La înălțime, cu lăutarii de aur ai Bucureștiului

“Maestre, un la major, ca la Romica Pu­ceanu”, îi cere solista țimbalistului, apoi se întoarce spre public și întreabă “Știți voi, măi copii, cine e Romica Puceanu?”. Apla­uzele și uralele unui public foarte tânăr o fac pe Panseluța Feraru să se lanseze cu vocea sa gravă, plină de nuanțe, într-un remarcabil moment dedicat memoriei reginei muzicii lăutărești. În seara de 27 septembrie, pe o terasă șic, amenajată pe acoperișul unei clădiri cu o nefastă repu­tație, Casa Popo­rului, câțiva lăutari de viță veche au retrăit, alături de spectatori, at­mosfera din anii de glorie ai acestei muzici. “Vrem să vă oferim o seară de neuitat”, a declarat șeful tarafului, Giani Lincan, și așa a fost. Ideea de a aduce alături mai mulți soliști îndrăgiți care să cânte acom­paniați de taraf s-a dovedit a fi câștigă­toare, astfel că, până spre miezul nopții, Mi­oara Lincan, Panseluța Feraru, Gicu Pe­trache, Nelu Ploieșteanu au preluat, pe rând, micro­fo­nul. Cu câteva ore înainte de dans, chiuituri, dedicații, dovezi de virtuozitate, i-am observat pe lăutari apărând unul câte unul în lumina apusului. Prieteni și colegi, de ju­mătate de veac. S-au îmbrățișat, s-au pupat, s-au așezat la povești, au schimbat ironii fine. George Udilă, cu un clarinet în mână și cu altul la gât, în forma unei cravate, a trecut repede la bancuri, la amintiri haioase, jurându-se pe ce are mai sfânt că tot ce spune e purul adevăr. Panseluța Fe­raru, cu un umor mai hâtru, mereu ironică. Ce bucu­rie să-i avem alături și să-i ascultăm! “Mai suntem câțiva care am rămas, care mai cântăm mu­zică lău­tărească”. Repetiție n-a prea fost, pentru că lăutarii au asta în sânge: se urcă pe scenă și cântă.

GICU PETRACHE

“Ne simțim, schimbăm o privire între noi și știm ce să cântăm”

Unul din puținii lăutari ce nu provin dintr-o fa­milie de muzicanți a fost atras de felul în care cânta vecinul din cartierul Rahova, Mielu Chitaristu. De la el a învățat să cân­te la chitară, apoi a devenit unul dintre cei mai apreciați soliști vocali ai muzicii lăutărești. Îi place să cânte și romanțe, muzică populară. A cântat cu cei mai vestiți lăutari ai anilor ‘70-’80, a făcut parte din band-ul lui Johnny Rădu­canu, iar după 1990 a colindat lumea în turnee, din Coreea de Sud până în Cuba.

“A fost o petrecere cu lăutari numai unu și unu, capete de afiș. La câtă experiență avem, ar fi fost chiar rușinos să nu cântăm bine. Ne știm de-o viață, am cântat de zeci de ori împreună, de tineri. La noi, la lăutari, nu prea se poartă repetițiile, ne strângem și cântăm. Hai, în cel mai rău caz, la o nuntă cu mai mulți soliști, punem pe țambal o hârtie cu cântecele, ce cântă fiecare, să nu ne încurcăm. Dar noi ne sim­țim, știm ce să facem, schimbăm o privire între noi, ne uităm la public și cântăm. Cu Georgică Udilă am cântat de atâtea ori, că știe înainte să deschid gura, mă ghicește imediat. Îl cunosc de când eram copil, el e mai mare ca mine, are 70 de ani, să-l țină Dum­nezeu în putere! E un as, un virtuoz al clarinetului, și uitați ce dorință are să cânte, să arate, să iasă în față, ce energie enormă! Și e un tip haios, glumește cu toată lumea, ne găsește porecle, e jale. Îi ziceam din tinerețe: «Bă, tu ești singuru din familia ta care seamănă cu bunică-ta, cu Ciobanca». Georgică vine din familie de muzicanți mari. Lu bunică-sa îi cam plăceau tăriile, țuica, mergea la restaurant, cum­păra juma de țuică și, elegantă cum se purta, o băga în șorț, da se vedea cum se bălăn­găne și, noi, copiii, ne luam după ea. Ce ne mai în­jura pe țigănește… Toată familia o zăpăcea, îi punea apă-n loc de țuică, glume de-astea. Era o femeie iubită, de-o eleganță și de-o curățenie ieșite din comun. Și haioasă, râdeai cu lacrimi, nu puteai să stai lângă ea să nu râzi, chiar dacă nu înțelegeai chiar tot, că vorbea ce vorbea, și-o dădea pe țigănește. Era o bucurie să stai lân­gă ea, și la fel e și cu Georgică. Toată lumea poftește la viața și la cariera lui. Nu-i ușor la vârsta lui să sufle în clarinet, da uite cum cântă, de rupe pământu. Și fetele cu care am cântat, Panseluța și Mioara, ne putem lăuda cu ele peste tot, și la noi, și-n străi­nă­tate. Mioara Lincan a început cu muzica lăutărească țigănească, aia cu inflexiuni, puțini știu să cânte așa, apoi a trecut la lăutărească folclorică, cânta mai mult la gagii, la români. E foarte iubită și apreciată, o femeie curajoasă, o lup­tătoare, toată viața s-a luptat pentru familia ei. Și poate fi mândră de copiii ei. Pe Giani Lincan îl știu de când era copil, când a venit de la Găești cu părinții lui, învăța să cânte la țambal. Talentat de mic, uite-l acum ce progrese a făcut, e printre primii la instrumentul lui. E neschimbat copilașu ăsta, are bun simț, știe să vorbească, e uns cu toate alifiile. I-a dat Dumnezeu ce-i mai frumos, după sufletu și viața lui.”

GEORGE UDILĂ

“Toate genurile se dau la televizor și la radio, numai lăutăreasca nu”

Fiu al unui acordeonist respectat până în zilele noastre, Ilie Udilă, George și-a găsit mai greu instrumentul care să-i confirme talentul. După ce a descoperit clarinetul, la 11 ani, a urmat o carieră ce l-a impus ca un virtuoz al instrumentului, cu care a cântat muzică lăutărească și folclor în nenumărate tarafuri, ansambluri, în Statele Unite și-n Europa.

“Foarte mult m-a impresionat concertu ăsta, vă dau cuvântu meu. Am cântat la oameni tineri care știu să aprecieze, oameni cu ureche muzicală fină, ca la muzicanți, foarte recep­tivi. Pe scenă am fost cu frații și surorile mele, ne știm de la 14-15 ani, tată, cântăm de-o viață împreună. Noi am mai rămas să cântăm muzica asta, altfel dispare. Am mai făcut cu ei turnee prin țară, am mai ordonat lucrurile-n muzică, încă mai sunt oameni cu sufletu curat care apreciază muzica adevărată. N-ați văzut că acuma se cântă numai manele și muzică în engleză? Avem cântăreți foarte buni, de ce nu cântăm, mă tată, în română? Toate ge­nurile se dau la televizor și la radio, numai lă­utăreasca nu. Asta-i un fel de jazz al nos­tru. Americanii își păstrează jazz-ul, noi nu păstrăm lăutăreasca, și așa dispare cel mai frumos gen de muzică. Ce fac să mă mențin așa? Am grijă de mine, tată, nu beau, mă odihnesc. Acu am început joi și cânt în fiecare noapte, până luni, nuntă, botez, petrecere, concert. “

GIANI LINCAN

“O mare bucurie să cânt cu mama și cu vechi prieteni”

Înainte de a se stabili în Olanda, de a cânta în or­chestre simfonice sau în trupe de jazz manouche, de a preda muzica balcanică la facultate, Giani Lincan a absorbit muzica lăutărească a bunicilor săi. Care, la rândul lor, învățaseră de la bunicii lor. Dornic de cât mai multe proiecte muzicale în România, el a susținut în această vară o serie de concerte alături de mama sa, sub titulatura “Taraful Lincanii”.

“A fost o seară minunată, rămân amintiri super­be. M-a emoționat publicul tânăr, care a fredonat toate cântecele lăutărești, nu mă așteptam la asta. Eu am crescut cu această muzică și acum mă tem că va dispărea. Tot mai puțini sunt cei ce-o mai cântă, sunt în vârstă, noua generație tinde să abordeze alte stiluri, un mix între lăutărească și muzică orientală sau jazz. Iată că există în România și o cerință pentru muzica lăutărească pură, ceea ce e fantastic! M-am sim­țit dus de val, de locație, de at­mos­­fera creată de public, de orga­nizarea foarte bună, de revederea cu vechi prieteni și de bucuria de a cânta ală­turi de mama. Când eram mic, mai cân­tam cu ea, însă nu foarte des, pentru că era foarte solicitată, cu di­verse orchestre. Cânta la Viena, cu o tru­pă a lui Johnny Răducanu, prin toa­tă țara la festivaluri de folclor, la nunți, mai ales în Oltenia, unde era foarte iubită. O mai acompaniam și eu, dar eram debutant, pretențiile foar­te mari, trebuia să fiu foarte bine pus la punct, foarte atent să mă ridic la înălțimea ei. Când tata a obținut transferul de la fabrica de frigidere din Găești la o mare uzină din Bucu­rești, și ne-am mutat aici, am cântat o vreme cu familia. Apoi tata mi-a spus că ar fi bine să cânt și cu alții, așa voi învăța mai bine. Am cântat atunci alături de soliști cu nume sonore în muzica lăută­rească, Mihai Nămol, Florică Roșioru, Gicu Pe­tra­che, oameni cu mari pretenții de la ins­­trumentiști, trebuia să știi să-i acom­­paniezi într-un anumit stil, care să-i pună pe fiecare în evidență. A fost o educație excepțională, am în­vățat atunci enorm despre muzica lă­utărească. În vara asta am avut plă­cerea de a cânta o lună la un res­tau­rant din Constanța, alături de un­chiul meu, mare lăutar, Miron Andreiță, care de mic m-a inițiat în tainele muzicii. Înainte de a mă întoar­ce în Olanda, unde am angajamente, încerc să pun la punct aici o serie de proiecte. Am multe idei, mă întâlnesc cu oa­meni, discut, sunt interesat atât de muzica veche, cât și de cea nouă. Concurența e foarte mare, e ne­vo­ie să investești mult timp, energie, și sper că pu­blicul va ști să facă diferența, să aleagă muzica de calitate.”