Învierea Bisericii Udricani

Dacă o vezi din goana mașinii, te uimesc proporțiile, armonia ei, turlele graţioa­se, pridvorul înflorit de frescele vechi, culorile cumpănite. Când te apropii și îi treci pra­gul, ești brusc absorbit într-o lume străveche, care te înghite în liniștea ei. Biserica Udri­cani, unul dintre cele mai vechi lăcaşuri bucureştene, se află aproape de Sfânta Vineri, biserica martirizată de buldo­zerele lui Ceau­șescu. O bătrână ctitorie boierească, care a reușit să treacă teafără prin ciuma roșie, pentru ca astăzi să ne spună istoria ei. O istorie veche, plină de minuni și de oameni de seamă. Pe la școala ei au tre­cut, pentru a deprinde bucoavna, boierii Văcărești, Anton Pann sau Petre Ispi­rescu. Dar, ca să purced pe firul veacu­rilor, trebuie să cobor puțin înainte de întemeiere și să poposesc nu în urbea lui Bucur, ci pe străzile frumos pavate ale orașului prusac Halle.

Școala iubirii de sărmani

E iarna anului 1691. Pe sub bolțile reci ale Universității din Halle trece un tânăr bălai, cu fruntea înaltă, de om lu­minat. Ajun­sese în oraș pentru a ocupa catedra de limbă greacă și limbi orientale, dar în inimă îi ardea un foc care îl mâna în altă parte. Până să sosească în Halle, August Hermann Francke mai predase la Erfurt, Dresda și Leipzig, dar fără să prindă rădăcini. Era o fire aplecată spre asceză și rugăciune, înflăcărat de dragostea pentru cuvântul Scripturii și pentru cei dezmoșteniți ai sorții. Dar la Halle a rămas. Universitatea se afla sub înaltul patronaj al lui Frederick I de Hohenzollern, duce al Prusiei şi elector de Brandenburg, care l-a plăcut pe tânărul profesor şi l-a ajutat. Pentru că postul primit nu avea catedră, Francke a primit în îngrijire o parohie şi, curând, predicile sale înflăcărate au răsunat la Glaucha, într-un sat din apropierea ora­şului. Dar, deşi noul pastor avea o catedră şi o biserică, nu era împăcat. Ar fi vrut să facă ceva pentru cei umili. În primul rând, pentru copiii săr­mani care hălă­duiau prin oraş, ai tuturor şi ai nimănui, trăind de pe azi pe mâine şi îngroşând, atunci când ajungeau la maturitate, rândul şuţilor, ori al tâlharilor la dru­mul mare. Şi pentru că nu avea bani, profesorul Francke și-a pornit facerile de bine într-o simplă cameră. La numai un an după aceea, în 1696, a fost nevoie de o casă întreagă, iar un an mai târziu, avea să mai adauge una, iar apoi să înfiinţeze o şcoa­lă. Deşi nu era bogat, inima sa iubitoare atră­gea milostenia celor cu bani. În doar trei ani ajun­sese să îngrijească 100 de orfani şi 500 de copii nevoiaşi, pe care îi și şcolea. În doar douăzeci de ani, în grija profesorului bălai ajun­seseră 2300 de copii. În plus, el a înfiinţat și pri­mul muzeu de științe ale naturii din Germania, iar pe lângă orfelinat avea şi un azil pentru bătrâni. Iubirea sa roditoare nu putea rămâne necunoscută. A aflat de ea toată Germania, iar apoi Europa. Vestea a ajuns până în Ungrovlahia, unde domnea un voievod şcolit la Padova, cu multă dragoste pentru frumos şi carte – Constantin Brâncoveanu. Printr-un călugăr erudit, pe care-l avea la curte, domnul a luat legătura cu August Hermann Francke şi l-a ru­gat să îl înveţe cum să facă în urbea lui Bucur ceea ce el făcuse în Halle. Aşa au apărut şcolile şi spi­talele şi azilele de bătrâni cti­torite de Brâncoveanu, pe lângă bisericile bucureş­tene. În vremea sa nu exista sfânt lăcaş care să nu fi avut pe lângă el o şcoală sau un azil de bătrâni sau un orfelinat pentru copiii sărmani. Biserica Udricani a fost terminată la două decenii după moartea sfântului voievod, dar poartă pe umerii ei de piatră toată moştenirea marelui nostru martir. Fără August Hermann Francke și Brâncoveanu, nu am fi avut, astăzi, Aşe­zămintele Udricani.

Icoana salvată din flăcări

Cine trecea pe la sfârșitul secolului al XVIII-lea prin mahalaua Popa lui Isac din București, putea zări o bise­rică mândră, ridicată la 1734 de „dumnealui jupănu – Udrecan clucer, om evlavios și coprensu de dumne­zeeas­că râvnă pentru mărirea şi slava lui Dumnezeu şi a Sfân­tului Mare Ierarh Ni­colae”. Biserica nu era sin­gură, în mijlocul căsuţelor mo­deste ale mahalalei, ci, aşa cum învăţase Constantin Brâncoveanu de la Hermann Francke, ea avea aca­returi, în care erau găzduite școli, unde învăţau carte copiii din îm­prejurimi. Mari nume de boieri care au făurit cultura română au deprins bucoavna în Aşeză­mintele Bisericii Udricani. La sfârşit de veac, Ion Ghica îi scria lui Vasile Alecsandri: „Prim­prejurul bisericii, în mahala, între livezile de meri, de peri şi de duzi, se zăreau vreo 10-15 învelişuri de case, sub straşina ieşită ca o umbrelă, sub care locuiau câţiva cavafi, croitori, işlicari şi cojocari. Aceştia, când plecau la prăvălie, îşi trimiteau copiii la dascălul Chiosea, ca să nu ştren­gărească pe uliţă… să ţină ison cântăreţilor la strană, să citească Apostolul, să zică Tatăl Nostru şi Crezul… Din aceste şcoli îşi recrutau bisericile preoţii şi cântăreţii. Acolo au fost daţi la învăţătură logo­fătul Greceanu, boierii Văcărești, Paris Mu­muleanu, Anton Pann, Petrache Nă­nes­cu, Nicolae Alexandrescu, Marin Ser­ghescu, Petre Ispirescu şi alţii…”. De-a lungul timpului. biserica „jupânului” clucer Udricani a fost greu încercată. Au trecut peste ea cutremure care au şu­bre­zit-o şi mai multe incendii. Unul dintre ele se cuvine amintit în chip deosebit, pentru că a vădit şi lucrarea minunată pe care o săvârşeşte sfântul Nicolae, cu lăcaşul care i-a fost închinat. Totul s-a întâmplat chiar de Paşte, pe 23 martie 1847, când fiul cluceresei Zinca Drăgă­nescu a tras cu un pistol în podul plin cu fân. Vântul a întins pălălaia care a cu­prins un sfert din Bucureşti, aproape 2000 de case, pe care le-a făcut scrum. Săptămâni întregi a ars capitala şi nimeni şi nimic nu a putut potoli urgia. După ce focul s-a stins, locuitorii acelor vremuri povesteau că pământul a mai dogorit încă o săptămână. Atunci a ars şi biserica ctitorită de clucerul Udricani, iar vipia a fost atât de aprigă, încât sfintele vase din altar, fău­rite din argint curat, s-au topit. Însă icoana hra­mului, înfă­ţişându-l pe Sfântul Nicolae, icoană de lemn vechi, nu a fost aprinsă de foc, decât pe dosul ei. Chipul care îl înfăţişează pe sfânt a rămas nea­tins de flăcări, așa cum îl arată și icoana la care se închină, şi astăzi, creştinii evlavioşi. Însă „focul cel mare”, aşa cum amintesc cronicile incendiul din 1847, nu a fost singura încercare prin care a trecut biserica Udricani. În vremea comunistă, ea a fost ame­ninţată cu demolarea, iar în aşezămintele ei s-au sălăşluit câteva familii de ţigani. Zidurile vechi ale sfântului lăcaş stăteau, şi ele, să cadă. Dumnezeu avea însă planurile lui, anevoie de pătruns de minţile omeneşti, iar refacerea bisericii Udricani avea să fie legată, coincidenţă sau nu, tot de oraşul Halle.

O restaurare cât o Înviere

În 1994, în oraşul în care Hermann Francke îşi durase aşezămintele pentru săraci, păşea un tânăr teolog român, care voia să îşi continue aici studiile doctorale. Cu gândul la legăturile pe care Sfântul Voievod Constantin Brâncoveanu le avusese cu aşe­zămintele lui Francke, părintele Constantin Pătuleanu a mers să vadă ce mai rămăsese din ele. A fost surprins şi dezamăgit… Comuniştii din Ger­mania de Est făcuseră la Halle, cu Aşezămintele lui Francke, ceea ce făcuseră tovarășii lor de la Bucureşti, cu Aşezămintele Udricanilor: transfor­maseră totul în ruină. „M-am speriat! Am crezut că am ajuns într-un loc rău famat al oraşului. Creşteau copaci printre zidurile părăsite! Apoi, în următorii cinci ani, cât am stat la Halle, a avut loc o transformare radicală, petrecută sub ochii mei. Germania de Vest a investit foarte mulţi bani în estul fost comunist şi cu aceşti bani, Aşezămintele lui Francke au renăscut. Dacă la venire nu am ştiut cum să plec mai iute din ele, cu timpul, am ajuns să locuiesc chiar acolo. Am rămas profund impresionat şi am revenit în ţară cu gândul să fac acelaşi lucru – să restaurez un sfânt lăcaş din capitală şi să zi­desc lângă el o şcoală „.

Darul Sfântului Nicolae

Biserica Udricani ajunsese aproape o ruină. Lângă sfântul lă­caș, străvechile aşezăminte prin care trecuseră atâţia oameni ai cul­turii române abia se mai ţineau. Părintele paroh, peste care tre­cuseră 92 de „primăveri”, nici măcar nu avea habar dacă sunt ale bisericii sau nu. Atunci, părintele Constantin Pătuleanu a ştiut că visul pe care-l avusese la Halle se poate împlini. A mers la patriarhul Teoctist şi l-a rugat să îi dea bise­rica Udricani pentru a o restaura şi pentru a-i reclădi aşezămintele. „Părinte”, i-a răspuns blândul ierarh, „eu iubesc mult biserica Udricani, am cântat în strana ei pe când eram tânăr diacon, dar acum e o ruină, îmi e rușine să te trimit acolo! Alege-ţi orice altă biserică din Bucureşti şi poţi să mergi să slujeşti de mâine”. Sfatul patriarhului nu l-a înmuiat. A insistat, s-a încăpăţânat şi, în anul 2005, era numit paroh la Udricani. „Am avut şi un moment de cum­pănă. Înainte de a fi numit preot paroh al bisericii, am aflat că la primărie fuseseră depuse mai multe cereri de retrocedare pentru pământul bisericii. Era un abuz, dar trebuia să se lupte cineva în instanţă ca să îl împiedice. În afară de asta biserica stătea să cadă. Am realizat că toată parohia Udricani putea să dispară. Vă spun sincer că, de supărare, am iz­bucnit în plâns”. Devizul pentru renovare a fost un alt şoc – de un milion de euro avea nevoie biserica pentru a renaşte. „M-am gândit atunci că viața toată mi-o voi petrece strângând bani pentru restaurare. Însă soția mi-a spus: «Nu te teme, vei primi atâţia bani de la Sfântul Nicolae, în­cât va trebui să îi refuzi!». Şi aşa a fost!”, îmi spune râzând părintele Constan­tin. „Sfântul Nicolae, o­cro­ti­torul bisericii, e foar­te ge­neros. Când era epis­cop le arunca sărmanilor pungi cu aur în case. Nu putea să nu poarte de grijă chiar bisericii lui! Nu e nevoie decât să i te rogi. El nu așteaptă de la noi daruri, pentru că el dă daruri, nu noi. Ce a urmat a fost o nebunie! Nu numai că am primit banii necesari, dar am fost ne­voit să refuz spon­sorizări, întrucât pri­meam mai mult decât aveam nevoie pentru res­tau­rare. În doar trei ani, biserica era complet refă­cută! Pentru mine și pentru acest vechi sfânt lăcaș a fost o Înviere”.

Școala din vis

Părintele Constantin Pătuleanu e un bărbat în putere. Deşi acum este profesor universitar, cu doctorat luat în Germania, a crescut la sat, în Me­hedinţi, aşa că ştie ce înseamnă munca simplă şi credinţa nezdruncinată în Dumnezeu. Şi, ca orice băiat de ţăran, are faţă de şcoală o dragoste aproape evlavioasă. Când vorbeşte despre învăţătura bună pe care le-o poţi da copiiilor, radiază. Asta ar vrea să şi facă la Udricani. Pentru asta a început con­strucţia unei şcoli lângă biserică, ca să reîn­teme­ieze Aşezămintele Udricanilor. 850 de elevi vor învăţa aici, de la clasa I şi până la a XII-a. „Am crescut într-o familie simplă, în singurul sat din România care purta numele unei regine: Elisa­beta. Tata nu a vrut să fac prea multă şcoală, se gândea că după seminar voi fi hirotonit preot şi mă voi aşeza într-o parohie. I-a fost greu să mă vadă la studii în Germania şi în alte locuri pe unde am umblat pentru doctorat, dar eu am rămas în inimă cu dorul şi dragostea de şcoală. Cred că nimic pe lumea asta nu e mai important decât educaţia. Oricâte averi ai face şi ai lăsa copiiilor, oricâte alte beneficii le-ai oferi, nimic nu poate fi mai de preţ decât o educaţie bună. Pentru noi, românii, acum este singura şansă să creştem o generaţie sănătoasă, care să ia locul generaţiilor şcolite în comunism, un sistem care a dis­trus conştiinţele, verti­calitatea, bu­nul simţ ţărănesc, credinţa în Dumne­zeu şi, în final, şi ţara. De aceea şi sunt urmărit de acest vis: să ridic aici, lân­gă biserica Udricani, o şcoală aşa cum a fost odinioară, acum 250 de ani, pen­tru a le transmite co­piilor aceste va­lori. Şi am şi început construirea ei şi nădăjduiesc, când o voi termina, să fie un ciclu complet, de la clasa întâi şi până la liceu.”

– Va fi o școală la fel ca celelalte din România?

– Avem şansa de a face o nouă edu­caţie, pe alte niveluri. Cultura noastră românească este fundamental legată de credinţă. Ar trebui să nu uite poporul nostru că educaţia a început la noi, la români, în tinda bisericii. Petre Ispi­rescu a deprins bucoavna în tinda bise­ricii Udricani. La fel şi Anton Pann şi alte personalităţi, care mai apoi, sigur, au urmat Academia Brâncovenească şi şi-au desăvârşit studiile şi în alte părţi. Dar au început să citească în faţa alta­rului, de pe Psaltire. Din păcate, astăzi vin câţiva oameni, mai puţin informaţi, care ar vrea să marginalizeze biserica, să scoată religia, icoanele şi crucile din şcoli. Şi ce să aducem în locul lor? Am ajuns să promovăm imoralitatea, chiar prin şcoli, şi distrugem curăţia copiilor, slăbindu-le conştiinţa. Cel mai mare atentat pe care îl poate săvârşi o civi­lizaţie este atentatul la puritatea co­piiilor. Curăţia inimii copiilor este cel mai frumos lucru de pe pământ. De aceea ne-a spus Hristos să fim ca ei. Astăzi cred că suntem într-o căutare disperată după modele. Toţi am vrea, dacă am putea, să studiem la Harvard, la Oxford sau Heidel­berg. De ce? Pentru că acolo există tradiţie şi rezultate. Asta aş vrea să facem şi noi, aici, la Udricani. Şi cred că există loc în capitală şi pentru noi.