am putut însoți pe drumul din urmă. Am dat vina pe distanța mare dintre București și Timișoara, dar de fapt cred că nu am vrut să mi-l amintesc altfel decât era în vre­murile fericite ale tinereții noastre, din orașul de pe Bega. De neiertat este însă că nu i-am mai fost deloc aproape în ultimii ani, de când m-am mutat în alt colț de țară, la București. Și telefoanele între noi se răriseră tot mai mult, iar despre vizite sau întâlniri nici n-a mai încăput vorba, fiind atât de departe unul de celălalt. L-am văzut ultima dată acum vreo cinci ani sau poate mai mult, când a venit la un târg de carte în capitală și ne-am auzit ultima dată la telefon acum vreo doi ani. Nu mai era același lucru. Uneori mai aflam câte ceva despre el de la alți prieteni din cercul nostru de odi­nioară sau de la fata mea, care l-a văzut în ultima vreme destul de des. Aflasem că e tot mai bolnav, dar chiar și așa, ceva m-a oprit de fiecare dată când am simțit nevoia să-l caut, să-l întreb ce mai face. Mi se părea că o convorbire la telefon ar fi puțin, mult prea puțin. Ce-și pot spune, de la distanță, doi oameni? – mă gândeam. Ce n-aș mai da acum să-l pot suna! Acum mi s-ar părea o comoară până și această firavă comunicare pe care, până nu demult, nu dădeam doi bani. Da! Cât aș vrea să pot apăsa pe telefon în locșorul acela unde e scris numele prietenului meu Jo. Iar el să-mi mai poată răs­pun­de! Acum aș avea atât de multe să-l întreb! L-aș ruga să-mi povestească ce a mai făcut în toți anii aceștia de când nu ne-am mai văzut. Pe cine a iubit, la ce cărți a mai lucrat, cum s-a mai distrat cu prietenii noștri. Și mai cu seamă aș ține să-i spun că nu e adevărat că viața merge înainte și fără cei dragi ce nu mai sunt. Adevărul este că merge înainte CU ei. Că noi, cei care i-am iubit, chiar dacă nu le-am fost întotdeauna aproape, îi ducem mai departe și că trăiesc în și prin noi. Mereu, me­reu.

Ovidiu Corneliu Sălăgean

Țin telefonul în mână și numele lui Jo mă privește de-acolo, dinăuntru, stingher. N-am să-l șterg niciodată. Misterios, mă va aștepta mereu la locul său, în aparatul fără suflet, și mereu îmi va umple ochii de lacrimi. Ochii, și mai ales sufletul. Și, ori de câte ori mi se va face dor rău de tot de el, voi privi literele acestea două, numele acesta scurt ca o răsuflare, scurt ca viața lui.

Acum, Jo mai este doar un nume pe sute sau poate mii de cărți la care a lucrat: Dragoș Croitoru, teh­noredactor. Un nume pe pagina de gardă, pa­gi­na a patra, aceea pe care cei mai mulți nici n-o ci­tesc. Eu, cu siguranță, de-acum înainte, ori de câte ori voi deschide câte-un volum, mă voi uita mai întâi acolo, să văd dacă nu cumva găsesc, ascunsă într-o carte, o părticică neștiută din el. Însă Jo în­treg, Jo cel mereu tânăr, așa cum l-am cunoscut, va trăi veșnic la mine în suflet! Și în sufletul tuturor pri­e­tenilor săi.

Alina Dinca

Alina Dincă a absolvit Facultatea de Litere la Universitatea de Vest Timișoara și are un masterat în Psihologie Judiciară. A debutat ca prozator în anul 2000, cu „Romancierul din Luz”, semnat Alina Bodnaru, roman apărut la Editura Marineasa, Timișoara, și recompensat cu Premiul Uniunii Scriitorilor pentru Literatură Tânără, filiala Timișoara. A publicat, în 2001, tot sub semnătura Alina Bodnaru, romanul „graffito”, la Editura Brumar, Timișoara. În 2018, a publicat volumul de proză scurtă „Oprește-te și iubește” (ce conține povestiri publicate inițial la „Asul de inimă” din „Formula AS”), iar în 2019 cartea pentru copii „Lumea Tot-ce-vrei”, ambele la Editura Coresi București, sub semnătura Alina Dincă. A fost, timp de 13 ani, jurnalist de televiziune în București. În prezent, lucrează la Editura Humanitas și scrie la „Asul de inimă”, în Revista „Formula AS”.

No Comments Yet

Leave a Reply

Your email address will not be published.

ro_RORomanian