Intra aici pe site ul vechi "Formula AS"

BIANCA DINU (Tehnician dentar) – “Muntele îți oferă cele mai puternice confruntări cu tine”

Ecomaraton 14 km

La o primă vedere, ai putea zice că Bianca este o fată obişnuită. Nici prea înaltă, nici prea scundă, cu părul blond revărsat pe umeri, cu un aer jovial şi tonic. Dar dacă îi studiezi chipul mai îndeaproape, ai să descoperi o forţă tulburătoare. Fără a fi un alergător profe­sionist, Bianca Dinu a avut forţa fizică şi mentală, curajul şi determinarea de a participa, în urmă cu doi ani, la un Ultramaraton – 105 km de alergare montană – o competiţie extremă, pe care a înche­iat-o cu o medalie. Ce m-a atras la ea și m-a de­ter­minat să-i solicit un interviu? Starea minunată de echi­libru pe care i-o dă activitatea fizică permanen­tă, precum și sentimentul acela de libertate molip­sitoare pe care îl capeți când ești doar tu cu natura, ancorat în prezent, fără ieri, fără mâine, atent la tot ce e în jurul tău și extraordinar de fericit. Și m-am mai gândit că povestea ei poate să fie un model pentru oamenii care vor să-și activeze modul de a trăi, descoperindu-și sinele amorțit. Bianca are 39 de ani, e din Ploieşti şi e de profesie tehnician dentar.

“Să alergi sau să mori”

În Bucegi

Deși pasionată de meserie, lucrurile intraseră într-o oarecare rutină în viaţa profesională a Bi­an­căi, așa că în dimineaţa în care un antrenor, ză­rin­d-o în alergare uşoară pe bandă, în sala de sport, i-a propus să se alăture grupurilor de alergare din par­cul Herăstrău, ea a acceptat. Asta era în 2013. Nu­mai că, odată ce s-a dat startul la aler­gare, în fi­inţa Biancăi s-a trezit un simţă­mânt nou: sen­ti­men­tul pu­terii fizice, al energiei do­bândite prin sport.

– În 2014, într-un concediu la malul mă­­rii, am citit cartea autobiografică a fran­cezului Kilian Jornet – cel mai bun aler­gă­tor montan din lume. Car­tea se cheamă “Să alergi sau să mori. Jurnalul unui cam­pion”. M-a ins­pi­rat enorm, așa încât am luat pe loc hotă­rârea să încep și eu să alerg pe munte. Eram încă pe plajă când am ter­minat car­tea și chiar atunci, de acolo, am sunat-o pe prietena mea Oa­na și ne-am găsit ur­mătoarea com­petiție de alergare mon­tană: “Cozia Mountain Run”.

– Cum a fost?

– A fost mai greu decât m-am așteptat. ,Eu vi­sam pajiști, nu urcuș în alergare, dar, la un moment dat pe traseu, m-am întâlnit cu un cunoscut, care mi-a strigat “Hai, Bianca, că ești a doua fată!” Îți dai seama că asta m-a motivat și în final am ter­minat cursa pe podium, cu medalie de bronz.

Meditație în mișcare

Anul următor, Bianca ia star­tul la cursa de 105 km, ultramaraton montan, în Munții Ciucaș! În­cepuse să iubească muntele tot mai mult și să urce tot mai sus. Acum, oricând o cauți pe Bianca, vară – iarnă, ea e pe munte, radiind de fericire.

– Bianca, povestește-mi, te rog, des­pre participarea ta la Ul­tra­maratonul din Ciucaș. Mi se pare ceva extraor­di­nar. Să par­curgi 105 km e un efort și cu ma­șina, dar să alergi atât… Cum a fost?

– Cum să-ți spun?! Eu mereu am fost curioasă să-mi aflu li­mitele reale, fără să-mi pun bariere men­tale; să zic că eu nu aș face asta, nu aș putea etc. Și așa mi-am des­coperit noi laturi și calități pe care nu știam că le am. Prima asu­mare a fost să mă înscriu în com­petiție. Ți se dă o fișă de înscriere, un re­gu­lament. Ți se spune clar că ești res­­ponsabil de ce ți se întâm­plă. Adică, nu te duci câine surd la vâ­nătoare. Bineînțeles, nu m-am dus cu gândul să câștig. Pur și simplu, obiectivul meu a fost să termin cursa. Nu știam cum o să re­­ac­ționez, cum o să mă simt! Am mers să-mi mă­sor pu­terile, rezis­ten­ța, andu­ran­ța și să ex­pe­ri­mentez. N-a fost ușor. Mi se umflau mâi­nile, mă du­rea capul, că nu aveam în­că antre­na­ment de om de mun­te.

Clar, îți trebuie vo­lum foarte mult de aler­gare în spate, odihnă mul­tă și alimentație co­res­pun­ză­toare. Și ins­truc­taj, pen­tru că nu e ușor. Trebuie să fii pu­ternic, să nu te sperii de stările pe care le ai pe par­curs, să te setezi men­tal dacă vrei să ter­mini cursa, că altfel, aban­donezi. Sunt mulți sportivi de perfor­manță care abandonează, dară­mite alergătorii de oca­zie, care au impresia că odată cu echipamentul foarte scump și perfor­mant și-au cumpărat și condiția fizică necesară. Ei bine, nu e deloc așa.

– Cine sunt cei care participă la maratoanele montane?

– E o lume cu anumite principii și mentalități, cu anumite direcții. Mulți sunt din Brașov, din Râș­nov, din Zărnești, din zone unde au muntele în spatele casei și sunt obișnuiți cu asta, și apoi sunt mulți corporatiști din București, care fac asta în timpul liber, în afara serviciului și a vieții obișnuite sau de familie, ca stil de viață asumat. Sunt destui sportivi de performanță, sportivi de top (cei care ter­mină cam primii 10), mai sunt cei care au făcut sport din școală, din liceu și au continuat o viață sportivă, cu plan de antrenament, cu grijă pentru nutriție, și mai sunt amatori, așa ca mine (râde), care vin să-și mă­soare puterile. Unii vin să se îm­prietenească cu alți sportivi, alții să-și armonizeze gândurile. Fiecare cu mo­tivația lui. Mai sunt cei ca­re vin să fugă de diverse pro­­bleme și care gă­sesc sau nu rezolvarea lor în tim­pul aler­gării. E o formă de me­di­tație în miș­care, alergarea. Lași în urmă tre­cutul și nu te gândești nici la viitor. Ești conectat la pul­sul vie­ții, la propria ta respirație, la bătăile inimii, la întregul tău corp, clipă de clipă. Simți când se schim­­bă chimia organis­mu­lui, când ești deshi­dra­tat sau când te apucă foamea.

Sentimente limpezite

Fără frică de câini

– Tu cum te-ai simțit? Ai fost bucuroasă, epu­izată…

– A fost greu, am prins ceață pe munte, plus întu­neric…, e ușor să te rătăcești. Apoi a început ploa­ia. Alunecam…, erau pietre, tufișuri, jnepeni, noapte… Am râs, ce era să fac?! Drumul era mar­cat cu mici piese reflectorizante pe lângă marcajele turistice convenționale, dar a fost foarte dificil. Se lăsase ceață, ploua, de eram super nervoasă la un moment dat. E o provocare foarte mare și un cumul de sentimente că nici nu mai știi ce simți. Trebuie să negociezi imediat cu tine atunci pe loc, ca să faci față neprevăzutului, să nu te încurce diverse sen­zații și emoții și să mergi înainte. Și am reușit!

– Povestește-mi un pic și despre munte, Bi­anca. Văd că pui mereu online poze de pe unde mergi, pe trasee, pe stânci… Cum arată frăția cu natura?

– E minunat să mergi pe munte, Delia! Eu acolo îmi fac condiția fizică de câțiva ani încoace. Fac asta aproape weekend de weekend. Dar e nevoie să fii responsabil. Sunt oameni care pleacă singuri și nu-și dau seama de posibilele pericole. Vremea e foarte schimbătoare pe munte. Acum e soare, peste 5 minute poate să plouă cu tunete și fulgere sau chiar să ningă. Dacă mergi singur și, să zicem, îți luxezi un picior și mai ești și fără semnal la telefon, ce faci? Sau dacă mergi fără echipament, poți să-ți riști viața. Iarna, avalanșele nu sunt doar poveste, gheața și prăpăstiile sunt pericole reale. Chiar și vara. La fel cum sunt și animalele sălbatice și câinii de stână, care sunt chiar mai periculoși decât urșii. Dar dincolo de pericole și gesturi necugetate, atunci când ești pregătit fizic și psihic, dacă ești în grup și ești echipat corespunzător, muntele îți oferă cele mai frumoase confruntări cu tine și cele mai limpezi sentimente. Te simți liber, împuternicit, învingător și mai viu ca oricând.

Nu există comentarii

Răspunde și tu

Your email address will not be published.

ro_RORomanian
ro_RORomanian