Ana Tripon, pozărița din Zarand

În tufa de iasomie, câteva flori întârziate zâmbesc soarelui de-nceput de noiembrie, nedumerite, parcă, de rătăcirea într-un alt anotimp. E-atât de cald în Țara Zaran­du­lui, în satul acesta cu nume ciudat, Hărță­gani! Stau pe prispa unei căsuțe, uitată pe pământ din vremea poveștilor și o aștept pe Ana Tripon, fe­me­ia ce-a fost, mai bine de 40 de ani, foto­grafa comunei Băița, din județul Hune­doa­ra. „Bună ziua și bi­ne ați venit la noi!”, mă salută, urcând vi­oaie cele câteva trepte ale prispei. Apoi mă adună, într-o îm­bră­țișare tandră și-mi taie vorbele hotărâtă: „Auzi! Nu vrei să-ți fac scovergi?”. Doi câini mari, cuminți, își joa­că leneși rolul de paz­nici ai gospo­dă­riei. Ni se-mpie­dică de pi­cioa­re, ne privesc cu­rioși, cer­șind o mân­gâiere. Du­pă ce o pri­mesc, se tolănesc la soare, dezinteresați. Sunt două căsuțe în curtea Anei. Intrăm în cea mică, într-o bucătărie mirosind a foc de lemne. „Zâua-i cald încă, dar noaptea-i musai să moi fri­gul cu ceva, că să sâmte că-i pe-aproape iarna”, spune tanti Ana. Un ou, o mână de făină și-o cană de lapte, aruncate toate într-un blid în­flo­rat, devin, pe nesimțite, plămada pentru promisele scovergi. Înainte să le coacă, mă ia de mâ­nă până-n casa de-a doua, ceva mai mare, să adu­cem dul­ceața. Borcane fără de număr stau așe­zate soldă­țește pe dulapuri. „De coarne, de zme­ură, de pru­ne, de cireșe, de vișine… No, de care vrei?”, mă-ntrea­bă. „De coarne”, zic, că nu mân­casem niciodată așa ceva.

„Am fost opt copii acasă”, își deapănă Ana povestea. „Tata a murit la baia de aur, când eu aveam un an jumate. O singură soră aveam mă­ritată. Mama ne-o crescut sângură, că cine s-o mai fi luat, cu-atâția copii? Da’ nici slugi nu ne-o dat la nimeni. Ne-a pus la lucru. Aveam marhe multe, vaci, oi, iepuri, capre. Aveam boi. Îi vindea și rămâneau juncii, aveam tot timpul trei-patru vaci. Aveam șapte ani și săpam de-mi rupeam spi­narea. Așa am crescut. Ne-am crescut unul pe altul. Aprigă femeie-o fost mama! O fost și a mai mare stupăreasă din Zarand! Dacă făceam ceva, vreo prostie, nu exista să nu afle! Nu zâcea nimic, ne dădea de mâncare, nu ne lăsa flămânzi. Apoi ne întreba ce-am făcut, întreba de animale, dacă-s sătule, dacă-s bine. Merea și ve­rifica, nu puteai face ce vrei, n-o puteai minți, că ne usca. Țânea biciul într-un cui și, cum afla c-am făcut ceva, ne dădea, n-ai bai… Apăi, să fi pierdut o oaie sau o capră, umblam toată noap­tea s-o găsim. O fost foarte severă cu noi. Da’ să știi că nu ne-am prins cu ea niciodată sau să-i întoarcem vorba, să zâcem că nu merem undeva, că nu vrem să facem ceva… N-aveam ce mai că­uta acasă! Și ne-o trimis la școală pe toți, să ne știe oa­meni. Io am făcut șapte clase atunci și încă una mai târziu, pe vremea lui Ceau­șescu, c-așa o zâs că trebe, opt clase. D-apăi aia o fost așa, ca cum te-ai duce după ciuperci. Mi-o plăcut școala. Și a­cum știu ce-am făcut la matematică. Tot știu!”, oftează Ana lu’ Tripon.

Gheorghe cel frumos

Nu știu când o gătat de copt scovergile și când le-o umplut. Acum, stau aliniate pe-o farfurie, aș­teptându-și rândul la îmbu­cat. Mă simt ca-n casa bunicii, copil răs­fățat. „Nană Ană, ia, șezi o țâră și spu­ne-mi cum te-ai apu­cat dumneata de po­zat!”, o rog. Știe că de-as­ta am venit, dar simt un fel de ezitare din partea ei. Poate pentru că totul a-nceput pe când avea vreo 13 ani. „Atunci mi-o fost cel mai greu în viață, când am rămas de ma­ma…”, suspină.

Era o zgâtie de fată, o țâră mai mare decât mătu­roiul cu care se opintea să curețe ograda găinilor, ajutându-l pe fotograful cel bătrân, vecin cu sora ei, măritată la Brad. Omul avea aproape 80 de ani și-i prindea bine orice ajutor. Soția lui era doctoriță, și Ana, fătuța de moț, știa că primește răsplată pentru osteneala ei, bucăți galbene și bune de zahăr candel. Doamne, ce bu­nătate! Da-i mai plăcea Anei ceva: să-l pri­vească pe fotograf, în timp ce lucra. „Mă tot du­ceam și mă uitam prin napoia lui cum foto­grafiază, cum le aranja apoi pe toate. M-am tot dus și, într-o zi, i-am zis să-mi arate și mie. Mi-a dat un scaun și m-a băgat cu el acolo, în studio”, spune Ana Tripon. Era fascinată de tot ce vedea. Și fotograful cel bătrân îi arăta, de fiecare dată, altceva, și altceva, ca un bunic sfătos unei ne­poate, bucuros că munca lui interesează pe cineva. Așa a prins Ana drag de fotografie. Sunt 70 de ani de-atunci. Și tot ca-ntr-o fotografie îngălbenită de timp și retușată cu mijloace rudimentare, copila care ron­țăia coștile de zahăr pare să fie încă aici.

Se-ntoarce din camera alăturată cu câteva albume, pline-ochi cu fotografii. Sunt toate făcute de ea și de soțul ei, Gheorghe. La vremea aceea, Băița era singura comună din județul Hunedoara care avea un atelier foto. Se știau de copii, dar de plăcut, s-au plăcut mai târziu. Nu-mplinise Ana 20 de ani când s-au luat. „Dacă m-ai lua dumata și m-ai ține uite-aici, în sân, și nu mi-ar fi mai bine de cum mi-o fost cu Gheorghe al meu! O da­tă nu m-o suduit, o dată nu ne-am sfădit! Ne-am iubit, așa, amândoi, și n-am avut bai de nime’”. Pri­virea i se-ntoarce spre o fotografie în­rămată. Ana și Gheorghe-al ei, tineri și frumoși, ca doi artiști din filmele interbelice, țin în mâini un aparat de fotografiat. „Am fost liniștiți și ne-am văzut de treabă”, spune Ana. „De-aici, din Hărță­gani, de unde stăteam, meream pă jos la lucru, în Băița, în fiecare dimineață. Nu erau mașini, ca acuma. Tăt ținându-ne de mână meream, de ne spuneau fe­meile ce ne ieșeau în cale că tare mai li-i lăcomie pă noi… Apăi, după Gheorghe umblau femeile ca albinele la roit, că fain bărbat o fost. Da’ io n-am fost geloasă deloc. Partea me o fost pusă tăt­deauna deoparte. Și-o fost bine bugăt”.

Niciun fir de praf

În 1988, Gheorghe a murit. Ana a mai ținut ate­lierul câțiva ani, că solicitările pare că se înmul­țiseră dintr-odată. „Cât am fost noi, n-o mai pozat nimeni p-aici. Știi cum o fost când am făcut prima foto­grafie? Se uitau bătrânii cum se uită la miro­zenii, nu știau cum îs ei ieșiți acolo. Așa era prin 1958, când ne-am apucat noi de pozat. De sara până dimineața, stăteam în laborator. Acolo de­velopam filmele și veneam să le uscăm aici, că la Băița era praf de la baia de aur, și dacă se așe­za pe foto­gra­fie când era umedă, ap­rea cu tăt felul de lumini pă ea. Erau toxice tare substan­țele celea cu care lu­cram, dar n-aveam ce face. Ne dădea lapte pentru asta, antidot. D-apăi noi aveam acasă și vaci, și capre, și stupi. Am avut stupi mulți și numa’ cu oche­larii pă ochi lucram la ei, fără mănuși, fă­ră nimic. Nu m-or înțepat niciodată. Pro­polis și păstu­ră și lăptișor de matcă am mâncat cât am vrut. Și po­len. Sim­țeam, zău îți spun, cum mi se curăță plămânii în mine. Și-n fiecare zi beam lap­te de capră, îl mulgeam uite-așe, oblu-n gură”, râde Ana.

„O fost o viață frumoasă”, spune. „Ne chemau la nunți, la petreceri, la înmormântări, când înce­pea școala și când se găta, când se făceau serbări și spectacole, ooo, da’ cine mai știe câte-am fo­tografiat!… Și la miliție ne chemau tăt mereu, să po­zăm vagabonzii, hoții, d-ăștia. Mă amenințau că ies ei și mă caută, că de ce-i pozez. Păi, io te-am adus aici? De ce-ai făcut prostii?”, poves­tește, cu un aer serios, tanti Ana. Apoi se oprește brusc, ca și când ar fi uitat ceva important. „Auzi! Să-ți dau niște alune. Și-un borcan de dulceață. Și un picuț de dovleac copt în cuptor?”. Înțeleg că timpul de audiență a expirat. Ana se grăbește la o nuntă în sat. Pozărița din Hărțăgani e respectată de con­să­teni. În toate casele sunt poze făcute de ea. Tre­c­tul locului poate fi răsfoit precum un album de foto­grafii.