Chiar în preajma celebrării a 30 de ani de la Revoluţia din decembrie, la Teatrul Naţional „Mihai Eminescu” din Timişoara a avut loc o nouă premieră: „Sunt o babă comunistă”, o dramatizare a faimosului roman omonim al lui Dan Lungu, în regia Antonellei Cornici. Despre comunism şi nostalgicii lui, despre actualitatea unui astfel de text pus în scenă chiar în oraşul Revoluţiei, am vorbit cu regizoarea spectacolului.
Desant ieșean la Timișoara
– Ai avut premiera de curând cu spectacolul „Sunt o babă comunistă”. Ce te-a determinat să montezi acest text?
– Eu lucrez unele texte pentru că „le simt”. Simplu! Poate că sună așa, siropos, dar dacă atunci când citesc un text, nu „văd” ceva, îl las deoparte. Nu e timpul lui, eu nu sunt pregătită pentru el. „Sunt o babă comunistă” are însă o poveste haioasă. Am citit romanul acum câțiva ani și m-am gândit că ar putea fi un spectacol. Călin Ciobotari, colegul meu de la Universitatea din Iași, mi-a spus: „Hai să îl dramatizez! Să vedem ce iese”. Ok. Am discutat împreună, am pus idei cap la cap și a ieșit „prima variantă”. Pentru ce teatru? Pentru Botoșani, pentru că Dan Lungu este de acolo. Și, iaca, nu a fost să fie la Botoșani. După un un timp, l-am trimis la „Nottara”, dar nici acolo nu și-a găsit locul. Și, uite, că prin primăvara asta l-am trimis Adei Hausvater la Timișoara. Și „Baba comunistă” s-a oprit aici.
– Aţi fost un adevărat desant ieșean la Timișoara: tu, regizor, Dan Lungu, autor, și Călin Ciobotari, dramaturg. Care a fost drumul de la roman la dramatizare?
– Mai este în echipa asta și Andrei Cozlac (video design), tot de la Iași (suntem colegi la Universitate), iar Victoria Bucun (coregrafia) întregește echipa de moldoveni. Cât privește dramatizarea inițială, ea a fost una, iar textul final e cam altul. Discuții, cafele, țigări, polemici, dar uite că s-a terminat, a ieșit, și parcă îmi pare rău că s-a sfârșit povestea asta. Chiar a fost frumoasă! Și trebuia să se întâmple la Timișoara, de asta sunt convinsă!
– Cum ai lucrat cu echipa de la Naționalul din Timișoara?
– Eu sunt aici a treia oară și drumurile mele în fiecare an sunt legate de Timișoara. Așa se întâmplă. Lucrez la Arad, trec prin Timișoara, montez la Petroșani, trec prin Timișoara, se fac 100 de reprezentații… unde? La Timișoara! După Iași, e al doilea oraș unde mă simt acasă. E teatrul unde am lucrat prima dată ca regizor și am fost norocoasă. Cunosc actorii din acest teatru, am lucrat cu mulți dintre ei, îmi sunt dragi și mi-e bine cu ei! E o echipă (și aici mă refer și la echipa tehnică) de la care nu am auzit „nu se poate”. Ceea ce rar întâlnești! Voi rămâne legată mereu de acest teatru, nu uit de unde am plecat! Și le sunt recunoscătoare. De fapt, nimic nu e întâmplător în viața asta, doar trebuie să avem răbdare, încredere în noi și să ne dorim cu adevărat.
Sticla de ulei și punga de zahăr
– Ți se pare că e un text cu un mesaj actual, acum, la 30 de ani după Revoluție?
– Daaaa! Cred că ar trebui să ne trezim odată! Putem vorbi, putem schimba, putem măcar încerca! După 30 de ani de la Revoluție, încă văd oameni cărora le e frică să vorbească, oameni ce nu au o opinie, o coloană vertebrală, oameni care trăiesc într-o buclă a timpului. Nu sunt nici în comunism, nici în democrație, sunt în aer complet! Se tot plâng, dar nu fac nimic. Asta observ din ce în ce mai mult. Dar spectacolul nostru nu e despre nostalgia comunismului, este despre nostalgia unei perioade din viața unor oameni (erau tineri, e foarte important, se descurcau) și despre neintegrarea lor într-un alt sistem. Oricât ar fi de nostalgici unii după casa și serviciul din comunism, hai să ne amintim ce a făcut din noi acel sistem. Uite, și după 30 de ani, oamenii nu ies la vot, sau votează sticla de ulei și punga de zahăr. Parcă e rația de odinioară.
– Nostalgia după comunism e încă vie în jurul tău? Cum se manifestă?
– Pentru mine, comunismul înseamnă eu copil, eu adolescentă, eu la școală. Comunismul înseamnă că aveam bunici, părinții mei erau tineri. Atât! Dacă e să fiu nostalgică, da, a fost o perioadă din viața mea. În rest, nu am nostalgii după comunism. Îmi aduc aminte de cozile la lapte, am fost și eu de câteva ori. Îmi amintesc tichetele pentru care luam ulei, zahăr și nu mai știu ce. Pepsi îl asociez cu Costinești, cu marea. Nu mai mănânc de 30 de ani soia, pentru că mama ne-o gătea destul de des. Acum, mă pufnește râsul, sunt atâtea rețete cu soia, că îmi dau seama ce sănătos mâncam… pe dracu’! Nu am uitat că mi-era frig, că ne înveleam cu două plăpumi, că aveam un radiator care ne încălzea dacă nu era oprit curentul electric. Și aș putea continua încă zece pagini. Dar nu sunt nostalgii… sunt amintiri pe care nu le pot șterge.
Economie și actorie
– Să vorbim despre parcursul tău artistic: când te-ai îndrăgostit de teatru?
– Am început să joc încă din clasa a IX-a. Mergeam la obișnuitele Cântări ale României. Am obținut și premii. Încetul cu încetul, mi-am dat seama că asta vreau să fac. Doar că prima dată am dat la Științe Economice. Părinții mei nu concepeau ca eu să plec la București și să dau la Teatru. Motivul lor era foarte clar: din ce-o să trăiești? Ce meserie e asta? Și am picat cu brio la prima admitere. Și la a doua, pentru că tot la Științe Economice am dat… și apoi, gata! M-am înfuriat și nu am mai ascultat de nimeni… și am intrat la actorie!
– Care au fost primele tale experiențe artistice? Ai amintiri haioase în acest sens din copilărie sau de la începuturile profesiei tale?
– Primii zece ani am jucat foarte mult. Chiar am fost și sunt norocoasă. Am cunoscut oameni de la care am învățat, oameni care m-au ajutat (profesional vorbind), oameni care m-au schimbat. În primul rând, regizorul Alexander Hausvater. Întâlnirea cu el a fost decisivă. Am devenit altă actriță și alt om. M-am aruncat, nu am mai avut frici, prejudecăți, am greșit și am luat-o de la capăt. Pentru toate astea îi mulțumesc! Apoi, i-am cunoscut pe Alexa Visarion, Sandu Dabija, Mihai Măniuțiu, Victor Ioan Frunză, Cătălina Buzoianu… mamă, ce oameni!
– Când ai schimbat macazul de la actorie la regie și de ce?
– Prima dată m-am jucat de-a regia la trei ani după terminarea studiilor de actorie. Era prin 2000. Un text de Vișniec, „Călătorul prin ploaie”, o echipă de cinci studenți și o lună în care repetam noaptea, la Centrul Cultural Francez. Câțiva ani mai târziu, am început să lucrez cu studenții de la Universitatea din Iași, au ieșit câteva spectacole (unul chiar a intrat în repertoriul Teatrului Național Iași), și apoi am dat la Regie. Ce-i drept, nu mai jucam așa mult ca odinioară, asta mi-a dat timp liber să mă gândesc și am intrat pe altă ușă.
Acasă la Iași, acasă la Timișoara
– Te simți mai împlinită ca regizor? Montezi în diverse locuri din țară. Unde te simți cel mai bine? Care e relația cu locurile tale natale și unde e „acasă” pentru tine?
– Acasă, pentru mine, e la Iași, dar în sensul de familie, universitate, liniște, prieteni… Dar acasă sunt și în vestul țării. De la Timișoara am plecat, acolo mă voi întoarce mereu acasă. Acasă e și la Arad, și la Petroșani. Tot vest! Am eu o tragere pentru Banat! Poate vine de la mama, ea e născută în Timișoara. Dar eu mă simt bine cam peste tot. Lucrez la fel. Actori buni și foarte buni sunt peste tot în țară. În general, revin în teatrele unde am lucrat și mi-a fost bine. Teatrul „Mihai Eminescu” din Botoșani de exemplu, e un loc unde am lucrat texte grele (Cehov, Osborne, Wesker) Din păcate, vizibilitatea e zero. Și îmi pare rău! Sunt actori foarte buni acolo, dar nu e de ajuns.
– Ce mai pregătești? Care sunt cele mai aprige dorințe ale tale pe plan profesional și uman?
– Voi începe în decembrie să lucrez la Teatrul „Tudor Vianu” din Giurgiu. Premiera va fi în ianuarie. Este vorba de „Hăul Sfinților. Poveste cu oameni și elfi” după John Synge. La Giurgiu e o trupă tânără, bună, cu chef de teatru (e important!), e un teatru de proiect, lucrurile funcționează altfel decât într-un teatru cu actori angajați. În rest, îmi doresc să fiu bine cu mine, să fiu sănătoasă, să nu mă atingă răutățile (măcar îmi propun!), să am șansa să lucrez cu actori cu care nu m-am întâlnit, să explorez alte zone de teatru, să fac spectacole foarte bune, să văd locuri noi de pe pământ, să călătoresc, să am puterea și conștiința să mă opresc la un moment dat, și mai presus de toare să rămân OM. Mulțumesc pentru acest interviu! M-a făcut să umblu în mine…
