Intra aici pe site ul vechi "Formula AS"

Pisica din traistă

Foto: Shutterstock

După plecarea noastră, a copiilor, de acasă, și moartea tatei, mama a ră­mas singură, cu gos­podăria și animalele ei. Avea o vacă, pe care o che­ma Puica, în fie­care an câte un porc, pe care îl che­ma Toma, câteva găini, pisici. Îi îngrijea ca pe copii. Vaca primea apă caldă, porcul, mâncare drea­să cu smântână. Precizez: smântână, nu lapte. Dacă nu era cu smântână, o răsturna și se certa cu noi, ca un co­pil mofturos. Pot povesti multe în­tâm­plări pil­duitoare despre mama și animalele ei, iar acum, peste ani, îmi dau seama că ar putea fi ade­vă­rate lecții de iubire și omenie.

Era o femeie foarte credincioasă. Într-o vară, am văzut că ține posturi negre, multe și grele. Zile de vară, lungi, în care muncea la câmp, pe căldură, fă­ră mâncare și apă, și se ruga mai mult decât de obi­cei. Adevărat martiriu. Îngrijorată, am insistat să îmi spună ce s-a întâmplat, ce pă­cate grele duce și pentru ce cere iertare cu atâta osârdie și chin. Iată care era păcatul. Aveam pi­sici, pentru care și ea, și eu, nutream o veritabilă slăbiciune. Am umplut nu numai satul nos­tru, dar și satele din jur, cu pui de pisici, dar to­tuși, la un moment dat, erau prea multe în curte la noi. Când mulgea vaca, pragul poieții se umplea de pisici. Trebuia să le dea lor tot laptele și nu mai ajun­gea pentru smântâna porcului. Nu mai vorbesc de noi. Cu durere, mama și-a dat seama că nu se mai poate așa. Într-o dimineață, când a dus vaca în pă­dure și apele erau mari, a luat un pisoiaș, l-a pus în­­tr-o traistă, cu gândul să îl arunce în apă, că nu mai ajungea laptele. Nici nu concepea să țină în curte animale flă­mân­de. A aruncat pisoiul în apă, dar nu a putut ple­ca. A stat să vadă ce se în­tâmplă. Deși apele erau învolburate, acesta s-a luptat cu apa și a ieșit la mal, dar, spunea ma­ma, „am avut pu­te­rea să îl mai împing o dată în apă și apoi am plecat să nu mai văd ce se întâmplă”.

După trei zile, pisoiul a venit acasă. A avut deci puterea să scape de moarte. Nu se mai apro­­­pia de oameni, nu mai venea la mâncare cu cele­lalte pisici, nu o mai suporta pe mama. Atunci a început calvarul pentru ea. A realizat cât de vi­no­vată este față de pisoi, care de fapt era o pi­si­cuță. Aceasta îi amintea în fiecare zi de în­cer­carea de a o omorî și astfel sporea sen­ti­men­tul ei de vinovăție. A făcut în­cercări dis­pe­rate să se apropie de pisică, să o ierte, dar nu a fost chip.

Acesta era marele păcat al mamei. Ca o iro­nie a sorții, după moartea ei, această pisică a fost singura care i-a supraviețuit mulți ani. A rămas stăpâna casei. Când mergeam acasă, apărea de undeva, ne supraveghea, dar de la distanță. Cred că a iertat-o pe mama, pentru că a început să primească mân­ca­re de la noi.

Astăzi, când pe pământ se produc atâtea atro­­­ci­tăți, nu pot să nu mă întreb cum ar arăta lu­­mea dacă toți oamenii ar considera că a în­cerca să omori o pi­si­că este un mare păcat, și îi rog și pe cititori să se gân­­deas­că la aceasta. Care ar fi fost istoria ome­nirii da­că toți oa­menii ar fi gân­dit ca ma­ma mea? Cred că nu ar mai tre­bui să spe­răm să a­jun­­gem în rai, pentru că el ar fi aici, pe pla­neta Pă­mânt.

MARIA B. – Arad

No Comments Yet

Leave a Reply

Your email address will not be published.

ro_RORomanian
ro_RORomanian