Intra aici pe site ul vechi "Formula AS"

MARIUS ZORILĂ – „Vreau să scriu folclorul românesc în solfegii”

Maestrul Marius Zorilă este în prezent cel mai important dirijor de orchestră populară din România. Violonist de mare virtuozitate, a înfiinţat Orchestra Naţională Valahia acum opt ani, şi de atunci folclorul parcă are alt suflu. Unul tineresc, proaspăt, dar în acelaşi timp și… cult. Alături de soţia sa, Lavinia Goste, Marius Zorilă duce o luptă eroică, de linia întâi, pentru ca folclorul românesc să rămână autentic peste timp.

„Noi, românii, avem folclorul în noi, zi de zi și clipă de clipă”

– Domnule Zorilă, stabilisem să facem acest interviu când aveţi puţin răgaz, adică după ce veţi fi încheiat filmările la emisiunea „Vedetă popu­lară”. Dar iată că şi acum, când vorbim, cu toate că e dimineață, devreme, se aud viori acordându-se…

– Munca noastră nu se opreşte niciodată. Dar chiar niciodată! Nu am vreme nici să-mi trag su­fletul. Acum, de exemplu, pregătesc concertul de­dicat zilei României, concert ce va avea loc, ca în fiecare an, pe 1 Decembrie, în Piaţa Constituţiei. Este a X-a ediţie, voi avea în faţa orchestrei pro­ta­­gonişti de seamă ai folclorului românesc şi trebuie să fim perfect pregătiţi. În plus, avem în lucru noul album al Laviniei (Lavinia Goste, soţia lui Marius Zorilă), dar lucrăm şi la al meu, cu melodii instrumentale din toate regiunile Ro­mâ­niei. Este continuarea discului „Autentic româ­nesc”, lansat în 2013, şi care chiar s-a bucurat de mare succes şi apreciere. Amândouă albumele vor ieşi la începutul anului următor.

– Vorbind de succes, are folclorul în con­ti­nuare public numeros în Româ­nia?

– Cel mai numeros! Chiar s-a făcut o analiză de curând şi s-a constatat că pu­blicul de folclor este de de­parte cel mai mare din Ro­mânia. Cum se explică? Este destul de simplu: noi, ro­mânii, avem folclorul în noi, zi de zi și clipă de clipă. Fol­clorul este parte din viețile noastre. Ați văzut ce entu­ziasm este în locurile unde se cântă, în piețe, în sălile de concert? Lumea cântă la un loc cu soliștii, se ridică în pi­cioare, dansează ca la o ma­re pe­trecere. Și chiar este o petre­cere! Un popor care are o tradiție folclorică așa ca a noastră, nu poate fi decât mândru și fericit. Noi nu trebuie să ne cumpărăm trecutul. El exis­tă, iar muzica populară o dove­dește din plin.

– Călătoriți mult în străinătate. Românii plecaţi din ţară mai vibrează la muzica populară şi la tradiţiile de acasă?

Orchestra Valahia la emisiunea Vedeta populară

– Vai de mine, nu găsesc acum cuvântul po­trivit pentru a explica exact cum trăiesc acei oa­meni folclorul. Intensitatea depăşeşte orice ne ima­ginăm. Îi înţeleg foarte bine, pentru că şi eu, la rândul meu, am trecut prin asta. Îmi amintesc de plecarea mea în Japonia, de exemplu, şi nu pen­tru mult timp, doar două luni. La vremea aceea lucram în cadrul armatei, în Regimentul de gardă, şi cântam zilnic imnul țării. Ei bine, când l-am auzit intonat acolo, în Japonia, atât de de­parte de casă, mi-au dat lacrimile. Am plâns aşa, în uniformă, chiar m-am speriat de trăirile pe care le aveam. Depărtarea de casă trezeşte în noi un dor, un patriotism pe care poate că nu-l realizăm când suntem în România.

– Se potrivește milităria cu muzica? Poves­ti­ţi-ne puţin…

– Eu am fost ofiţer, și spun cu mâna pe inimă că studiile militare contribuie extrem de mult la ceea ce sunt eu azi, la disciplina aceasta pe care o port în mine şi pe care o pretind tuturor celor din jurul meu. În şcoală, colegii şi profesorii în spuneau „neamţul”, iar mie chiar îmi plăcea ape­lativul acesta, pentru că mă caracterizează întoc­mai. M-am născut în Frăţeşti, o mică localitate din judeţul Giurgiu. Am urmat Şcoala de Muzică, Liceul Militar de Muzică şi am studiat la Uni­ver­sitatea Naţională de Muzică din București. Când am terminat facultatea, am simţit că venise rândul meu să instruiesc tinerii. Am făcut apoi un Master în muzică, voi mai face unul, apoi urmează doc­toratul. Mereu am simţit nevoia aceasta să stu­diez, să fiu foarte bine pregătit, pentru că este crezul şi datoria mea să dau mai departe ceea ce eu am primit de la viaţă şi de la Dumnezeu. Asta în­cerc să fac împreună cu orchestra mea, Or­chestra Naţională Valahia, asta am încercat din­totdeauna. Încă din liceu aveam propria mea orchestră. Ţin mine că am câştigat atunci Festi­valul „Maria Tănase”, dar organizatorii nu m-au lăsat să intru pe scenă cu orchestra mea. Erau deja două pe scenă. Dar, încăpăţânat şi plin de ambiţie, am insistat şi până la urmă m-au lăsat. Aşa am fost mereu.

„Cred că m-am născut cu muzica în mine”

Frumosi şi enorm de talentaţi (Foto: Storyalist)

– Între atâtea studii, când s-a înfiripat în sufletul dvs. dragul de folclor?

– Dragul pentru muzică a început în copilărie, pentru că părinţii mei au cântat. Tata cânta la acordeon, bunicul din partea lui a fost un mare violonist. Şi bunicul din partea mamei a fost un lăutar vestit. Cred că m-am născut cu muzica în mine. Copil mic fiind, băteam toată ziua ritmuri în tigăi şi furam instrumentele muzicale din casă ca să le aud sunetele. Am fost unul dintre acei co­pii încurajaţi şi sprijiniţi să urmeze arta muzicii. Ba chiar, în acele momente din copilărie, când pre­feram să mă joc decât să stu­diez, ai mei au ştiut tot timpul cum să mă ajute să nu mă de­păr­tez prea tare de muzică. Eu voiam mingea, voiam să devin Hagi, precum toţi băieţii, dar ai mei îmi luau mingea și îmi tot puneau vioara în mână. Au făcut asta pentru că drumul meu era foarte clar de mic, nu exista nici un dubiu că fusesem născut pentru muzică. Datorită lor am ajuns un violonist atât de apreciat azi. Dragul de folclor? La Şcoala de Muzică din Giur­giu, unde eram elev, studiam exclusiv mu­zică clasică. Dar într-o zi, bunicul meu m-a în­văţat prima melodie populară din viaţa mea, „Ţa­riana de la Adrud”. Din acel mo­ment, folclorul nu a mai fost joacă. Acele clipe alături de bunicul au scris în destinul meu pa­siu­nea şi, din acea clipă, folclorul a devenit totul pentru mine. Tocmai pentru că am trăit eu însumi un astfel de mo­ment reve­la­tor, eu le spun perma­nent profesorilor de la şcoa­la pe care o conduc, pă­rinţilor, să fie foarte atenţi la încli­na­ţiile co­pii­lor. Să-i simtă şi să-i ghi­deze către drumul care li se potriveşte cel mai bine. Din păcate, folclorul nu este studiat în şcoli în Ro­mânia. Dacă în Repu­blica Mol­do­va există chiar şi licee de muzică cu acest profil, la noi, nici în fa­cul­tăţile de mu­zică nu se stu­diază fol­clor. Tocmai de aceea am în­fiinţat împreună cu La­vinia, soţia mea, „Şcoala de folclor”. Visul meu, şi cred că și menirea mea, este să ridic folclorul la nivel de artă. Iar pentru asta, munca mea zilnică este să pun muzica populară pe note. Scriu, scriu şi iar scriu. În România, folclorul a traversat anii, se­colele, de la cântăreț la cântăreț, de la ureche la ure­che. Eu vreau să-l las în urma mea scris în solfegii. Din acest crez s-a născut şi Orchestra Naţională Valahia, pe care am înfiin­ţat-o în 2011. Este, şi azi, cea mai tânără orchestră din Româ­nia. Am treizeci de instru­mentişti, ab­solut toţi cu studii muzicale serioase, partitura fi­ind limbajul nostru comun. Se zice că am re­voluţionat muzica populară românească cu aceas­tă orchestră, prin suflul nou adus de ea. Mă bucu­ră aceste aprecieri.

– Un revoluţionar tânăr, care la doar 37 de ani a realizat atâtea…

– Nu-mi dau seama cât de tânăr sunt, nu ştiu câtă viaţă am, ca să o pot măsura azi în tinereţe sau bătrâneţe. Ce ştiu este că mă simt bine cu ceea ce fac, poate, câteodată, chiar prea pasionat şi implicat în muzică, şi uit să-mi trăiesc viaţa. Când ajung acasă şi fetele mele dorm deja, reali­zez că poate ratez nişte momente importante.

„Pur și simplu, ne-am iubit din prima!”

Lavinia, Marius şi drăguţele gemene

– Formaţi, împreună cu Lavinia, frumoasa și talentata dvs. soție, un cuplu cum rar în­tâl­neşti. Faceţi totul împreună şi aveţi mereu o tan­dreţe magică unul faţă de celălalt. Ea chiar ne spunea într-un interviu acordat revistei noas­tre, că a fost dragoste la prima vedere. Aşa este?

– Ha! Ha! Chiar aşa a fost. Am cunoscut-o pe Lavinia în 2006, la un concert. Am prins-o de mână ferm și i-am spus pe loc că ea va fi soţia mea. Așa, direct, prima dată când am văzut-o. Nu m-a crezut, dar eu asta am simţit când am văzut-o, am fost sută la sută sigur că ea este jumătatea mea. Sună incredibil, dar poate tocmai de aceea suntem şi azi atât de fericiţi: pur şi simplu, ne-am iubit din prima. Ne-a unit şi muzica, asta este clar. Nu ne lipseşte nimic, mai ales de când au ve­nit pe lume şi fetele noastre, suntem fe­ri­ciţi şi o spun cu toată ini­ma, ştiind că pu­ţină lu­me poate să spună asta aşa de deschis şi de sin­cer. Câteodată mă tem să rostesc public aceste cuvinte, ca să nu atrag invidii, dar este ade­vărat. Şi ştiţi de ce cred că suntem fe­riciţi? Pen­tru că am lăsat binele să vină asupra noastră, ne-am păstrat des­chişi şi Dumnezeu ne-a răs­plă­tit cu dragostea Lui, cu dragostea u­nuia pen­tru altul şi pentru copii.

– Oricât de mare ar fi dragostea, când apar şi copiii, iar ca­riera este atât de im­por­tantă, pasiunea într-un cuplu poate fi pusă în paranteză. Simţiţi asta vreo­da­tă?

– Da, da, poate fi aşa. Câteodată sim­ţim şi noi că fetele au devenit prioritate, şi poate e nor­mal aşa. Altădată muncim prea mult… Dar în­cercăm să nu ne neglijăm. Uitaţi, chiar săptămâna trecută, Lavinia m-a furat!

– Cum adică?

– Soacra mea era la noi, iar Lavinia mi-a zis că trebuie să ieşim la un restaurant, unde avem o în­tâlnire importantă. De fapt, îmi pusese pe as­cuns bagajul în maşină şi m-a dus afară din Bucu­rești, într-un loc extrem de frumos. M-a surprins total. Este nevoie de aşa ceva într-un cuplu, oricât de sudat ar fi el, oricâtă dragoste l-ar susţine. Iar surpriza aceasta cred că este şi răspunsul la întrebarea dumneavoastră. Mă iu­beşte şi o iubesc. Gândiţi-vă că eu sunt din Giur­giu, iar ea din Satu-Mare. Nu e lucru uşor, mai ales pentru părinţi. Socrii mei sunt ardeleni din aceia mândri, cum să accepte ei să-şi mărite fata cu un muntean din celălalt colţ al ţării?! La început, soacra mea nu a fost foarte deschisă că­tre mine, destul de sceptică chiar. În schimb, socrul m-a iubit din prima. Din întâia zi când ne-am cunoscut, am ieşit cu el la plimbare. În oraş se întâlnea cu prietenii de vârsta lui şi tu­turor mă prezenta aşa: „El este Marius, băiatul meu”. La cununia noastră religioasă, părintele a menţionat acest aspect, această acceptare a mea ca fiu, din prima clipă. Cât de bine m-a simţit tatăl Laviniei… Vă mulţumesc că m-aţi făcut să-mi aduc aminte de acest moment.

Scriu, scriu, și iar scriu

– Să ne întoarcem și la muzica dvs, altă mare pasiune, care vă pecetluiește viața. Cre­deţi că există un viitor al folclorului româ­nesc? Sunt tineri care să-l ducă, nealterat, mai de­parte?

– Sunt absolut sigur că dragostea aceasta se va transmite. Cunosc personal mulți copii, pe alţii i-am văzut pe scenă, și toți sunt cu ade­vărat pătrunşi de muzica populară. Emisiunea „Vedeta populară” este altă dovadă că există viitor în muzica populară, am acompaniat de-a lungul anilor multe talente tinere. Dar, vedeţi dumneavoastră, pentru ca folclorul, această trăire românească, să dăinuiască, el trebuie dus la un alt nivel. Şi iar mă întorc la idealul meu cel mare: să scot folclorul din categoria muzicii cântate după ureche şi să îl aşez în partituri. Muzica populară trebuie pusă pe note, arhivată, introdusă în manualele şcolilor de muzică. Va fi greu, dar dacă vor exista partituri, o mare parte din drum e parcurs. După pă­re­rea mea, George E­nescu este atât de ma­re şi din acest mo­tiv: pentru că a pus folclorul pe note. Rap­sodiile sale sunt celebre în toată lu­mea, datorită acestui demers. Aşadar, eu scriu, scriu şi iar scriu. Notă cu notă, sol­fegiu cu solfegiu, as­ta voi face câte zile oi avea. Aceasta e una dintre contri­bu­ţiile me­le pen­tru vii­torul fol­clorului ro­mâ­nesc.

– Există spe­cia­liști pentru care valoare are numai folclorul vechi, de la care nu te poți abate cu nici o no­tă. Dvs. ce credeți? În mu­zica populară există loc și pentru nou?

– Eu cred că mu­zica populară este un izvor nesecat, o sursă de inspiraţie perma­nentă. Sunt oameni care au încă idei mi­nunate, chiar Lavinia are darul acesta ex­traor­dinar de a compune. Este adevărat că a ascultat extrem de multă muzică, poate că unele linii melodice sunt rămăşite de cân­tece vechi, rămase acolo, pitite în memorie. Dar altele sunt complet noi. Cântă prin somn, se tre­zeşte, pune mâna pe reportofon şi înregis­trează. Visează linii melodice, le înregistrează aşa, în semitrezire, iar dimineaţa se aruncă cu curio­zitatea unui copil să asculte ce a fost. Câteodată sunt nişte melodii care mă lasă cu gura căscată. Uimeşte pe toată lumea!

– Din păcate, folclorul nou sună, adeseori, mizerabil. Și din păcate, el este promovat cel mai mult pe micul ecran. O aiureală muzicală, numită „folclor nou”.

– Adevărat. În orice artă există şi kitsch, iar muzica populară nu face excepţie, din păcate. Se­cretul este transformarea folclorului în obiect de stu­diu riguros: aceasta e salvarea. Tocmai de aceea spuneam că eu vreau să-mi continui studiile, să fac mastere, doctorat. Îmi vine greu să vorbesc despre mine, dar vreau să se înţeleagă munca noastră, a mea şi a orchestrei. Se studiază de di­mi­neaţa până noaptea, dacă nu până a doua zi di­mineaţa… Folclorul nu poate fi cântat după ure­che. Este fantastic cât folclor avem, cât este el de variat de la o zonă la alta, câteodată chiar de la un sat la altul. Obligaţia noastră este să păstrăm cu sfinţenie această diversitate. M-am născut într-o familie de muzicieni şi nu există zi să nu-I mul­ţu­mesc lui Dumnezeu că am avut de la cine să învăţ, cine să mă povăţuiască. Bunicul meu cânta la vioară atât de bine, dar abia după ce am crescut şi el a plecat dintre noi, mi-am dat seama şi mai mult de valoarea lui. Iar parte a acestei valori era toc­mai în faptul că el cânta Oltenia olteneşte, Ar­dea­lul ardeleneşte şi aşa mai departe…

„Acolo unde este suferință, bucuria vine înmiit”

Pe scenă, în viaţă, mereu împreună

– Aţi cântat vreodată pe scenă cu tata sau cu bunicul?

– Cu niciunul, din păcate. Am înregistrări cu bunicul, le păstrez ca pe nişte comori. Pe albumul „Autentic românesc”, partea a doua, de care vă vorbeam, va apărea o melodie care se numeşte „Hora lui Constantin Zorilă”, bunicul. Iar o alta se va numi „Hora lui Nelu Zorilă”, care este tatăl meu. Am rămas fără tata de la doisprezece ani, iar în acel moment, maturitatea mea a fost grăbită. Fratele meu avea nouă ani, sora mea, paisprezece. Au trecut douăzeci şi cinci de ani de la accidentul de maşină care ni l-a luat pe tata. Chiar zilele tre­cute am făcut o comemorare şi mă gândeam la mi­ne, la mine şi la devenirile mele, în acest răstimp, fără tata. Sunt convins că el mă vede de lângă Dum­nezeu. Convins! Credinţa mea este că oa­menii plecaţi la Cer ne mijlocesc vieţile nouă, celor rămaşi pe pământ. Eu am convingerea că sunt ceea ce sunt şi am puterea asta de la Dum­ne­zeu, tocmai pentru că la un moment dat mi s-a luat ceva. Ceva uriaş. Acolo unde este suferinţă, bucuria vine înmiit.

– Şi înmiit fericit sunteţi astăzi, cu o ase­me­nea dedicaţie pentru muzică şi o fa­mi­lie de vis. Multă sănătate şi putere să du­ceţi la bun sfârşit ce v-aţi propus!

– Doamne ajută!

Nu există comentarii

Răspunde și tu

Your email address will not be published.

ro_RORomanian
ro_RORomanian