Intra aici pe site ul vechi "Formula AS"

Culesul de toamnă

Sfârșitul lui octombrie marchează încheierea cule­su­lui de toamnă. Am vizitat, zilele trecute, satul natal, Băr­bă­tești, și mi-am amintit, într-o seară de taină, împreună cu cumnatul Sabin Rogojanu, de obiceiurile de acum mai bine de o jumătate de veac. Ne aflăm în casa de „chia­bur” a bunicului Ilie, modernizată de sora mea, Maria. Mi­ro­surile mustului și ale țuicii „de co­mină” umplu ulițele. Câteva căruțuri, îm­pinse prin gropane, aduc acasă ultimii știuleți de porumb. Nuci cu frunze galbene și plini de fructe înnegrite măr­ginesc cărarea. Privind în zare, cu o cafea în față, cumnatul își amintește de culesul de altă­dată. Oamenii se ajutau, povestește el. Luau la rând zilele săptămânii și știau unde lucrează luni, unde marți și unde miercuri, până sâmbătă. Cum terminau, să­tenii invitau tineretul la depănușat. Ma­re sărbătoare! Bă­ieții nu găseau un loc mai potrivit de drăgălit fetele. Glu­meau, spuneau povești, își aminteau ghicitori. Cei cu voce frumoasă slobozeau în noapte cân­tece tărăgănate. Gos­podina casei își lua treaba în serios: fierbea cartofi și boabe de porumb, dar nu uita de țuica fier­binte cu piper și de vinul vechi, din butoaiele de ste­jar. Munca ținea până după miezul nopții. Toți erau bine dispuși, râsetele inundau ulița, mai ales când fetele găseau știuleții cu foile înnodate, aruncați în secret de băieți în grămada lor. Muzica trezea satul. Lăutarii erau chemați de gospodarii mai înstăriți și, la fiecare sfârșit de clacă, urmau horele. Când îți zicea Gân­gu din vioară și nevasta lui, Păpușa, din cobză, te prindea și trei dimi­neața tropăind în curte la bunicul Ilie, la Lili Turcitu sau la Mărioara lui Pleșa. Cum fiecare vecin organiza o cla­că, pentru petrecăreți ca Spirache, Florea sau Fonfea, dis­tracția ținea și o săptămână întreagă. La fel de frumos era la culesul strugurilor. Sus, pe Dealul Viilor, pândarul își lua slujba în primire. Cumnatul Rogojanu își amin­­tește de înțeleptul Ieremia, care era angajat de pro­prie­tari. Prima dată își făcea cârstei, o scândură agățată de o creangă, în care băteau, împinse de vânt, ciocănele gă­lă­gioase. Zburau păsările, dar fugeau și copiii care urmă­reau să fure „purcei” de ananas, cei mai gustoși struguri ai podgoriei. În același timp, Ieremia își făcea două co­verci, acoperite cu carton, una pe o latură, cealaltă dincolo, la mare distanță, să nu știe băieții unde va sta la pândă. În ele putea dormi și noaptea, pe deal. Oamenii îi aduceau de mâncare cu rândul. Era vrednic, știa să stea la pândă. Cum apăreau vite la păscut, se ascundea, să vadă ce intenții au micii văcari. Pe unul, Gigel, l-a prins sub un buștean de vie. Când să-l lege de un salcâm, să-l țină umilit în soare, au venit cinci-șase băieți cu părinții, să-l roage să-l ierte. L-a iertat. La vremea culesului, ca­rele trase de boi aveau coșuri de nuiele lipite cu humă, să nu se scurgă boabele și mustul pe drum. În curte îi aș­teptau linul și țarcul, copiii casei fiind puși să se spele bine pe picioare, ca să poată intra la storcit. Și eu am storcit în câțiva ani, ținându-mă de mână cu surioara mea. Ni s-au vopsit picioarele și abia în ajunul Cră­ciu­nului am reușit să scăpăm de culoarea vineție a strugu­rilor. Când intra în sat cu carul plin, fiecare gospodar împărțea strugurii cei mai frumoși trecătorilor, mai ales dacă erau copii. „Asta-i pomana viilor”, spuneau. „Lu­ați, spuneți bogdaproste, să fie pentru morții noș­tri”… Așa era toamna, atunci când storcitoarele me­canice, care strivesc, azi, și boabele crude, nu apăruseră. Ici, colo, te tre­zeai și cu nelipsiții lăutari, paznicii tuturor anotim­pu­rilor… Păcat că vremurile acelea au dispărut. În locul viilor au crescut pădurea și mărăcinii. Pe multe loturi cu porumb te întâmpină astăzi lanuri de păioagă uscată.

No Comments Yet

Leave a Reply

Your email address will not be published.

ro_RORomanian
ro_RORomanian