Părintele ARSENIE BOCA, în evocările cititorilor noștri

Părintele Arsenie lângă fântâna din grădina mânăstirii

„Făgărășenii mei! Poporul meu în picioare!”

• Se împlinesc 30 de ani de la moartea părintelui Arsenie Boca. Cano­nizarea întârzie, așteptarea credincioșilor crește. Întrucât „Formula AS” a fost prima revistă din România în care s-au publicat pagini de evocări, cu­lese de la oameni care l-au cunoscut pe „sfântul Ardealului” Arsenie Boca [în majoritate țărani din satele Făgărașului], le propunem cititorilor noștri o reîntoarcere pe firul poveștii, acolo unde ea a început •

Cum a început legenda

La vremea când era doar o copilă, Lucia Chima se ghemuia în vârful patului lângă soba încin­să și as­culta, cu pisica în brațe, minunatele po­vești ale mamei, despre un călugăr ce apăruse prin satele făgărășene, impresionând mulți­mile cu vorba sa. Se auzise că ar fi moț, venit din Mun­ții Apu­seni. I se spu­nea, încă de atunci, „biciul lui Dum­nezeu”… Răs­pân­dită prin satele de la poalele Făgărașilor, vestea aduna mul­țimi de oameni la Mânăstirea Sâmbăta, acolo unde pre­dica acel tânăr monah, ce părea să deschidă cerurile cu vorbele lui. Erau anii primejdioși ai celui de-al doilea război mondial, iar lumea căuta cu înfrigurare sem­ne de sprijin din par­tea lui Dum­ne­zeu. După ce se întorceau de la mâ­năs­tire, țăranii povesteau, de-a dreptul cutremurați, cum le citi­se gân­durile acel tânăr mo­nah, fără să vorbească înainte cu ei. În scurt timp, el ajunsese să fie con­si­derat un fel de „oracol divin”! Lucia Chima po­vestește: „Pe vremea când eu încă nu mă năs­cusem, un unchi al mamei lucra împreună cu o echipă de me­se­riași la res­tau­rarea unor părți din așezământul mâ­năs­tiresc. Într-o bună zi a mai fost adus încă un meș­ter, chiar de la noi din sat. Când bărbatul a intrat în curtea mânăs­tirii, unde era dezordine ca într-un șantier, s-a îm­piedicat de un capăt de buș­tean pe care l-a înjurat năpraznic. În aceeași zi, spre sfârșitul amiezii, părintele Arsenie, abia întors de la Sibiu, se grăbea să ajungă la biserică pentru slujba vecerniei. El s-a oprit lângă noul venit, de față cu unchiul mamei, și l-a apostrofat: «Mă, Gheor­­ghe, ce vină are lem­nul că tu te-ai împiedicat de el? Și să nu mai înjuri în sfânta mânăstire nicio­dată, ca să nu te certe Dum­nezeu în locul meu!». Unchiul, împreună cu cei aflați în preajmă, au împie­trit, iar meșterul vinovat se uita la tânărul călugăr cu gura căscată. Părin­tele nu avu­sese de unde să afle nici întâmplarea cu pricina, nici nu­me­le bărbatului din Șinca, pe care îl vedea pentru prima oară în viață… De la astfel de fapte modeste, dar uimi­toare, a început să creas­că faima părin­telui Boca! Altă dată, îmi povestea mama, cum o familie de creștini din Tohan s-a dus la Sâmbăta pentru un maslu. Cu acel prilej, țăranii s-au plâns că li se fu­raseră caii de curând. După ce i-a as­cultat, părin­tele a răspuns scurt: «Du­ceți-vă până în Poiana Mărului, la alde Ilie Tămă­dău, să vă luați caii înapoi, dar să-mi promiteți că nu vă luați la har­ță! Să-l iertați pentru fapta rea, ca să vă ierte și vouă Cel de Sus alte păcate…»”.

Așa a-nceput legenda părin­telui Arsenie Boca, iar după mutarea sa la Mâ­năstirea Prislop, făgărășe­nii, care îl considerau încă de pe atunci ca pe un „bun” al lor, au mers după el, până în Ța­ra Ha­țegului. Oamenii plecau în gru­puri de câteva că­ruțe, cu me­rin­de la ei, din cele mai îndepăr­tate colțuri ale Țării Făgărașului, și se întorceau acasă peste 3-4 zile. Părintele Arsenie Boca nu a uitat întreaga viață această emo­­țio­nantă fidelitate duhovni­ceas­că, excla­mând de nenumă­rate ori: „Ăștia sunt făgără­șenii mei, poporul meu în picioare!”.

În 1949, după cea dintâi ares­tare a părintelui, s-a ară­tat pri­mul mare semn dumnezeiesc. Lumea vor­bea că într-o noapte, cucer­nicul monah fu­sese scos din ce­lula unde se afla în arestul Securi­tății de la Ha­țeg, ca să fie an­chetat de doi mi­lițieni bru­tali. Amân­doi îl apucaseră de sub­suori, luându-l pe sus, în timp ce îl in­sultau și îl batjocoreau. Satrapii în­șiși au povestit peste ani cum părintele, încă buimac de somn, le-a iertat nelegiuirea, dar atât mâna dreaptă a unuia, cât și mâna stângă a celuilalt, adică exact cele care l-au atins, s-au uscat în scurt timp… Cei doi au ră­mas infirmi pe viață și trăiesc până în ziua de azi. De atunci, s-a spus că minunile pă­rintelui Arsenie Boca se săvâr­șeau prin foc, și cine în­drăz­nea să îl atingă cu duș­mănie va fi ars de para focului dumnezeiesc!

Portret de sfânt

Lacul părintelui Arsenie, de la Sâmbăta

„L-am întâlnit pe părintele Arsenie pentru pri­ma oară în 1984, când am fost în pelerinaj la bise­rica din satul Dră­gănescu, în apropierea Bucureș­tiului, pe care o pictase. În anii aceia, părintele era surghiunit, căci fusese îndepărtat și de la Prislop, dar veștile despre el mer­geau din om în om. Acolo unde se afla că își face apariția părin­tele, se ducea și lu­mea, grab­nic. Unii au umblat după el o viață întreagă, fără să apu­ce să-l mai vadă. Eu am avut norocul ăsta la 24 de ani. Era înainte de Sf. Paște, chiar în Miercurea Mare din Săptămâna Pati­milor. N-am să pot uita tot restul vieții mele acea întâlnire! Când am pășit în bise­rică, după un lung și obo­sitor drum, lumea aștepta la rând, așe­zată pe câteva șiruri. Părintele Arse­nie vorbea cu glas tunător, de răsuna tot naosul. Era înalt ca un brad, sau cel puțin așa mi s-a părut mie. Pa­loa­rea chipului părea să îl asemuie cu sfinții pictați de el însuși în frescă. Când m-a străfulgerat cu privirea, prima oară, de departe, am simțit că înmărmuresc. Deși albise deja, căci trecuse de 70 de ani, avea ochii fără vârstă, al­baștri ca un cer senin de vară, incredibil de puternici, așa cum mi-i închipuisem pe sfinții din evanghelii sau pe mucenicii martiri. Privirea aceea suprafirească îți stră­pun­gea ființa, pur și sim­plu. Te simțeai îm­pie­trit și parcă înfrico­șat de pă­ca­tele pe care urma să le mărturisești. Părintele vor­bea rar și apăsat. Dă­dea în vi­leag re­lele oame­nilor, de față cu toată lu­mea, ca să se rușineze fiecare ca la Judecata de Apoi. Unii își pierdeau cu­rajul, înfricoșați de ceea ce știau că făcuseră, și ieșeau din rând, pă­ră­sind biserica îna­inte de a ajunge până în fața pă­rin­te­lui. Acei «de­zertori», cum îi numea el, nu pu­teau su­por­ta să fie țintuiți drept în inimă. Depun măr­turie oricând: lumea se uita la părintele Ar­se­nie ca la un apostol. Unii vorbeau în șoaptă, numin­du-l chiar așa – «sfântul», «apos­tolul», «sfântul Ardealului»… Eu însămi l-am consi­de­rat așa, deși ne certa amarnic pentru astfel de vorbe. «Nu mă fa­ceți apos­tol sau sfânt! Asemenea laude sunt trufie de­șartă și ne­cuviință în fața lui Dumnezeu. Cre­din­ciosul ade­vărat tre­buie să fie smerit. Nu există om fără de păcate, în afară de Mântuitorul nostru! Ceea ce aștept eu de la voi nu sunt laudele, ci pocăința, despărțirea de năravurile păcătoase, faptele bune și ascultarea sfatu­ri­lor duhov­nicești». Încreme­neam cu toții, nevenin­du-ne să credem că părintele ne «auzise» gândurile. N-am cunoscut niciodată în viață pe cineva aidoma lui, cu toate că am trecut și pe la părintele Cleopa, și pe la pă­rintele Argatu, și pe la maica Veronica…”

Răbojul păcatelor

Mânăstirea Sâmbăta, pe vremea părintelui Arsenie Boca

Dar experiența mis­tică trăită de Lucia Chima, în prezența marelui duhovnic ortodox, abia începea!

„Stăteam cuminte și așteptam să-mi vină rân­dul. Pă­rintele tuna și fulgera la creștini, iar eu mă făceam tot mai mică, pe măsură ce mă apropiam de el. Cu cojocul tras peste un halat, cu o că­ciulă pe cap și cu pantofii încălțați în galoși, pă­rintele Arsenie catehiza, predica, mustra și binecu­vânta, dezvăluind păcătele fiecăruia, după măsură. Am fost martora unor scene care m-au înfricoșat… Un bărbat de vreo 50 de ani se arsese pe față cu azot și era desfigurat. Dar nu pentru asta venise la părintele, ci doar pentru a-i înmâna un modest pomelnic. Duhovnicul l-a străpuns cu privirea, du­pă care l-am auzit spunând: «De ce crezi tu, creș­tine, că te-ai ars chiar pe față, ca să fii respingător pentru toată lumea?» Băr­batul amuțise. «Să-ți spun eu de ce… Ți-ai bătut joc de o fată în tinerețe, dar nu ai luat-o de nevastă. A rămas sin­gură, până la vârsta asta, și este și stear­pă, pe dea­supra, fiindcă a avortat, ca să evite rușinea unui copil fără tată. Ai păcă­tuit și tu, dar ai împins-o și pe ea spre păcat! Acum, plă­tești cu sufe­rința asta…». Omul își ple­case ochii în pă­mânt și plân­gea înfun­dat, cu pomel­nicul uitat într-o mână. O altă femeie, din Gura-Honț, venise pen­tru o slujbă de pome­nire, fiindcă îi mu­rise băiatul în armată, cu numai două săptămâni în urmă. Părintele a doje­nit-o parcă mai blând: «A­min­tește-ți păcatele tinereții tale și să-I mulțumești lui Dumnezeu că ți-au mai rămas încă patru copii în via­ță, alături de tine, cu care te vei ajuta la bătrânețe. Ni­mic nu se petrece la în­tâmplare, cum crede omul. Răul se aba­te asupra noas­tră du­pă măsura fap­telor săvârșite. Ce rămâ­ne neplătit pe lumea asta, plătim pe lu­mea cea­laltă…». Apoi s-a adre­sat tutu­ror celorlalți, care aștep­tau în biserică, ridi­când vocea: «Ruga­ți-vă la Dum­ne­zeu să vă pedepsească în această viață pentru faptele nespovedite de voi sau nedez­legate de duhovnicii voștri, căci în viața de apoi, amarnice sunt pedep­sele Ce­lui de Sus!». Parcă ne-a tre­cut un fior pe șira spinării și s-a auzit, așa, ca un mur­mur, printre oamenii ce se aflau în biserică… Ne înfri­coșaserăm toți. Atunci am înțe­les mai bine ca ni­ciodată de ce i se spu­nea părin­telui «Bi­ciul lui Dumnezeu», cum îmi poves­tise mama în copi­lărie.”

Tuca babii

Gura peșterii în care se ruga părintele Arsenie

Când a ajuns înaintea părintelui Arsenie, Lucia Chi­ma a înmărmurit, cuprinsă de muțenie. Își amintește și acum, de parcă s-ar fi întâmplat ieri. Venise la pă­rinte să-i mărturisească dorința de a avea un copil, deși medicii îi spuseseră să își ia gândul de la așa ceva, fiind­că suferea de o boală. Abia se căsătorise și ținea foarte mult să devină mamă. Înainte de-a apuca să deschidă gura, părin­tele Arsenie a întrebat-o: «De ce te-ai dus la doi doc­tori?». „Deși fusesem martoră la sce­ne­le petre­cute înaintea mea cu alți creștini, par­că tot nu-mi venea să cred!”, spune Lucia Chi­ma. „Fă­cusem exact așa cum spu­nea.” Părintele a con­tinuat blând: «Ține-te de un singur doctor, primul, ăsta e mai bun, și nu mai lua atâtea medi­camente. Mergi doar la băi termale. Tu ai avut o răceală la șapte ani, dar o să treacă totul. De-abia te-ai cununat, așa că fii încrezătoare. Peste patru sau cinci ani ai să naști o fetiță blondă, de toată frumusețea, care îți va aduce multe bucurii în viață. Acum, dă-mi plicul din gean­tă. Numai banii ăștia îi primesc pe ziua de azi, pentru pomelnicul pe care mi l-ai adus de la con­să­teanca ta, fiind­că sunt trimiși cu mare credință și nefe­ricire». „În acea clipă am în­ce­put să plâng. Tremuram din tot trupul. Într-ade­văr, aveam la mine un plic cu o hârtie de 100 de lei și un pomelnic, de la Năstuca Mușină, o fată foarte amă­râtă de la noi din sat. Era handica­pată, vorbea gân­gav, se cocoșase și părea îm­bătrânită înainte de vre­me, de aceea noi îi și spuneam «Tuca Babii». Trăia de pe o zi pe alta, mai mult din mila celorlalți. Când a auzit că plec în pelerinaj să-l întâlnesc pe părintele Ar­senie Boca, mi-a dat ultimii bani pe care îi mai avea în casă și mi-a dictat un pomelnic, cu toți morții ei dragi. Eu am insistat să-și păstreze banii, spu­nându-i că îi voi plăti eu pomelnicul, însă ea nu a vrut în ruptul capului. După ce am ajuns la părin­tele Arsenie și m-am așezat la rând în bise­rică, am observat că el îi mustra pe cei ce încercau să îl plătească, fie și sub formă de danii. Le spu­nea: «Dați la săraci, nu mie!». Atunci m-am simțit ruși­nată și am ascuns pli­cul în geantă. Mă hotă­râsem să îl rog pe părin­tele să primească pomel­nicul fără să mai pomenesc ceva de bani. Când am au­zit că-mi cere plicul, am înghețat… Îmi dădeam seama că el știa, pur și sim­plu, totul! Dar părintele a adăugat: «Ăștia sunt banii văduvei sărace din Scriptură! Suta asta de lei este mai prețioasă decât un munte de aur. Așa se dovedește cre­dința! Du-te și spune-i că pe lumea asta este cea mai amă­râtă ființă, fiindcă o mai așteaptă și alte nenorociri, dar pe lumea cealaltă îi promit că va fi desfă­tată de fericire. Acolo se va întâlni cu mine, după cum tân­jește astăzi!»”.

Lucia Chima s-a întors la Șinca Nouă copleșită de aceas­tă primă întâlnire cu părintele Arsenie Boca. „Par­că eram fermecată. Timpul trecea, dar eu nu mă pu­team desface de amintirea lui.” Peste trei ani, avea să facă un nou pelerinaj, reîntâlnin­du-se cu marele duhovnic. Sem­ne­le prorocirilor sale se împliniseră. „Tuca Babii” fusese omorâtă de un hoț, într-o noapte, iar Lucia Chima născuse o fetiță blon­dă, frumoasă ca un înger. „Am plâns în fața părin­telui când l-am revăzut, căci el îmi cu­noscuse îndoiala! Abia la a doua întâlnire am simțit că mă pri­mise cu ade­vărat în turma fiilor săi du­hovnicești. Chiar și astăzi cir­culă vorba printre oameni, că părintele ținea minte abso­lut toate nu­mele creștinilor cărora le-a dat binecuvân­ta­rea. La Judecata de Apoi îi va lua sub aripa sa ocro­titoare pe toți aceia care au crezut cu adevărat în puterea lui…”

Epilog în Rai

Părinte Arsenie, în cerdacul de la Sâmbăta

Puțin timp înaintea Revoluției din Decembrie 1989, părintele Arsenie Boca s-a mutat la cele veș­ni­ce, în­tâl­nin­du-se cu „Tuca Babii”, așa cum a pro­mis chiar el.

În anii scurși de la moartea sa, țăranii din Șin­ca Nouă au aflat o mulțime de lucruri uimitoare, petre­cute după moartea pă­rin­telui. Însă cel mai prețios și mi­nu­nat mesaj pe care femeia credin­cioasă, Lucia, l-a pri­mit de pe lumea cealaltă, a fost un vis în care părintele Arsenie a venit să-i vor­bească numai și numai ei. Toc­mai se în­torsese dintr-un pe­le­rinaj la mormântul părintelui și se simțea isto­vită, până aproape de capă­tul pute­rilor. În aceeași noap­te, pă­rin­tele Ar­senie i s-a arătat în vis și i-a spus: «Pris­lo­pul și mormântul meu sunt departe de tine. Tu mă poți găsi ori­când ai nevoie de mine, în bise­ricuța de lemn de lângă casa ta, chiar în stânga alta­rului, la stra­nă. Este un loc ales, ce a găzduit o mare trăire du­hov­nicească. Să îngrijești biserica, să o îmbraci, să o împodo­bești, după pu­terile tale, căci face parte din mân­tui­rea sufletului tău…». Din acea zi, Lucia Chima a devenit bine­făcătoarea ace­lui lăcaș, dând ascultare încă o dată învă­ță­torului ei. De câte ori simte nevoia să stea de vorbă cu ma­rele du­hov­nic, urcă cei câțiva pași, în deal, descuie bisericuța și se așază într-o strană. În sin­gurătatea li­niștită a acelui loc, de unde se vede toată valea pârâului Șinca, ea se în­tâlnește cu su­fletul părinte­lui și își amin­tește de fiecare dată vor­bele pe care i le-a spus la ultima lor întâlnire: «Un sfânt se cu­noaș­te abia după trece­rea timpului. Cu cât se adau­gă mai mulți ani după mutarea sa pe lumea cealal­tă și cu cât este mai îndepărtată amin­tirea lui pe lumea aceasta, cu atât va veni lumea spre el mai mult, dacă a fost cu adevărat un slujitor al lui Dum­nezeu».

Într-o bisericuță de lemn, ascunsă pe un deal în inima Țării Făgărașului, Lucia Chima se întâlnește în fiecare zi din câte i-au mai rămas de trăit, cu prea­sfântul părinte Arsenie Boca, căci sufletul părintelui a ră­mas acasă, pe melea­gurile unde și-a înce­put slujirea Celui de Sus. La capătul tim­purilor, Ardealul se va muta în Rai, pen­tru a-l urma pe părintele Arsenie în veș­­nicie…

Nu există comentarii

Răspunde și tu

Your email address will not be published.

ro_RORomanian
ro_RORomanian