Intra aici pe site ul vechi "Formula AS"

Toamna unui navetist

Vasile Pintea

Există un moment în viața fiecăruia din noi în care se întâmplă să simți nevoia unei recapitulări. Vrei să-ți revezi viața, sub patina unei înțelepciuni pe care crezi că ai dobândit-o cu anii… Poate nu chiar viața toată, dar măcar unele dintre momente care au rămas, vrând-nevrând, în memorie. Uneori, mintea păstrează fără să pricepem de ce și cum, niște detalii al căror rost nu-l vedem. Alteori, tocmai asemenea mărunțișuri pot declanșa cine știe ce procese de conștiință, regrete, păreri de rău, care rămân fără leac. Așa mi s-a întâmplat de curând, într-o după amiază din acest septembrie văratic, când îmi făceam plim­barea, împreună cu nepoțelul meu, și când o frunză îngălbenită, suflată de vânt, a ajuns în fața mea.

Învățătoarea din sat

Vârsta la care am ajuns îmi dă acum o oarecare detașare, așa că pot vorbi deschis despre ceea ce s-a întâmplat cu mulți ani în urmă. Lucram atunci la o sondă petrolieră, aflată la aproape o sută de kilometri de București. Eram proaspăt absolvent de facultate, și pentru că nu cunoșteam pe nimeni în locul unde lucram, stăteam în gazdă la o mă­tușă ce locuia aproape de Gara de Nord. Îmi era ușor dimineața să ajung la trenul personal care mă lăsa peste o oră în halta din satul de câmpie, unde îmi era serviciul. Preferam naveta, fiindcă satul acela nu avea nimic atrăgător pentru un tânăr de 24 de ani. Exista doar un singur ma­gazin, oamenii îi ziceau “cooperativă”, unde găseai absolut tot, de la cuie, la potcoave și tricouri, pâslari și cizme chinezești de cauciuc, sape și pânzeturi ieftine. Eram, așadar, un tânăr navetist, plecam din oraș înainte de răsăritul soarelui și ajungeam înapoi după ce el apunea, obosit și sătul de spectacolul navetiștilor care jucau șeptar și scuipau coji de semințe pe podeaua bou-vagonului. N-am intrat niciodată în jocul lor, și faptul că îmi petreceam, de cele mai multe ori, ora aceea de călătorie citind, li se părea de-a dreptul o extravaganță pe care mi-au plătit-o adeseori cu ironii, de multe ori grosiere. Le uitam când coboram din tren și când ajungeam la lucru, ca și cum nici n-ar fi fost. Munca de răspundere pe care o făceam nu-mi lăsa vreme pentru autocompătimire. Le treceam cu vederea și-mi vedeam de-ale mele. Mă gândeam tot mai des la ziua în care voi putea pleca definitiv din locurile acelea și mă rugam să treacă mai repede perioada de stagiu pe care eram obligat să o respect. N-am avut bucurii prea multe atunci, dar îmi amintesc cu plăcere de discuțiile pe care le aveam cu profesorul de istorie de la școala din sat, care era și el navetist. Nu ne întâlneam decât de două ori pe săptămână, dar timpul parcă fugea mai repede când făceam drumul împreună. Era un băiat omenos și cu mare bun simț și era îndrăgostit la nebunie de o profesoară, navetistă și ea, care preda într-un sat vecin. O cunoșteam și eu și mă bucuram pentru prietenul meu, căci mi-am dat seama că sunt o pereche potrivită și că vor putea avea o familie frumoasă. Așa s-a și întâmplat și am rămas în bune relații și după ce eu nu am mai făcut naveta cu ei.

În toamna de care îmi amintesc acum, pro­fesorul m-a invitat la o petrecere dată de școală, după ce s-a încheiat campania de strân­gere a strugurilor. Acolo am cunoscut-o pe Marta, învățătoarea din sat. De multe ori de-a lungul timpului m-am gândit la întâl­ni­rea cu ea, la trecerea ei rapidă, fulgurantă prin viața mea, dar atât de intensă, încât mi-o amintesc adesea, mai ales toamna, când peisajul se încarcă de melancolii profunde.

Camera cu perdea de borangic

Elena Lupașcu

Marta era subțirică și sfioasă, blândă și timidă, avea ochii de culoarea alunei, era exact tipul acela de fată care face din orice bărbat un cavaler, gata să-i sară în ajutor. De-abia ter­minase școala și primise post în satul ei, ceea ce era într-un fel un noroc, pentru că stătea acasă cu părinții, nu trebuia să trăiască printre străini. Pe de altă parte, tocmai statul cu părinții ne-a încurcat și a dus până la urmă la despărțirea noastră. Dar să nu anticipez, s-o iau mai încet, să-mi amintesc de începuturi. Mi-a fost dragă Marta de cum am vă­zut-o, parcă o știam de undeva, de când lumea. Nu mi-a fost greu să intru în vorbă cu ea și apoi să nu mă mai dezlipesc de scaunul de lângă ea, cât a ținut pe­trecerea aceea cu must și dovleac copt, cu plă­cinte cu mere și cu pui fripți. Îndrăgostirea aceea a fost pe cât de rapidă, pe atât de minunată. Oare cum se întâmplă, că atunci când te îndră­gostești, parcă îți ia Dumnezeu mințile, nu mai vezi nimic altceva decât ceea ce ține de persoana care e obiec­tul îndrăgostirii? Cum se face că se răstoarnă brusc ierarhiile pe care le credeai sigure? Că nu mai contează lucruri de care altădată țineai cont, că prioritățile se schimbă și că schimbările acestea depind de mărunțișuri, de felul în care se uită iubita la tine, de modul în care își a­ranjează eșar­fa pe umăr sau poate de graba cu care își ia geanta înainte de plecare? A­di­că, de niște lucruri fără ma­re importanță. Dar cât de mult cresc ele în ochii celui îndrăgostit! Ce semnificații nebănuite primesc aceste gesturi mărunte, atunci când rememorezi întâmplările!

Eram îndrăgostit atât de tare, încât eram capabil dimineața să mă duc cu trenul o stație în plus, până în satul ei, să fac apoi îm­preună cu ea drumul către școală și apoi să alerg din nou în stația de tren, ca să prind trenul care mă du­cea înapoi, unde trebuia să cobor pentru serviciu.

Într-o sâmbătă, Marta mi-a spus, printre altele, că părinții ei vor pleca la o nuntă în Ardeal și că va fi singură acasă. Cât a ținut ziua aceea la serviciu, numai la asta m-am gândit și am întors pe toate părțile spusele ei. Să fi fost o invitație mascată? Să fi fost doar niște vorbe spuse la întâmplare? Ce mai tura-vura, când am terminat munca, m-am dus direct la ea, în loc să plec la București. A fost surprinsă și emoționată, dar am avut oarecum impresia că mă aștepta, că știa că am să vin. Multe ar fi de spus despre noaptea aceea, prima noastră noapte de dragoste, dar, ca în orice poveste, cred că e bine ca detaliile să rămână în taină. A fost o noapte minunată. După atâția ani încă mai țin minte cum se mișcau perdelele albe de la geamul camerei adiate de vânt, și ca-ntr-o stră­ful­gerare, pot să-mi amintesc încă trupul ei, în lu­mina palidă a lunii.

Regrete târzii

Mariana Moldovan

Ceea ce a urmat nu-mi face cinste, mă simt și acum rușinat. Părinții ei nu au acceptat cu niciun chip ideea ca cea mai mică fiică a lor să-i pără­seas­că, dacă ne-am căsători și aș lua-o cu mine la Bucu­rești. Din acest motiv, după discuții îndelun­gate, în care întorceam pe toate părțile situația în care eram, am simțit la un moment dat că, pur și simplu, nu mai pot lupta cu ei. Mai ales că Marta nu le ieșea din cuvânt. S-a întâmplat ca tocmai atunci să fiu mutat cu serviciul în altă localitate. Ceea ce înainte era de negândit, a devenit oarecum firesc: faptul că ne-am văzut mai rar a slăbit legă­tura noastră, în loc să o mențină. Și recunosc că m-am simțit oarecum eliberat, când am plecat de­fi­nitiv de acolo, pentru că eram deja sătul de dis­cuțiile cu părinții ei și dezamăgit că ea nu are putere să li se opună și, mai mult de atâta, că eu nu am tăria s-o iau și să fugim în lumea largă. Am părăsit-o și n-am mai căutat-o niciodată. Am luptat cu mine însumi ca s-o uit.

Au trecut de atunci zeci de ani, m-am căsătorit cu o altă femeie, am copii, nepoți. Am dus o viață normală, nimic spectaculos nu mi s-a întâmplat. Acum, la ceasul unor bilanțuri de toamnă a vieții, pot spune cu mâna pe inimă că în tot cenușiul existenței mele singura parte luminată, ca un miracol, rămâne perioada petrecută cu Marta. Doi ani de bucurii zilnice. De tresăriri și freamăt de îndrăgostit. Nu pot uita cu câtă dăruire a intrat în viața mea, în toamna aceea de demult, și cu câtă lașitate am plecat eu, atunci când am dat de greu. Se zice că cine lasă o dragoste să moară, n-are odihnă în lumea de dincolo. Neliniștea și regretele mele târzii nu mai ajută acum pe nimeni, poate doar cititorii mai tineri, care vor citi scrisoarea mea, să asculte de sfatul unui bătrân pățit: ascultați-vă inima și nu vă construiți viitorul pe sfaturile altora! Iar dacă Marta, din cine știe ce întâmplare citește acest text, mă plec în fața ei și-i cer iertare că n-am știut să lupt pentru ea până la sfârșit și că dragostea ei este darul cel mai de preț pe care l-am primit în viața aceasta.

AUREL D. – Ploiești

Nu există comentarii

Răspunde și tu

Your email address will not be published.

ro_RORomanian
ro_RORomanian