CORINA CHIRIAC: “Vă spun de la bun început că eu cred în destin”

La Moscova

– La capătul lunii octombrie împlinește 70 de ani. Regină a muzicii și a bucuriei de a trăi, ne-a făcut tuturor mai frumoasă viața. Cu prilejul zilei aniversare, îi urăm ca “strada speranței” să nu aibă niciodată sfârșit –

“În fine, strada speranței”

– Înainte de toate, vă mulțumesc că ați acceptat să ne acordați acest interviu, chiar în preajma aniversării zilei dvs. de naștere. Vă pregătiți să schimbați prefixul. Nu înainte de a vă ura “La mulți ani!”, din partea noastră și a cititorilor noștri! Trăiți un sentiment special?

Pe când avea părul de foc

– Vă mulţumesc foarte mult pentru urări. Dar vă mulţumesc şi pentru că nu v-aţi luat gândul de la mine, că nu mă uitaţi, că am în dvs. dragi tovarăși de drum. Da, pe 26 octombrie, schimb prefixul. Fiecare prag al vieţii are valoarea lui afectivă, de la bucuria majoratului, la mica depresie a mijlocului vieţii, și până în prezent. Ei bine, la această aniversare, pentru mine este extrem de important să sărbătoresc în primul rând profesional. Am simţit că nimic nu mi-ar face mai bine, nu m-ar mulţumi mai mult decât acest lucru. Ca­doul pe care mi l-am făcut este un dublu CD aniversar, care se va numi “În fine, strada speranţei”. Spun că mi-am făcut sin­gură acest cadou, pentru că pro­ducătorul muzical sunt chiar eu, cheltu­iala este a mea. Materialul discografic va cuprinde douăzeci şi opt de melodii, în principal o colecţie de mari şlagăre de-ale mele, reorchestrate şi cântate însă cu vocea mea de acum. Aceste melodii ale anilor ’70, ’80 sunt reînregistrate în în­tre­gime şi simt o mare bucurie că ele vor apărea, cântate de mine, cu vocea de la şaizeci şi nouă de ani. În felul acesta le simt actuale, îmi dau seama de schimbarea vocii mele în timp şi, foarte important, le fac şi acestor melodii un cadou, oferindu-le orchestraţii nou-nouţe. Piese precum “Opriţi timpul”, “Mama, doar ma­ma”, “Ce mică e vacanţa mare”, “Vino, iubire, înapoi”… se regăsesc pe acest dublu disc. Ele mi-au fost solicitate nu doar de “melancolicii vremurilor”, când aceste melodii erau în mare vogă, ci şi de tinerii care vin să mă vadă în concerte, în cluburile în care cânt. Ei cunosc melodiile de pe YouTube, le place muzica veche, şi chiar mi le solicită în concerte, ceea ce-mi umple inima de fericire şi îmi dă un curaj fantastic să merg mai departe. Albumul conţine şi câteva melodii noi, pe care, chiar dacă le-am cântat de câteva ori în emisiunea mea de pe Naţional TV, ele nu au apărut niciodată pe vreun disc. Chiar şi o compoziţie proprie am în album, o horă amuzantă, “Dragoste cu năbădăi”, pe care vă las să o descoperiţi singuri. Pe lângă CD-ul acesta aniversar, muncesc de zor la noul meu site, www.corinachiriac.ro. Acesta nu va fi doar o simplă colecţie de fotografii şi anunţuri despre concerte, ci mai degrabă o întreagă enciclopedie. Vor fi extrase din presă întinse pe zeci de ani, documente, înregistrări video rare, fotografii-unicat. Aş vrea ca acest site să devină un fel de arhivă a muzicii uşoare româneşti, un loc unde inclusiv cei care îşi pregătesc Licenţa în acest domeniu sau unul adiacent, să poată folosi site-ul meu ca sursă de documentare. Un capitol foarte important pentru mine va fi pagina dedicată tatălui meu, muzicianul Mircea Chiriac.

Sărbătoare la Brașov

Cu Florin Piersic

– Tot o pagină de istorie a muzicii s-a putut numi şi recitalul dumneavoastră de la “Cerbul de Aur”, de anul acesta…

– V-a plăcut? Ce mă bucur! Recitalul de la Cer­bul de Aur a fost o piatră de încercare. În primul rând, le mulţumesc celor din TVR, mai ales Ruxan­drei Vornicu, fiica marelui şi inegalabilului Tudor Vornicu. Ruxandra şi-a adus aminte că în 1979, deci acum fix patruzeci de ani, a avut loc prima emisiune filmată color în România. Cred că am fost ultima ţară din Europa care a trecut la noua tehnologie a acelor vremuri, dar oamenii tot alb-negru vedeau la televizoarele lor, pentru că apa­ratele color erau puţine şi aveau preţuri pro­hibitive. În schimb, atunci a început să se filmeze color. Genialul Vornicu (cel mai mare creator de tele­viziune din România n. red.) a făcut o primă emisiune în acest nou sistem, cu care trebuia să iasă în lume şi să demonstreze că şi în România s-a im­plementat colorul. Pentru emisia inaugurală le trebuia o interpretă, o voce feminină, şi au ales-o după câte premii internaţionale avea, după cât de bine se comporta în străinătate şi după cât de puternică era din punct de vedere fizic. De ce puternică? Pentru că trebuia să reziste la ore, zeci de ore de filmări, să nu aibă obligaţii familiale care să-i încurce programul… Și-am fost aleasă eu. Eu, Gheorghe Zamfir şi un ansamblu folcloric din Bistriţa am fost protagoniștii acelei prime emisiuni româneşti filmată color. Acea producţie a participat la un festival de gen de la Montreux, din Elveţia, şi chiar a fost premiată. Atunci nu s-a vorbit prea mult despre asta, nu era ceva foarte important pe agenda comu­niştilor, tocmai de aceea Ruxandra Vornicu s-a gândit să omagieze acel moment prin recitalul meu de anul acesta de la Cerb. Mari emoţii am avut, vă spun cu toată sinceritatea! Am ticluit totul cu Ionel Tudor şi cu Andrei Tudor, am ales piese din acea emisie de acum patruzeci de ani. Una dintre ele, “Eu sunt Corina”, nu a mai fost cântată niciodată până acum. Recitalul a ţinut douăzeci şi şapte de minute, exact cât durase şi emisiunea respectivă. Cel mai frumos şi mai impresionant pentru mine a fost că, deşi pe post a intrat publicitatea după recital, publicul din Piaţa Sfatului din Brașov mi-a cerut bis. Am cântat cu oa­menii din public încă cinci minute. A fost extraordinar.

“Ca să reziști, trebuie să fii consecvent în schimbare”

Un trio de nedespărţit – cu compozitorii Ionel şi Andrei Tudor

– Doamnă Corina Chiriac, este un record fabulos ca o femeie să-şi contruiască o carieră de peste cincizeci de ani… cântând. Care sunt ingredientele acestei izbânzi?

– Foarte bună şi grea întrebarea. Trebuie să vă spun de la bun început că eu cred în destin. Mai cred, de asemenea, că longevitatea este în mod cert o treabă de context istoric, de noroc. Dar în acest context, tu, ca artist, trebuie să ai în minte două lucruri: să nu te îmbeţi de succes şi să nu te demoralizezi când, inevitabil, vei intra şi într-un con de umbră. Odată ce-ţi este limpede că muzica este destinul tău, urmează un lucru în care eu cred total: ca să rezişti, trebuie să fii consecvent în schimbare. Nu se poate ca de-a lungul vieţii să rămâi neschimbat. Totul se mo­difică: vocea, silueta, chipul, moda, așteptările, pu­blicul, dispoziţia, dar tu trebuie să rămâi consecvent în ceea ce ştii tu să faci cel mai bine. Este un lucru foarte important să ştii și să crezi, fără urmă de îndoială, că orice artist nou şi foarte bun ar apărea, că orice stil muzical ar fi la modă, tu eşti cineva aparte, cineva cu o personalitate extrem de bine definită. Dacă rămâi statornic, răzbaţi. A fost o perioadă, după Revoluţie, când artiştii generaţiei mele au fost daţi deoparte, eram consideraţi demo­daţi şi comunişti. Același lucru s-a întâmplat şi în celelate ţări fost-comuniste. Singurii care au re­zistat, atât la noi, cât şi în ţările vecine, au fost cei care şi-au păstrat genul de muzică pe care îl cântau, personalitatea artistică. Adică, acei artişti care nu s-au dat după modă, în direcţii care nu li se potriveau. Merită să rămâi statornic lucrurilor în care crezi, chiar dacă durează ceva mai mult să reintri în interesul publicului. Iată că sunt ani buni de când muzica retro este foarte căutată, ani buni de când suntem iar solicitaţi la o mulţime de eve­nimente. Şi ne ajută și pe noi tehnologia nouă, YouTube. Publicul tânăr se uită acolo, află despre noi, ascultă ce cântam pe vremurile în care eram în top, și unora le place foarte mult şi vin apoi la con­certe. Ne bucurăm azi de un reviriment al muzicii retro în toată Europa, nu numai la noi. Cum se explică, în oferta gigantică de hip-hop? Eu cred că din nevoia de a asculta o melodie, nu doar ritmurile muzicii moderne. Să nu mă înţelegeţi greşit, se face azi muzică de foarte bună calitate, dar eu cred că generaţia mea este căutată în prezent din nevoia de a asculta pur şi simplu… melodii.

Minunatul an 1975

La festivalul „Orfeul de aur” – 1975

– Doamnă Corina, aniversările sunt, adesea, prilejuri pentru recapitulări. Există un moment pe care să-l consideraţi de vârf în cariera dumnea­voastră?

– Sunt mai multe astfel de momente în cariera mea. Dar ca să vorbim de o culme absolută, ea a existat în 1975, an în care am fost trimisă la trei festivaluri internaţionale, iar la două am luat premii. În perioada aceea, muzica era peste tot în lume în­tr-un moment de maximă inspiraţie, iar estul Eu­ro­pei, în ciuda problemelor politice, nu făcea excepţie de la acest curent muzical extraordinar. Primul festi­val pe care vreau să-l menţionez este Orfeul de Aur de la bulgari, unde veneau solişti din toată Europa. Nu am câștigat acolo. În acel an, trofeul festivalului l-a câștigat rusoaica Alla Pugaciova, cu piesa-emblemă a carierei ei, “Arlekino” – un premiu bine meritat, pentru că eu aşa interpretare a unei melodii nu cred să fi văzut de multe ori în toată viaţa mea. Un melanj ireproşabil între muzică şi teatru, de te lăsa mască. La Sopot, în Iugoslavia, era un alt mare festival, iar acolo a fost rândul meu să iau premiul întâi. Iar în toamna aceluiaşi an de graţie, am câş­tigat şi premiul trei, la “Festivalul Internaţional de la Dresda”, din Germania. Aş vrea să amintesc ceva poate pentru cei mai tineri: în acele timpuri, Europa era împărţită politic în două, iar graniţa dintre Vestul şi Estul Europei era zidul Berlinului. Ger­mania de Est era oglinda comunismului. Pe vremea aceea, schimburile culturale între “ţările vecine şi prietene” din estul comunist al Europei erau obligatorii. Ruşii veneau la noi, noi mergeam la ei, la fel ungurii, cehii, bulgarii… Era extrem de im­por­tant să te prezinţi impecabil la aceste festivaluri, ca să ai asigurată o prezenţă constantă în astfel de evenimente internaţionale. Eu am reuşit la acel moment să devin parte a unui grup select de artişti care erau ceruţi pe plan internaţional. Nu mergeam la Paris, pentru că eram dintr-o ţară co­munistă, dar faptul că am cântat la “Friedrichstrasse Palast” în Germania mi se părea mult mai important în tinere­ţea mea decât orice altă mare scenă a lumii. Era o pe­rioadă politică extrem de grea, Ceauşescu strân­sese şurubul rău de tot, dar cu toate acestea, aveam în domeniul artei, teatrului, muzicii, dansului, tele­viziunii nişte profesionişti desăvârşiţi. Producţiile noastre puteau concura pe picior de egalitate cu cele vestice, tocmai datorită acestor genii, acestor talente extraordinare. Din toate aceste considerente, consider că 1975 a fost anul de vârf al carierei mele.

O porție de varză fiartă

Pe scenă la Cerbul de Aur

– În vremurile de glorie despre care vorbiți, înghețul comunist lăsa loc, uneori, și unor trăiri, unor gesturi mai tandre între public și artist?

– Trebuie să mă gândesc puţin… Uite, când la marginea scenei veneau copiii cu flori luate de pe stradă sau cu mici jucării pe care mi le ofereau în dar, erau momente emoționante. Am şi azi un purceluş-breloc oferit de o fetiţă. Atât de mult m-a impresionat când mi l-a dat, încât şi astăzi îl port. Gesturile acestea au o mare semnificaţie pentru noi, artiştii, de­oa­rece ele fac tre­cerea din­tre a fi un cân­tăreţ de succes şi a fi unul popular. Este o mare di­fe­­renţă între ele. Eu mi-am dorit întot­dea­una să fiu un artist popular, să mă placă lu­mea pe mine aşa cum eram eu, să le simt afec­ţiunea. M-ai zgân­dărit cu în­trebarea ta, la care în primă fază am crezut că nu voi şti ce să răspund… Uite, un alt moment de tandreţe se întâmpla, din când în când, după concerte, noaptea, foarte târziu, prin gările ţării. Pe vremuri, circulam mult mai mult cu trenul. Câ­teodată, după spectacolele care se terminau târziu, nu mai aveam putere să mai stau o noapte într-un hotel îngheţat, cum erau în vremea aceea, şi voiam acasă. Bilet de tren nu aveam, dar mergeam totuşi la gară, să-mi încerc norocul. În acele trei minute cât stătea trenul, încercam să conving controlorul să mă lase să intru la o cuşetă şi să-i plătesc biletul în tren. Ştiam foar­te sigur că era me­reu un compar­ti­ment gol, ţinut în caz că apărea ne­aşteptat vreun nu­me important al pro­tipendadei co­mu­niste. De câteva ori, controlorul nici n-a vrut să audă ru­gămintea mea. De cele mai multe ori însă, apărea gestul de tandreţe de care mă între­bai: mi se îngăduia să urc, plăteam în tren, mi se oferea chiar un pat, iar eu simţeam că sunt cunoscută, iu­bi­tă… populară. Pâ­nă la urmă, noi, artiştii, eram sin­gurii care în acele timpuri le ofeream şansa românilor să zâmbească, să se distreze puţin. Ah, mi-am adus aminte chiar acum de cel mai impresionant gest de tandreţe, de bunătate, pe care l-am trăit vreodată. Pe vremea când nici la restau­rante nu se găsea nimic de mâncare, la Casa Sin­dicatelor din Petroşani, era o bucătăreasă pe care o voi pomeni câte zile voi mai trăi. Când aveam spectacole în zonă, acolo mâncam, pentru că era zonă minieră și se găsea câte ceva mai bun. În ziua aceea, am intrat în sala de mese, am vârât capul pe uşa bucătăriei să salut. M-a recunoscut, ca de obicei, apoi mi-a trimis la masă o fată care mi-a pus în faţă două felii de pâine şi o porţie de varză fiartă. Nu vreo mâncare de varză, nu!, varză fiartă cu apă. Am mâncat. Nu mi-a plăcut şi, mai rău, nu m-am săturat deloc. La vremea aceea, aveam şi trei spectacole pe zi, deci, la prânz, chiar trebuia să mănânci bine. Am mai cerut ceva, iar ea mi-a trimis altă farfurie de varză fiartă. “Tanti, eşti supărată pe mine?”, am întrebat-o prin geamlâcul de la bucătărie, cu ochii la oala mare cu carne şi cartofi care bolborosea pe aragaz. “Tu mănâncă ce-ţi dau eu şi taci din gură!”, mi-a răspuns. Am tăcut, ce era să fac?… După ceva timp, a trecut pe lângă masa mea şi mi-a şoptit abia perceptibil: “Carnea nu e proaspătă.”. Şi acum îmi dau lacri­mile când îmi amintesc. Câtă grijă a avut, de fapt, de mine. Mi-a dat varza aia nenorocită, dar astfel nu mi-a fost rău. M-a iubit, mi-a dat ce avea mai proaspăt. I-am întors gestul cu două sticle de şam­pa­nie, dar ele nu ar putea răsplăti niciodată bună­tatea simplă a gestului ei. Afecţiunea acelor mo­mente m-au marcat enorm şi chiar mă bucur că m-ai făcut să-mi aduc aminte de ele.

– În comparaţie cu bunătatea simplă a acelei femei de la Petroşani, credeţi că azi ne-am înrăit?

– Da, chiar sunt convinsă de asta. Iar valul acesta de violenţe desfăşurat premeditat în faţa ochi­lor noştri la tele­vi­zor, la ştiri, în filme ex­trem de sângeroase nu face decât să ne în­răiască şi mai mult. Nu ştiu de ce se preferă di­fuzarea acestor lucruri, nu ştiu ce urmăresc să schimbe în noi cei care le dau pe post. Parcă ar fi o minte malefică în spatele tu­turor acestor decizii. Pe lângă greu­tăţile vieţii, pe lângă stre­sul acesta grozav al prezentului, dacă nici divertismentul nu mai este unul re­la­xant, a­tunci ce să ne mai mi­răm că suntem răi?!

Sfaturi

Bisurile cerute de public

– Doamnă Corina, la celebritatea și ex­pe­riența pe care le aveți, sunteți un model profe­sional pentru tânăra generație de cântăreți. Aveți un sfat esențial pentru ei?

– Despre ce aleg să cânte, despre cum se comportă nu sunt eu în măsură să le dau sfaturi. Dar, despre un anume aspect, chiar insist să le atrag atenţia. Cel mai important sfat pentru tinerii interpreţi talentaţi (şi părinţii lor, în cazul celor foarte tineri) este să aibă grijă să nu-şi forţeze vocea. Să nu încerce să dea totul deodată, să nu exagereze la repetiţii, să nu cânte în frig, să fie conştienţi că vocea lor va trebui să fie cu ei toată viaţa. Glasul se schimbă în timp; dacă acum nu poţi cânta o piesă foarte grea, să nu forţezi, să ai răbdare că o vei putea cânta peste câţiva ani, când vocea se va schimba. Ştiu ce spun când dau aceste sfaturi, vorbesc din experienţă pro­prie, din experienţa unui om care a fumat toată viaţa, până acum câţiva ani. Am renunţat la acest viciu teribil numai în momentul când am fost diag­nosticată cu mixomatoză – o gravă afecţiune a cor­zilor vocale. Doar decizia de a mă lăsa de fumat, ajutorul lui Dumnezeu şi al doctorilor au făcut să nu ajung la operaţie. Aşadar, dragi tineri cântăreţi, aveţi mare, mare grijă de vocea voastră, ea este instrumentul numărul unu al carierei la care visaţi!

– Vă mulţumesc în numele lor şi, încă o dată, la mulţi ani sănătoşi!

– Mulţumesc din suflet. Doamne ajută!

Nu există comentarii

Răspunde și tu

Your email address will not be published.

ro_RORomanian
ro_RORomanian