Eram băiat de la țară și ajunsesem student la Litere, în București. În timp ce majoritatea colegilor aveau 18-19 ani, Liviu C., poet, grafician, șofer, mecanic, impiegat CFR, avea 32. Trecuse prin multe, își începuse viața la vârsta de 3 ani, vânzând creioane chimice soldaților sovietici. Ca student, a scos la vânzare o carte de poezii scrise în turele de noapte, când era impiegat într-o gară din județul Buzău. Avea o motocicletă cu ataș. Eram prieteni, locuiam în aceeași cameră de cămin, împreună cu alți cinci colegi. Așa a aflat că plec la Gorj, să-mi văd părinții. Mergea și colegul Ion Busuioc, la ai lui. “Vă duc eu”, a spus Liviu. Am pus câte 20 lei pentru benzină și iată-ne la drum. Aveam ceva bani, îmi vândusem cartela de masă. Trecând prin Jupânești, Liviu a observat câteva combine agricole în curtea unui SMT. “Hai să vorbim cu tractoriștii”, a spus el într-o doară, “poate obținem două cauciucuri, se potrivesc la roțile motocicletei și văd că sunt aproape noi”. Busuioc vorbește cu un puștan, îi promite 100 de lei. Apoi ne oprim la el acasă, să așteptăm răspunsul. Vine seara, mâncăm, bem un vin rozaliu, făcut de bătrânul Busuioc, dar băiatul nu apare. Liviu se enervează și spune: “Haideți să le luăm, le aducem aici, schimbăm ruptoagele mele cu alea bune și gata”. Am încercat să mă opun, dar Liviu o ținea pe-a lui. Băuse cam mult. Iată-l urcat pe lama combinei, demontând cu chei potrivite fiecare roată. Acasă, la Busuioc, Liviu face schimbarea și ne întoarcem să ducem cele două roți încălțate cu anvelopele vechi. Deodată, văd scântei în pietrele drumului; un grup se apropia iute, pe întuneric, dând cu bolovani. Ne turnase puștanul. Aruncăm roțile în șanț și fugim. Îl sun pe Ștefan, impiegatul gării din satul meu. “Veniți”, spune el. “Miliția vă caută la părinți. Aduceți cauciucurile și lăsați-le în rondul de flori al gării”. Plecăm cu acceleratul de ora patru. Mecanicul, instruit de Ștefan, a încetinit trenul la semnal, că de oprit nu putea, își pierdea slujba. Am sărit în iarbă, am lăsat marfa în flori și dimineața eram în Târgu Jiu. Aici aflăm că mandatele de arestare erau la comandant și nu se mai putea face nimic. M-am pus pe plâns și am plecat în parc, în timp ce Liviu s-a îndreptat spre sediul Securității județene. Mai departe, iată povestea lui: “Ofițerul de la poartă a luat poziția de drepți când a auzit unde vreau să dau telefon. La un număr scurt, la unchiul meu, generalul de securitate S. M-a condus la comandant. Pepsi, cafea, amabilități. Dar când a auzit ce-i povesteam superiorului său, s-a întristat. A preluat telefonul cu mâna tremurândă, a zis de câteva ori “am înțeles”, “să trăiți”, și l-a sunat pe comandantul miliției: “Vasile, să ne aduci dosarul cu studenții din București, avem noi treabă cu el”. Până a băut Liviu cafeaua, dosarul venise. “L-a rupt într-o mie de bucăți și l-a aruncat într-un coș special. Am mulțumit și ăsta a fost sfârșitul urâtei povești”, mi-a spus vesel. Cu inima liniștită, ne-am întors la București. Liviu a fost musai să se ducă la unchiul cel generos. Ne-a spus că l-a bătut cu cureaua pantalonilor, așa cum a mai făcut-o și altădată. Dar l-a scăpat de pușcărie. Și pe el, și pe noi. Care luasem parte, ca proștii, la un furt de la stat. Așa a rămas Liviu, și fără cauciucurile noi, și fără cele vechi. A vândut și motocicleta, să nu mai aibă tentații copilărești. A murit în urma unei operații. Dumnezeu să-l odihnească!
