CĂTĂLIN BELDEA – “Astronomia te învață să privești cerul”

Prietenie ad-hoc la întâlniri ştiinţifice: Cătălin Beldea şi Maria

Vânătorul de eclipse

Sincer, nu aş fi ştiut că avem în România un astfel de om de ştiinţă, un aventurier care stră­bate lumea în căutatea eclipselor to­tale de Soare, dacă fiica mea de nouă ani, Maria, nu s-ar fi împrietenit cu el la un “Târg de ştiinţe”. Ce fe­ri­cire să descopăr că avem asemenea români, că ei trăiesc în România şi nu au plecat! Cătălin Beldea este editor de astronomie la revista “Ştiinţă şi teh­nică”, e astrograf şi, aşa cum îi place să se nu­­meas­că, “vânător de eclipse”. Un om foarte pri­e­tenos, des­chis, care se luptă ca astronomia să fie cât mai vizibilă atât pentru copii, cât şi pentru adulți, or­ga­nizând evenimente cu totul deosebite. Un om cu o poveste ce ţese un fir subtil între ştiinţă şi poezie…

De-a v-ați ascunselea cu Luna

– Domnule Beldea, pasiunea pen­tru ştiinţe, pentru astronomie, este precum cea pentru arte. Ea trebuie să aibă o scânteie care să o aprindă. Care a fost scânteia dumneavoastră?

– Povestea aceasta de dragoste dintre mine şi astronomie a început de când eram mic, aveam opt ani. Atunci am auzit la radio că pe deasupra Pă­mântului urma să treacă cometa Halley. Sunt bucureştean, mă ju­cam de-a v-aţi ascunselea în curtea blocului în acea seară a lui 1986. Era Lună plină, eu eram ascuns bine şi am putut privi în linişte Luna. Aşa cum se întâmplă des în zilele reci de iarnă, Luna avea un halou, iar eu am fost convins că acel “guler” de cea­ţă era cometa Halley şi că o văzusem. Fusesem iremediabil fas­ci­nat. Acasă am căutat o carte de astronomie prin biblioteca părinţilor, dar nu am găsit decât manualul de clasa a XII-a al lui tata pe care l-am citit imediat, din scoarţă-n scoarţă. Aşa a început pasiunea mea pentru astronomie: un copil pitit, care vede cerul şi nu-l mai poate uita niciodată.

Observatorul interzis

Într-una din expediţii, alături de Alexandru Mironov şi Dumitru Prunariu

– Au urmat apoi studii în domeniu?

– Toată viaţa mea, până la douăzeci de ani, nu am ştiut altceva decât că voi deveni astronom. La noi în ţară nu există această specialitate, adică nu poţi urma o facultate care să fie strict de astronomie. Norocul meu e că am fost mereu foarte bun la mate­matică, iar în cadrul Facultăţii de Matematică există o secţie care se numeşte Matematică Mecanică, aco­lo se fac cursuri de astronomie, iar cu diploma ob­ţi­nută, te poţi angaja într-un Observator astro­no­mic. Iar acum vine o parte dureroasă şi plină de de­za­măgiri a vieţii mele. Încă din clasa a IX-a, mer­geam la Observatorul Academiei să învăţ, mergeam zilnic la bibliotecă, eram dornic să cunosc oamenii de ştiinţă de la Observator, despre care credeam că sunt cei mai cei. Acolo mi s-a spus că abia după ce in­tru la Facultatea de Matematică pot veni să lucrez la Observator. Am fost puţin dezamăgit, dar eram con­vins că aşa trebuia să fie. Aşadar, după patru ani de liceu în care mai tot timpul meu liber eram prin bi­bliotecile acelea, am intrat fără probleme la faculta­te, mai ales că eram şi olimpic la matematică. Evi­dent, m-am prezentat imediat la Observator, unde iar mi-au tăiat aripile – mi-au zis că nu am ce căuta până nu termin facultatea. Parcă a căzut cerul peste mine. Îi simţeam dintr-odată pe oamenii aceia ca pe nişte simpli angajaţi, fără pasiune. Am fost atât de dezamăgit, încât în anul III am renunţat la Matematică şi am urmat Academia de Ştiinţe Economice. Nişte vorbe aruncate aşa, din zbor, către un tânăr pasionat cum eram eu, au contat incredibil de mult. Am fost con­vins că nu mă vor primi niciodată, că totul era pe pile… Poate că nu era aşa, dar mie, personal, vorbele lor mi-au schimbat viaţa atât de tare, încât mult timp nici nu am mai privit cerul. Deşi aveam acasă lunete, te­lescop, unul chiar îl construisem singur. Apoi am văzut eclipsa totală de Soare din 1999 şi ceva s-a reaprins în inima mea. Culmea este că nu am sa­vurat cum trebuie acel moment, pentru că am făcut o greşeală: am vrut să fotografiez eclipsa şi, fiind prins în detaliile tehnice ale acestei încercări, am ratat-o, nu am savurat-o. Chiar şi aşa, a fost primul meu contact cu astrofotografia, pasiune care azi mi-a devenit parte din profesie. Abia în 2006, când lucram la revista Des­co­peră, a început ma­rea dragoste pentru eclipse. Am hotărât să fac un reportaj pentru respectiva revistă, cu eclipsa totală de Soare care fusese în acel an în Turcia. Frumuseţea coroanei solare de la acea eclipsă, momen­tul unic, maiestuo­zi­tatea lui, toate acestea m-au determinat să spun atunci tare şi răspicat că nu voi mai rata nicio eclipsă totală de Soare, iar până acum am văzut douăsprezece, în toată lumea, pe toate continentele.

O felie de pizza și papagali de o jumătate de metru

Cu Dumitru Prunariu

– Cum alegeţi locul de unde să urmăriţi, în con­diţii ideale, eclipsele? Nu este extrem de costi­si­tor?

– Există studii, calcule, care ne spun exact unde pe Pământ eclipsa va fi totală. Ştim pe unde va tre­ce, ştim la centimetru unde va fi banda de tota­litate, adică acea dungă ce traversează Pământul, unde eclipsa este totală. Această bandă se întinde pe vreo 13.000 de km, întotdeauna de la vest la est. Lăţimea ei e problema: între 0 şi 250 km. Cea mai îngustă bandă pe care am stat eu a fost la eclipsa pe care am văzut-o în Kenia: 13 km era toată lăţimea ei. Dacă nu erai fix în aceşti 13 km, o ratai. Întotdeauna când alegi unde mergi, sunt cel puţin trei considerente: vre­mea, bugetul şi condiţiile po­litice ale zonei respective. Buge­tul? Dacă banda de totalitate tra­ver­sează o ţară mai ieftină, clar o preferi. În Indonezia, de exemplu, am stat patru nopţi cu 20 de dolari în total. Am mâncat conserve cum­părate din România. Biletul de avion este mai scump, dar pen­tru el ai timp să te pregăteşti luni de zile, să strângi bani, să te laşi de fumat (ha, ha!). Pe de altă par­te, o altă expediţie, din Statele Uni­te, a fost extrem de scumpă, pentru că americanii ştiu să profite din plin de aceste evenimente. Şi bine fac. Ideea este că în aceste expediţii nu mergi la lux. E grozav să mănânci o sim­plă felie de pizza în nordul Aus­traliei, pe malul Pacificului, cu cea mai veche pă­dure tropicală de pe Terra în spate. Vezi eclipsa ală­turi de papagali kakadu, de jumătate de metru. Sen­zaţional! Al doi­lea considerent: vremea. Există stu­dii de predicţie a norilor, dar, ca alegere ge­nerală, zonele deşertice sunt ideale. Aerul e us­cat, limpede, norii foarte rari. Cât despre al treilea pa­rametru, condiţiile politice, aici treaba este destul de simplă: nu mergi în ţări din care e foarte posibil să nu mai ieşi. Cam acestea sunt criteriile după care te iei în­tr-o expediţie, plus, pentru mine personal, un alt aspect mai special: mie îmi place să mă bucur de eclipse în română. Acele două, trei minute de eclip­să totală trec atât de re­pede, cu atâta inten­si­tate, încât după aceea, simţi ne­voia să te descarci, să ţipi, să aplauzi, să baţi palma cu cineva. Nu simt la fel bucuria în altă limbă. Îmi place la nebunie să am pe cineva cu care să mă bucur în limba mea. Şi am avut. La ultimele două eclipse, cel puţin, am fost cu prieteni: pro­fe­sorul Alexandru Mironov, as­tro­nautul Dumitru Pru­nariu şi Cătălin Fus, cons­truc­torul de telescoa­pe celebru în toată lumea. O com­panie mai selectă nici că se poate.

Următoarea eclipsă este cea mai frumoasă

La pândă

– Domnule Beldea, cum poate fi numită o eclipsă mai frumoasă decât alta?

– Eclipsele sunt cele mai frumoase fenomene naturale predictibile. Cea mai frumoasă eclipsă? Următoarea este cea mai frumoasă. Poate că din afara fenomenului, pentru cineva care a văzut doar una, par toate la fel, dar nu este nicidecum aşa. Vara aceasta, în deşertul Atakama, a fost magistral. De ce? Pentru că eclipsa a avut loc la o altitudine foarte joasă, în unghi de 13 grade, deci foarte aproape de orizont. Ştiţi cum ni se pare, uneori, că Luna este foarte mare, atunci când o vedem chiar la răsăritul ei? Aşa pare şi Soarele. Este de fapt o iluzie optică, dar nu contează asta, pentru că detaliile ştiinţifice se estompează total în acele clipe în care vezi un Soare enorm, acoperit de o Lună mare. Coroana eclipsei pare, la rândul ei, uriaşă. Noi am ales să o urmărim de la 1800 m altitudine, aveam o vale enormă în faţă, care se întindea până la Ocean; am văzut conul de umbră cum traversează toată valea, apoi eclipsa, în toată splendoarea ei.

Când Luna se întâlnește cu Soarele

– Dacă tot i-aţi pomenit mai devreme pe marii Dumitru Prunariu şi Alexandru Mironov, spu­neţi-mi, există idoli şi în ştiinţă?

– Sigur că da, altfel nu am mai vrea să devenim precum alţii. Carl Sagan a fost unul dintre aceşti idoli, celebrul om de ştiinţă, astrofizicianul consi­derat un fel de sex-simbol al lumii ştiinţifice. În domeniul eclipselor, există trei oameni, pe toţi am avut onoarea să-i cunosc, cu toţi am avut bucuria să particip la eclipse totale de Soare. Dr. Glenn Schneider este cel mai cunoscut, încă lucrează pentru NASA la telescoapele Hubble şi Spitzer, cele amplasate în afara atmosferei Pământului. Un om pe care, pur şi simplu, îl asculţi, nu zici nimic, taci şi asculţi. El este un fel de organizator al multor “vânători” de eclipse. Suntem o trupă de vreo cinci­sprezece oameni: olandezi, australieni, americani, francezi şi eu, un român. Unii sunt astronomi, dar alţii lucrează în alte domenii ştiinţifice (cercetători în neuroştiinţe, aviaţie), alţii sunt doar pasionaţi, fiind doctori, avocaţi… Am fost în Indonezia împreună cu Glenn Schneider, chiar i-am luat un mic interviu şi m-a uimit încă o dată prin natu­ra­leţea lui, prin simplitate. Îţi cere să-i vorbeşti pe nu­mele mic, fără titluri şi zorzoane, prietenos, mă­nâncă conserve alături de tine, fără probleme. Al doilea nume mare este Jay Pasachoff, profesor de astronomie, care a participat la 72 de eclipse de Soare, dintre care 35 totale. Ultimul, dar în niciun caz cel din urmă, este astrofizicianul Fred Espenak, supranumit şi “Mister Eclipse”, cel care a făcut pen­tru NASA primele calcule serioase privind tra­iectoriile eclipselor. Partea frumoasă este că nu a avut niciun fel de egoism ştiinţific şi a oferit aces­te date publicului larg, la liber, ceea ce este extraor­dinar pentru oamenii pasionaţi de acest fenomen. Să vă spun o poveste cu Fred Espenak. L-am cu­noscut în Kenia, el venise coordonând un grup de americani. Noi, restul, am ajuns acolo cu un avion de mici dimensiuni. Ne-am cunoscut pe pistă, vo­iam să urmărim eclipsa împreună, dar era înnorat. Noi am hotărât să zburăm deasupra norilor, iar ma­rele Espenak a trebuit să rămână jos, cu grupul. A ratat acea eclipsă, dar şi noi am avut un nod în gât tot drumul. Mare tristeţe… Dar el a fost atât de corect, încât a refuzat să vină cu noi, pentru că în avi­on nu era loc pentru tot grupul pe care-l coor­dona. Atât de frumoşi sunt aceşti oameni.

Inelul cu diamant

– Mie mi se pare că există şi poezie în acest fenomen natural. Nu e ceva de-a dreptul romantic când Luna se întâlneşte cu Soarele?

– Absolut. Frumuseţea acestui fenomen este atât de mare, încât duce, fără îndoială, către poezie, către artă. O poveste extrem de frumoasă s-a creat oda­tă cu eclipsa de la Paris, din 1912. Povestea spune că în mulţime, doi tineri îndrăgostiţi priveau cerul împreună. Există un moment, cu câteva secunde înainte de a fi eclipsa totală şi cu secunde după aceea, când Soarele se reflectă în văile lunare. Atunci apare în cercul Soarelui acoperit de Lună o sclipire. Acest moment se numeşte, pe bună drep­tate, inelul cu diamant. Întorcându-ne la momentul de la Paris, se zice că fata i-ar fi spus tânărului că acela ar fi inelul cu care ar accepta o cerere în că­sătorie. Povestea a fost publicată în 1912 de Le Figaro, iar de atunci a rămas această denumire pentru acele secunde grandioase ale eclipsei: inelul cu diamant. Aşadar, romantismul pe care-l amin­teaţi chiar există. Este imposibil să nu fii mişcat, să nu vezi arta naturii în acest fenomen.

– Dar, pe lângă frumuseţea în sine, ce se schimbă în natură în acele clipe, cum reacţio­nează animalele, de exemplu?

– Vine brusc noaptea. Se face mai frig. Dacă omul este azi suficient de inteligent încât să nu se mai sperie, să nu mai creadă în spiritele rele, cum era în preistorie, animalele reacţionează instinctual. O parte dintre ele se sperie, dar majoritatea se duc la culcare. Se aşterne aşadar un fel de linişte ciudată, ca înaintea unui spec­ta­col de teatru, o linişte spartă, ce-i drept, de urletele de bucurie ale oamenilor, fericiţi şi impresionaţi de eclip­să. Oricât de serios ai fi, orice nume de mare om de ştiinţă ai avea, când vezi inelul cu diamant, urmat de explozia aceea solară, păi, asemenea frumu­se­ţe scoate din om cele mai sincere şi mai primare reacţii de bucurie. Ţipete, salturi, îm­brăţişări. Anul acesta am aşezat o cameră de filmat mică pe maşină, ca să prind întreaga scenă, şi audio, cu noi toţi acolo. Ei, camera îl surprinde, fără ştirea dumnealui, pe profesorul Mironov. A înre­gistrat cum se miră, ce cuvinte spune, cum vorbeşte cu el însuşi. Nimic nu este mai grăitor decât să vezi un om cu asemenea statut spunând ca pentru el nişte vorbe care nu au nicio legătură cu ştiinţa, ci doar cu minunea poetică a acestui fenomen.

– Aţi fost şi singur la vreo eclipsă?

– Da, am fost şi singur, iar liniştea este cu adevărat absolută, chiar apăsătoare. În Siberia eram, în 2008. Nu e chiar plăcut. Vă spun, bucuria este totală doar când poate fi împărtăşită!

– O împărtăşiţi vreodată şi cu familia?

– La ultimele două eclipse am fost cu soţia şi fiica mea, care este în clasa a VIII-a. Anul aces­ta, am ales să mergem în Chile, deşertul Atakama, o minune a naturii, care tre­buie văzută măcar o dată în viaţă. Fetele nu împărtă­şesc pasiunea mea, tocmai de aceea încerc să aleg locuri în care, pe lângă eclipsă, sunt multe alte lucruri de văzut. O excursie de genul acesta pentru fiica mea înseamnă aproape un an de şcoală. Câte vede, câte absoarbe, câte învaţă! Eclipsa durează câteva minute, să zi­cem că ele sunt ale mele. Restul e o continuă lecţie despre natura minunată a acestei planete, despre respectul pe care ar trebui să i-l purtăm.

Pământul va supravieţui. Noi?

Eclipsa americană

– Domnule Beldea, până la urmă, de ce e im­portant să privim cerul, dincolo de partea ştiin­ţifică?

– Cred sincer că urmărirea oricărui fenomen astral ridică gradul de educaţie. Copiii, şi nu numai, trăiesc un fenomen de conştientizare, de situare în Univers, care le deschide extraordinar ochii. Astronomia te învaţă cât de mic eşti şi tocmai de aceea te învaţă… să înveţi. Îţi pune în mână nişte instrumente care te ajută să descoperi cine suntem, ce căutăm aici. Astronomia nu e este doar o ştiinţă e teoriei, a ecuaţiei, este o filosofie de viaţă. Deşi sunt matematician, pe mine această ultimă latură m-a atras cel mai tare.

– Să mutăm cu un grad tema interviului nostru. Cred că unul dintre aspectele despre care se vorbeşte cel mai mult în ultimii ani este pericolul încălzirii glo­bale. Ca om de ştiinţă, ne puteţi lămuri această chestiune?

– Vă spun din start că Pământul va trăi. Planeta aceasta nu va dispărea. Chiar dacă noi nu vom mai fi, chiar dacă ne dăm singuri în cap cu polua­rea, distrugerile, nepă­sarea, Terra va supravieţui. Fenomenul de încălzire globală există, chiar dacă eu l-aş numi încălzire pro­vocată de om în mod global. Ciclurile de în­călzire şi răcire globală ale planetei au existat din­totdeauna, ele depind de Soare, dar mai ales de axa Pământului pe orbită. Dau un exemplu: Pământul are azi o înclinare pe orbită de 23,5 grade. Când a fost de 23,9, în zona Saharei era savană, deci iarbă luxuriantă. Oscilaţiile acestea se datorează Lunii, satelitul nostru, prietenul nostru cel mai bun. Fără să intrăm în amănunte ştiin­ţifice, vreau să spun că aceste cicluri, aceste diferenţe de în­clinaţii schimbă periodic viaţa pe Pământ încă de la apariţia Terrei. Ceea ce se întâmplă însă cu vremea în ultimii zeci de ani este, pentru prima dată, ceva provocat, este consecinţa ires­ponsabilităţii umane. Dacă nu ne grăbim cu măsurile, pro­ba­bil că ne vom da în cap de tot, dar planeta va supra­vieţui, cu şi fără viaţă in­teligentă pe ea.

– Pentru că interviul cu dvs. i-a incitat, mai mult ca sigur, pe citi­torii revistei noastre să afle și alte amănunte des­pre “inelul cu dia­mant”, vă întreb ce pro­iecte mai pregătiţi, unde vă poate urmări lumea interesată de ceea ce faceţi?

– Scriu pentru revista Ştiinţă şi tehnică, care a rămas singura publicaţie serioasă de popularizare a ştiinţei în România. Eu scriu la rubrica de as­tronomie a revistei, în varianta ei tipărită. Cred în continuare în puterea cuvântului scris, a presei clasice, a cărţilor scoase la tipar. Sigur că sunt activ și pe Internet, sunt prezent pe facebook/catalin. beldea, am propriul site, numit www.astrofoto.ro. Public acolo fotografii explicate, anunţ evenimente ştiinţifice în general, nu numai eclipsele. Explic tot felul de fenomene astrale, pentru ca lumea să le înţeleagă corect. Ca proiect imediat, ţin foarte mult să-l anunţ pe următorul: luni, 11 noiembrie, în­cepând cu ora 13, vom fi cu telescoapele pregă­tite în Bucureşti Mall Vitan. Invit acolo pe toţi iubitorii de astronomie, ca să vedem împreună tranzitul planetei Mercur peste discul solar. Încerc să conving şcolile să vină cu copiii în cadrul pro­gramului “Şcoala altfel”, să vedem împreună acest fenomen unic şi rar. Mare bucurie şi mirare am avut constatând că mall-urile, cu reputaţiile lor de “case ale pierzaniei” (ha, ha!), au generozitatea să-şi ofere spaţiile pentru astfel de evenimente educa­ţionale gratuite. Aşa cum ne-am cunoscut şi noi în septembrie, la Park Lake Mall, în cadrul acelui “Sci-Fi Fest”, tot aşa sper să vină cât mai mulţi oa­meni, cât mai mulţi copii, să vedem acest fenomen astronomic extrem de interesant. Vor fi oameni de ştiinţă acolo, se vor da explicaţii amănunţite. Iar ca proiect personal: expediţia din 2020 din Argentina, la eclipsa totală de Soare. Mă voi re­întâlni cu Glenn Schneider după patru ani, şi abia aştept să-l ascult din nou.

Foto: Cătălin Beldea

Nu există comentarii

Răspunde și tu

Your email address will not be published.

ro_RORomanian
ro_RORomanian