Pr. AUREL BUNDĂ (parohul bisericii ortodoxe „Sf. Gheorghe” din Barcelona): „Catalanii văd ortodoxia ca pe un sprijin, în această parte de lume, unde oamenii s-au îndepărtat de biserică”

Urme românești în Spania

Misionar ortodox în Catalunya

Uneori, la ceas de răgaz, îmi imaginez româ­nitatea răspândită pe glob ca pe un arhipelag de flăcări vii, pe un ocean întunecat. Credința luminea­ză comunitățile de români aflați la mii de kilometri distanță de țară. Plecați cu milioanele la lucru în străinătate, pentru o pâine mai bună, românii par să nu-și fi uitat acasă viața spirituală, luându-și cu ei, ca pe o urgență absolută, biserica. „Cu Dumne­zeu înain­te!”, ca-n minunatele noas­tre pro­verbe vechi. Numai în Spa­nia, de exemplu, țara în care ne-au purtat pașii în toamna asta, sunt aproape 80 de parohii orto­doxe românești, în timp ce la în­ceputul anilor 2000, nu exista nici una.

Deschizător de drum al orto­doxiei românești în Spania a fost părintele Aurel Bundă, la iniția­tiva patriarhului Teoctist. Părin­tele Aurel a fost cel care a slujit pentru prima dată o liturghie or­to­doxă în limba română la Bar­ce­­lona, în anul 2000, și cel care, patru ani mai târziu, a obținut re­cunoașterea Bisericii Ortodoxe Române în Spania. Tot sfinția sa a ctitorit și prima biserică orto­doxă ro­mânească în centrul Bar­ce­lonei, o minune arhitec­turală, dar și o realizare miraculoasă în sine, având în vedere greutățile pe care le-a avut de depășit.

L-am cunoscut pe părintele Aurel Bundă la Bar­ce­lona, în această toamnă, în lunga expediție spa­niolă întreprinsă de echipa „Formula As” pe urme vechi românești.

Carrer Capella, pământ românesc în Barcelona

La doi pași de legendara Sagrada Familia, cate­drala imaginată de Gaudi și neterminată până astăzi, pe un colț de stradă, Carrer Capella nr. 11, se află biserica ortodoxă „Sfântul Gheorghe”. Liniile arhi­tecturii sale îți spun dintr-o privire că e românească. Pământul de sub ea este tot al românilor. A fost cum­părat în anul 2006, cu un ajutor de 592 de mii de euro din partea guvernului român. Început în 2011, sfântul lăcaș nu e încă finalizat. Totuși, la subsolul său a fost amenajată o biserică asemeni celor din catacombe, de o frumusețe simplă și ro­bustă, dată de bolțile construite după un model tradițional catalan. Învelite în cărămidă veche, ele îi conferă o acustică specială, așa încât dacă șoptești în altar se aude până la ușă ce-ai spus. În curtea bisericii a fost înălțat un centru cultural, cu birouri, bibliotecă, sală de conferințe și săli de curs pentru elevii școlii parohiale – copii de români, născuți în Spania și care doresc să învețe să scrie și să citească în limba română. Identitatea națională, învățată cu primele litere din abecedar.

Când am pășit pentru prima oară în această biserică închinată Biruitorului de balauri, Sfântul Mare Mucenic Gheorghe (ocrotitor și al Cata­lunyei), părintele lipsea, dar am fost primiți cu drag de maica Antonia și de arhi­tectul catalan Lluis Gimenez Mateu, prof. univ. dr. la Universitatea Po­li­tehnică din Barcelona și apro­piat al parohiei româ­nești.

Maica Antonia este o moldoveancă ageră, năs­cută la Iași, care a slujit mulți ani la Episcopia Bu­zăului, așa încât este pricepută în toate cele. „La epis­copie am învățat și proto­col, și slujirea de paracliser și pe aceea de vânzător la pangar, și pe aceea de cameristă. Așa că, atunci când a fost voia lui Dumnezeu să-l întâlnesc pe părintele Aurel și să vin încoa­ce, am știut că pot fi utilă” – ne-a mărturisit.

Maica se află în Barce­lona de cinci ani, a deprins limba spa­niolă mulțumitor, în zilele obișnuite muncește ca să se poa­tă întreține, iar sâmbăta și duminica, ajută la biserică. Se bucură mult că românii se strâng, tot mai mulți și mai tare, în jurul ei. „Noi, românii, nu prea ne întâlnim altfel în Bar­celona, decât la biserică. Fie­care e prins cu truda lui zilnică și nici asociații ale românilor nu avem. În plus, unde se simt frații mai bine decât alături de preotul lor, și de sfinți, în biserică?”.

Profesorul catalan Lluis Gimenez Mateu vor­bește o română curată și, chiar dacă este catolic, iubește mult ortodoxia. În anul 1997, a avut o bursă pentru doctorat la București, unde a învățat româ­nește și unde și-a găsit și femeia vieții lui, pe Elena Nedelcu, tot arhitectă. S-au căsătorit la Bușteni și au doi copii, care, la rândul lor, vorbesc la fel de bine catalana și româna. Lluis și-a dat doctoratul cu o teză despre arhitectura bisericilor ortodoxe româ­nești și a realizat, împreună cu Elena și cu arhitectul ro­mân Dorel Cordoș, proiec­tul acestei biserici. Alături de cei doi, se în­gri­jește, și el, de pu­nerea aces­tui proiect în operă.

L-am întrebat pe arhi­tec­tul Lluis Gimenez Mateu dacă a învățat greu româna.

– Nu, deloc. E o limbă la­tină și, în plus, româna și cata­lana au un fond mare de cuvinte comu­ne… Mi-a făcut plăcere să învăț. Apoi, nici n-am prea avut încotro, căci, deși soția vorbește foarte bine catalana, socrii mei nu știu limba și trebuie să vorbim românește când vin pe la noi. Lluis îmi spune că îi place mult natura din România și că și-ar dori ca țările noastre să fie mai aproape geografic una de alta, ca să poată merge mai des în Carpați sau în Deltă. „Aveți o țară fabuloasă! Oriunde am mers în ea mi-a plăcut și, dacă n-ar fi la 3000 de kilometri dis­tanță, aș călă­tori mai mult în România”.

„Am umplut orașul de afișe în care anunțam că slujesc de Paști. Au fost peste 400 de oameni. Mi-a înflorit inima”

Părintele Aurel Bundă este un buzoian smerit și blând, crescut în seminarul ortodox și care și-a dus studiile teologice până la cea mai înaltă treaptă, aceea a titlului de doctor, obținut la București, cu o teză intitulată „Bizanțul și sud-estul european, în prima jumătate a secolului al XV-lea”. Este, de asemenea, licențiat în istorie. Căsătorit și tată a trei copii, a construit o primă biserică, tot cu hramul Sfântului Gheorghe, la care are mare evlavie, la Spi­­talul Floreasca din București. Pe lângă activi­tatea pastoral-misionară desfășurată în Parohia Sfântul Gheorghe din Barcelona, părintele a mai slujit, în perioada 2001-2008, în Calatayud, Zara­goza, Tarra­gona, Lerida, Girona, Vilanova, Manre­sa, Arbicies și Reus. Din anul 2006 ocupă postul de Protoiereu misionar al Protoieriei Ortodoxe Româ­ne de Bar­celona.

– Preacucernice părinte protopop, v-am căutat, pentru că mulți români din Spania vă îndrăgesc și vă prețuiesc ca preot și ca deschizător de dru­muri pentru ortodoxia românească de aici. Cum ați ajuns preot misionar la Barcelona?

– După cum știm, nimic nu e întâmplător. Eu am fost al doilea preot misionar de spital numit în România și am slujit din 1994, timp de câțiva ani, la Spitalul de Urgență Floreasca, din București. Având în vedere această experiență de misionar, în anul 2000, pe când mă aflam cu o bursă la Geneva pentru redactarea tezei mele de doctorat, Preafe­ricitul Părinte Patriarh Teoctist mi-a cerut să merg la Barcelona, să văd dacă s-ar putea așeza aici piatra de temelie spirituală a unei noi comunități de ro­mâni. Inițial, am venit cu o viză temporară, de tu­rist. Pe atunci, vă amintiți, nu eram în Uniunea Euro­peană și nu aveam voie să venim la muncă în statele UE. Românii care se aflau în Spania veniseră ca turiști, dar uitând să mai plece, locuiau ilegal. Nu exista nici o asociație românească, un magazin, un restaurant, unde să-i găsesc pe compatrioții mei. Mai mult, Biserica Ortodoxă Română nu era recu­noscută oficial în Spania. Prin urmare, cum să faci o parohie? Nici nu se punea problema! Totuși, am stat aici vreo două luni, în toamna lui 2000, și am cercetat regulamente, legi și posibilități de a face misiune ortodoxă, am avut în­tâl­niri cu diverși preoți cato­lici… În aprilie 2001, am revenit și am umplut orașul de afișe, în care anunțam că slujesc de Paști într-o foarte veche biserică bi­zan­tină, a Sfântului Lazăr, pe care mi-au pus-o la dispoziție frații cato­lici de la Sant’ Egidio. Am ieșit pe străzi să-mi caut românii, cum s-ar zice. În noap­tea de Înviere, eu am fost și preot, și dascăl, iar la slujbă au asistat peste 400 de români. A fost o mare sărbă­toare. Mi-a în­florit inima.

– V-a fost greu să vă adap­tați în Spania?

– Nu mi-a fost nici ușor. Nu cu­noșteam limba, nu aveam voie să rămân ca preot, nu aveam nici drept de ședere în­de­lungată… Dar după acea sluj­bă de Sfintele Paști, în toamna lui 2000, a avut loc o întrunire a asociației Sant’ Egidio, la Barcelona, la care am fost invitat, alături de alți câțiva ierarhi ai noștri. Atunci s-au legat și mai bine relațiile cu preoții romano-catolici. Iar pe 11 septembrie 2001, am de­pus la Mi­nisterul Afacerilor Religioase de la Ma­drid actele pentru recunoașterea BOR de către regatul Spaniei. Pe urmă, timp de trei ani, cât am așteptat un răspuns, n-am mai plecat din Spania, căci nu mai aveam viză și, fiindcă depă­șisem timpul ultimei vize, nu m-ar fi lăsat să mă întorc. Din feri­cire, în 2004, Biserica Ortodoxă Româ­nă în Spania a fost recu­noscută oficial, drept cult. Iar spre fina­lul lui 2001, frații catolici mi-au dat o sală de vreo 60 de metri pătrați într-o mânăstire catolică abando­nată, unde am început să oficiez liturghia, du­minică de duminică. Sala aceea am ținut-o până în 2015, când ne-am mutat în biserica aceas­ta, a noas­tră, nouă. În tot acest timp, a fost o co­laborare fără probleme cu romano-catolicii. Am avut și acti­vi­tăți culturale și sociale împreună. Pri­ma școală dumi­nicală am avut-o acolo, la dânșii.

„Proiectul bisericii a fost pus în dezbatere publică, trei luni”

– Cum privesc autoritățile de stat dezvoltarea Bisericii Ortodoxe Române în Spania, care e una organică, având în vedere numărul mare de ro­mâni de aici?

– Este adevărat că suntem mulți ro­mâni în Spa­nia, cred că vreo opt sute de mii, din care vreo cinci sute de mii sunt ortodocși, dar mult mai puțini sunt și practicanți. Așa încât, desigur, avem o prezență mai puternică decât alte naționalități, dar nu una covâr­șitoare. Iar autorită­ților nu le punem proble­me, dimpotrivă… Catalunya fiind un teritoriu mul­tiet­nic, oficialii privesc minori­tă­țile cu o anumită des­chidere, dar au și suspiciunile lor. De exemplu, când am cerut autorizația de con­strucție a acestei biserici – care era prima din Spa­nia și încă prima pe un teren cumpărat de români, iar nu concesionat, cum mai sunt și altele acum –, primăria de sector a Bar­celonei ne-a respins solici­ta­rea. Niște funcțio­nari de acolo ne-au spus că așa ceva nu se va face niciodată în Barcelona. Fără îndo­ială, și faptul că ne aflăm în apropierea Sagrada Familia îi deranja, căci, pe undeva, se gândeau să nu știrbim din aura legendară a acesteia… Până la urmă, după ce am fă­cut lobby pe lângă parla­men­tari, președinți de par­tide politice și pe lângă pri­marul Barcelonei, ne-au dat autori­zația de construc­ție. Dar nu înainte de a pune pro­iec­tul în dezbatere publică timp de trei luni și numai după ce s-a dat o lege specială, care să ne per­mită să construim în spiritul arhitecturii româ­nești. Așa am reușit ca, în decembrie 2007, să punem piatra de temelie a sfân­tului lăcaș. Funda­mental a fost ajutorul dat de către guvernul Româ­niei, pentru cumpărarea terenului. În 2011, am început efectiv clădirea bisericii, pe care nădăjduim să o teminăm curând. Între timp, din 2015, slujim în biserica de la subsol, care nu fu­sese gândită ca un spațiu litur­gic, ci ca unul pentru acțiuni culturale, dar se potri­vește perfect. Este o atmosferă de creștinism primar acolo. (Zâmbește)

– Ce ar mai fi de făcut și cât ar costa?

– În vreo două luni, dacă am avea 50-60 mii de euro, am ter­mina partea de construcție. Mai costă vreo 200 de mii de euro pic­tura murală… Plus fini­saje, dotări… Cu totul, undeva la 400 mii de euro. În ma­ximum trei ani, am avea biserica pusă la punct. Însă, în ulti­ma vreme, este mai greu cu spon­sorizările.

– Astăzi, sunt 80 de parohii românești în Spa­nia. O adevă­rată minune. Cum s-a întâm­plat?

– Începând cu 2001, timp de opt ani, am mers peste tot unde auzeam că sunt români, iar aco­lo unde găseam suficienți credin­cioși, întemeiam o parohie, slujeam un timp și apoi ceream preot pen­tru ea, cu ajutorul și binecu­vântarea ÎPS Iosif, mi­tro­politul Mitropoliei Orto­doxe Române a Europei Occidentale și Meridio­nale. Mă duceam câte 400-500 de kilometri, ca să cunosc comunități româ­nești… Așa am înființat, cred, vreo 15 parohii. Apoi ele s-au înmulțit prin strădania altor preoți și a PS Ti­motei, care a fost ales episcop al Spaniei și Portu­galiei, în 2008, când s-a înființat și eparhia, ca ur­mare a numeroaselor parohii existente.

„Copiii catalani vor să învețe românește la biserica noastră”

– Sfinția Voastră, pentru o biserică atât de fru­moasă ca aceasta pe care o faceți, există și credin­cioși? Vin românii la sluj­be? Îl mai au în suflet pe Dum­nezeu?

– Românii din Spania nu și-au pierdut credința cu care au venit de acasă. Bisericile sunt pline me­reu. Și oamenii își iau și copiii cu ei. În fiecare du­mi­nică, sunt peste 100 de copii la împăr­tășanie. Doam­ne, ce bucurie să-i vezi, frumoși, sme­riți, simți țara în ei, smerenia aceea a noastră, pe care părinții lor au luat-o cu ei. Biserica este casa lor.

– Copiii mai învață limba ro­mână?

– Bineînțeles. Și, mai mult, avem solicitări și din partea catalanilor. Catalana este foarte apropiată de lim­ba română, sunt aproximativ 2000 de cuvinte identice. Avem cata­lani care au trecut la ortodoxie și o trăiesc într-un chip minunat. Văd ortodoxia ca pe un sprijin în această parte de lume, foarte secu­larizată, în care oamenii s-au îndepărtat de biserica romano-catolică și au uitat de Dumnezeu.

– Ați proiectat lângă biserică un centru cul­tural. Are și el căutare? Ce acțiuni propuneți în cadrul lui?

– Centrul cultural este vital în păstrarea și afir­marea identității noastre. Noi ne simțim foarte bine în Catalunya, dar rămânem totuși români, cu spe­cificul nostru, cu tradițiile, obiceiurile și limba noas­tră, pe care suntem datori să le cultivăm. În acest centru se face școală românească la fiecare sfârșit de săptămână. Patru profesori și preoteasa mea se ocu­pă de elevi… Pe de altă parte, centrul nostru este util și pentru menținerea bunelor relații cu catalanii. Anul acesta, de exemplu, am început un proiect cu Minis­te­rul Învăță­mân­tului de aici, prin care 140 de tineri elevi la colegiu au făcut ora de reli­gie la bise­rica noastră, în cursuri in­tensive, timp de o săptă­mână. Pro­gra­mul poar­tă titlul „Cu­nos­când ortodoxia” și sperăm să-l con­tinuăm și în anii ce vin, pentru că ti­nerii au arătat mult interes, au avut întrebări adânci, iar unii au vrut să afle cum pot deveni preoți orto­docși. A fost o provocare foarte frumoasă pentru noi.

„În parohie avem enoriași foarte bine văzuți de societatea catalană”

– Între enoriașii pe care îi aveți și pe care îi cunoașteți mai bine, există nume proe­minente care s-au impus în societatea spaniolă?

– Da, desigur, de pildă, pe marele jurnalist Va­len­tin Popescu – un se­nior al publicisticii spaniole, care are o vârstă venerabilă –, pe dl Virgil Ani, care predă la Universitatea din Barcelona și care a primit anul acesta Crucea „Sfântul Gheorghe”, cea mai im­portantă distincție a Catalunyei. De asemenea, până nu de mult, or­chestra Operei din Barcelona era formată într-o proporție de 30% din muzicieni ro­mâni, dintre care unii vin la noi la bi­se­rică. Avem și medici chirurgi re­numiți în parohie…

– Aceste exemple de români vred­nici și apre­ciați au ajutat la o percepție mai bună și mai co­rectă a lor printre spanioli?

– Da, este o profundă schimbare de percepție și de atitudine, în ultimii ani. Și, fără falsă modestie, și bise­ri­ca noastră contribuie la această pri­vire mai bună asupra românilor. De pildă, săptămâna trecută, clădirea bisericii a fost prezentată ca model de arhitectură de către un mare arhitect, în El Pais, ziarul cel mai important din Spania…

– Mai există biserici în Spania construite de români?

– O, da, sunt multe! Catedrala românească din Madrid, bisericile din Alcala, la Saragoza, Roquetas de Mar… Unele construite de la zero, altele găz­duite în clă­diri adaptate sau renovate… Cea mai mare parte a preoților noștri slujesc în biserici date de biserica romano-catolică. În ultimii ani, însă, ten­dința este de a avea locașuri proprii de rugăciune.

– Așadar, ortodoxia înflo­rește în Spania…

– Da. E ceva natural. Atâta vreme cât românii îi sunt cre­dincioși și au nevoie de în­drumare spiritua­lă, în biserică, noi, preoții, n-avem voie să lipsim de la datorie. Dum­ne­zeu n-a pus frontiere cre­dinței. O slujim peste tot unde este poporul Lui.

Cei care doresc să sprijine finalizarea bisericii românești „Sf. Gheorghe” din Barcelona pot dona pe numele parohiei, în contul ES5001820206330203379682, deschis la Banco Bilbao Vizcaya Argentaria.