Intra aici pe site ul vechi "Formula AS"

FELI – „Sunt fericită până la cer că oamenii îmi iubesc muzica”

Drag de folclor

S-a remarcat acum şapte ani, când glasul ei a ridicat în picioare nu doar jurații con­cursului „Vocea României”, ci și pu­blicul spectator. Și tot ca-n povești, steaua ei n-a căzut, ci a strălucit tot mai tare, croindu-și drum în înalt. Un succes la care a contribuit și frumusețea ei „neumblată”, curată și luminoasă precum a zâ­nelor din povești. Azi, Feli e nelipsită din ierarhiile muzicale, e mai frumoasă ca ni­cio­dată şi leagănă, fericită, în brațe, un copil.

Prieten drag, de drum lung: Smiley

Prieteni şi tovarăşi de muzică

– Suntem în plin concurs „Vocea Ro­mâniei”, o competiţie în care te-ai afirmat și tu, așa că mi se pare obligatoriu să te întreb cum ți se pare că evoluează concursul…

– Aş fi vrut din toată inima să pot urmări „Vocea României”, un concurs care mi-a des­chis drumul spre afirmare, dar am fost atât de ocupată, mereu plecată prin ţară cu concerte, încât abia aşteptam să petrec puţinul timp care îmi rămânea cu familia mea. Pe de altă parte, Smiley spune că sunt voci foarte bune şi-l cred, pentru că are un simț aparte pentru talente. Vede potenţialul. Oricum, chiar dacă nu m-am uitat, subiectivă fiind, îmi doresc ca trofeul concursului să ajungă la echipa Smiley.

– Văd că prietenia ta cu Smiley a rezistat timpului. Sunt șapte ani de când ați cola­borat, ca maestru și ucenic, la „Vocea Ro­mâniei”. Cât îi datorezi din ascensiunea ta?

– E ciudat, dar multă lume crede că eu am fost cea care a câştigat „Vocea României” când am participat. Probabil pentru că eu fusesem destul de activă, aveam o trupă în Timişoara şi eram prezentă pe reţelele sociale. Apoi, l-am întâlnit pe Smiley şi ne-am dat seama că rezonăm foarte bine şi uman, şi muzical. Smiley crede în po­veş­tile pe care le scriu și le cânt, mă susține total, în­cât am zis să ne dăm o şansă să lucrăm împreună. Şi bine am făcut! Pentru mine este foarte impor­tant să rezonez artistic, dar și cu sufletul, cu oamenii îndrăgostiți, ca mine, de muzică. Nicio­dată nu mi-am dorit „să fiu la modă” prin ceea ce cânt, să-mi fie muzica difuzată neapărat peste tot. Am ales să merg după inimă, să scriu, să cânt şi să dau mai departe. Le sunt veşnic recunoscă­toa­re oamenilor care îmi ascultă muzica! Revenind la Smiley, el a fost lângă mine în tot pro­cesul celor cinci ani în care am crescut, de la lansarea primului meu single, „Ci­ne te crezi”. Atât el, cât şi întreaga echi­pă „HaHaHa Production” sunt şi în pre­zent lângă mine, cu toată susţinerea. 

O mare iubire: Maria Tănase

– Așa cum spui, bună parte din me­lodiile şi textele tale sunt compoziţii pro­prii. Ce te inspiră, care sunt scân­teile care generează un cântec nou?

– Am început să scriu inspirată de stările mele. În copilărie, scriam poezii pe care acum, dacă le citesc, am impresia că le-a scris o „Bacovia mică”. Apoi, indiferent dacă a fost vorba despre experienţele mele, despre prima îndrăgosteală sau despre prietenii mei, am respectat totdeauna realitatea, adevărul transparent. Aşa am ales şi aşa am simţit de la primele versuri scrise şi aşe­zate pe muzică. Mă inspiră oamenii mult de tot! Săptămânile trecute, am cunoscut la un concert de-al meu o doamnă, care m-a impresionat atât de tare, prin deschiderea ei faţă de mine, încât ajunsă acasă, am scris o melodie despre ea. Evident, am făcut din acea doamnă un alt personaj, dar dum­nea­ei a fost muza. Una dintre bucuriile mele în muzică, atunci când compun, este să mă joc de-a actorul. Când scriu despre altci­neva şi nu despre mine, mă imaginez pe mine în pielea acelui om şi pot face asta foarte bine, pen­tru că empatia este una dintre trăsăturile principale ale firii mele. Şi uite aşa se nasc melodiile difuzate la radio, iar eu sunt fericită până la cer că oamenii îmi iubesc mu­zica. 

– Compoziţiile tale au un abur uşor fol­cloric, în spiritul Mariei Tănase. Ce fire ne­văzute te leagă de această muzică doinită, une­ori chiar tristă?

– Nu pot să-mi explic dragostea imensă pe care i-o port Mariei Tănase. Mă trec fiori doar privind o fotografie de-a ei, vreun interviu reluat la televizor, darămite când îi ascult muzica. Iar când am ocazia să cânt vreo melodie de-a ei, nu ştiu, pur şi simplu, intru în transă. Prima mea dragoste în muzică a fost Maria Tănase. De altfel, folclorul e în inima mea de mică, de când am auzit-o prima dată pe mama, care cânta, pe as­cuns, în bucătărie. I se făcea ruşine dacă se sim­ţea urmărită. Mama cânta atât de frumos, de uneori aveam impresia că sâmbăta, în bucătăria noastră, aşa, simplu, la chiuvetă, spălând vase, cânta un înger. Dar, deși îmi place folclorul, nu pot spune că am înclinaţia de a cânta doar doine. Am melodii variate, cu tot felul de mesaje des­pre viaţă, şi triste, dar şi frumoase. Şi poeziile pe care le scriu sunt la fel. Ştii de ce? Pentru că aici e echilibrul: în bine să fie puţin rău, iar în rău să fie şi bine. Aşa e viaţa cu toate poveştile ei.

Pantofii albi de lac

Pe scenă

– …Iar toate poveştile au un început. Tu cum ai ajuns să cânți?

– Îmi amintesc că eram elevă în clasa a V-a, la serbarea Școlii mele din Sebeş, oraşul în care m-am născut. Urma să cânt, și eram îmbrăcată frumos. Purtam uniforma şcolii şi aveam pan­tofi de lac noi, albi. Înainte să se deschidă cortina, am uitat complet versurile şi mă uitam disperată la profesorul nostru de muzică, dom­nul Salapi, care ţipa în şoaptă, agitat: „Nu ai uitat! Începem!”. Am închis ochii, pentru că mă orbeau luminile de pe scenă, apoi am început să mă uit la picioarele mele, care se călcau între ele de emoţii, iar pantofii mei cei frumoși se murdăreau de la moto­rina cu care era dată po­deaua scenei. Ah, acei pantofi albi de lac, cum­păraţi de mama special pentru de­butul meu. Din fericire, mi-am adus aminte la timp versurile. Melodia era o rugă. După ce am cântat, a venit un profesor din şcoala noastră şi mi-a adus un trandafir. Oa­menii din sală au cerut să mai fa­cem serbarea o da­tă. Am simţit şi eu cât de emo­ţionaţi au fost la me­lo­dia cântată de mine şi câte sentimente poate naş­te muzica în om.

Un oraș minunat și o minune de mamă

Alături de mama ei

– Momentul acela te-a făcut să-ți alegi, ca drum, muzica?

– Da. Cred că momentul acela a fost decisiv. Atunci am ales să fac din muzică o meserie şi, mai mult decât atât, ea să fie misiunea mea. Cred că m-am născut cu muzica în mine. Îmi pare atât de firesc să fiu muzică, aşa cum firesc mi se pare să am ochi, şi urechi, şi întregul corp.  

– Tocmai am publicat în revista noastră un material despre Sebeș, unul dintre cele „mai în formă” orașe din România. Pe vremea ta cum era, ai avut o copilărie frumoasă?

– Am fost un copil bun, dar rebel. Rebel, pentru că era „la modă”, şi bun „din fabrică”, să spun aşa. Am crescut într-o familie cu iubire faţă de muzică şi m-a educat o mamă cum nu există mai bună. Mama întruchipează bunătatea şi iubirea. Este o femeie foarte puternică, iar eu m-am transformat în oglinda calităţilor ei şi sunt extrem de mândră când spun asta.  Vin dintr-o familie modestă, iar la vremea când eram copil, nu aveam prea multe posibilităţi. Nu puteam face canto constant sau alte cursuri care să mă ajute să mă dezvolt ca tânăr artist. Însă părinţii m-au susţinut tot timpul, dându-mi toată încrederea lor şi fiind lângă mine, cu iubire şi cu frică (pentru că sunt cea mai mică dintre fraţi şi singura fată). Mama m-a crescut în corectitudine, a făcut-o foarte bine şi s-a liniştit imediat ce am ajuns femeia pe care şi-a imaginat-o ea. Îi datorez atât de multe mamei mele, cred că nici nu ştie câte „daruri” mi-a dat! De astăzi sunt femeia de care ea e mândră. 

– Dacă te invit să închizi ochii şi să-ţi aduci aminte aşa, fără să stai prea mult pe gânduri, o întâmplare specială din copilăria ta, ce mi-ai povesti?

– Ţi-aş povesti despre corul bisericii, în care am descoperit ce frumos sună muzica pe mai multe voci, şi despre fiecare an în care mergeam cu colindul, împreună cu prietenele mele de la bloc. „Sus la poarta Raiului” cântam. Mergeam şi le cântam cunoscuților noştri dragi, pentru că ştiam că-i vom emoţiona şi le vom aduce o bucurie. Aceste momente mi-au venit imediat în minte acum, fără să cuget prea mult.

„Poți scoate ardeleanul din Ardeal, dar nu poți să scoți Ardealul din ardelean”

– Ai tot „migrat” în viaţă, de la Sebeş la Cluj, la Timişoara, la Bucureşti… Ce „urme” au lăsat în tine fiecare dintre oraşele în care ai locuit?

– Eu numesc „acasă” fiecare oraş în care am locuit, pentru că în fiecare oraş am crescut câte puţin spre omul care sunt astăzi. Pentru că în fiecare oraş am prieteni care mă iubesc fără interes, prieteni pentru care sunt Felicia, nu Feli, cea de pe scenă, oameni care nu s-au schim­bat odată ce eu am devenit persoană publică. Am trecut, ca toată lumea, şi prin experienţe mai puţin plăcute, dar mereu am avut în jur oameni cărora le-am fost dragă. Am foarte multe bagaje cu amintiri frumoase şi iubire pe care le-am luat cu mine în Bucureşti. Cu unii din oamenii dragi nu mai ţin legătura cât aş vrea, că aşa e viaţa: te desprinde fizic, dar sufleteşte, niciodată. 

– Adaptarea la haosul Bucureştiului a fost dificilă?

– Încă nu m-am obişnuit. Poţi scoate arde­leanul din Ardeal, dar nu poţi să scoţi Ardealul din ardelean! În București totul e pe fugă, eu sunt total opusul. 

– Din toate experiențele vieții tale, care te-a împlinit cel mai mult?

– După ce am devenit mamă, mă simt cea mai frumoasă şi mai norocoasă fe­meie de pe Pământ! Am o încredere în mine de nedescris, iar dacă m-ai întreba dacă aş putea muta un munte, ţi-aş răs­punde c-aş putea muta chiar doi! 

– Fetiţa ta a împlinit un an, chiar zilele acestea. Îi urăm şi noi sănătate și viață plină de bucurii. Cât de mult ţi-a modificat maternitatea priorităţile?

– Maternitatea nu mi-a pus nicio piedică. Mai degrabă mă împinge spre mine: să am mai multă grijă de mine, să mă preţuiesc mai mult. Maternitatea mă învaţă că familia este prima urgență şi îmi scoate la suprafaţă superputeri, de care nu am fost niciodată conştientă că le port în mine.  De când sunt mamă, to­tul merge doar în sus!

– Ai timp suficient pentru Nora Luna? (Ce nume inspirat!) Eşti unul din­tre cei mai solicitaţi artişti de la noi…

– Mi-am reorganizat lista de prio­rităţi. Aşa că un weekend pe lună mer­gem negreşit undeva, în familie, iar în timpul săptămânii dormim negreșit cu ea. Ziua, dacă am fie şi jumătate de oră liberă, fug acasă, să stau puţin cu ea. În zilele în care sunt epuizată, intervine îngerul nostru de pază, mama, iar Nora e în grija ei. Fac toate eforturile să petrec mult timp cu ea, cu toate astea sunt mereu frustrată că nu e su­ficient. Ne e tot mai greu să ne desprindem, pentru că, din­colo de faptul că e copilul nos­tru şi e normal să simţim aşa, ne-a şi binecuvântat Dumnezeu cu un copil bun. Ne dă lecţii, efectiv. Este de o veselie, bu­nătate şi iubire de nedescris! 

– Ce valori încerci să-i insufli fiicei tale, care să-i fie de ajutor pe drumul vieții?

– Să-şi trăiască viaţa cu zâmbetul pe buze! Să dea „bu­nă ziua”, să spună „să­ru’ mâ­na”, să iubească natura, să iu­bească oamenii, chiar şi atunci când e rănită, să iu­beas­că fără să ceară. Să fie puter­nică, să aibă în­credere în ea, să fie vi­tează şi să ştie că pă­rinţii ei îi păzesc paşii acum şi în toate vieţile ce vor ur­ma!

Cel mai iubit dintre pământeni

Pur şi simplu frumuseţe

– Anul 2018 a fost unul special pentru tine, cu rele şi cu bune, așa cum singură spui că e viața. Ţi-ai pierdut tatăl, dar Dumnezeu ți-a dat-o pe Nora Luna. Destinul are felul lui de-a aranja lucrurile.

– Tata a fost iubirea vieţii mele, când eram mică. Până la paisprezece ani, el a fost totul pentru mine, pentru că abia pe la acea vârstă am înţeles că şi iubirea pentru mama era de fapt în inima mea. Nu ştiu dacă tata a realizat vreodată cât de multe m-a învăţat câteodată doar cu simpla lui prezenţă. La fix o lună după ce l-am pierdut, a venit pe lume Nora Luna. Nora are un tic pe care îl avea tata când stătea pe gânduri. Ciudat! Când o văd, am impresia că mi-l aduce un pic mai aproape. Eu nu am apucat să sufăr tare după tata… Poate că sună urât „nu am apucat să sufăr”,  dar cred că Dumnezeu a vrut să mă protejeze şi mi-a dat-o pe Nora, ca să nu mă frâng în două la plecarea tatei. Eu o aşteptam pe fetiţa mea de ani de zile! Doar că până la tatăl ei, nu îmi găsisem ale­sul. Iubitul meu şi fetiţa noastră m-au învăţat ce-i fericirea. Uneori merg cu Nora la o biserică aproape de noi, Sfinţii Constantin şi Elena. Pe tata îl chema Constantin, aşa că merg cu No­ra, stăm în biserică şi vorbesc cu tata. Îi spun ce-am mai făcut, ce pla­nuri am… Dar nu e ca şi când nu ştie.

– Feli, iată că anul 2019 e pe sfâr­şite, așa cum este și dialogul nostru. A venit vremea bilan­ţu­rilor, dar şi a planurilor de viitor. Prin urmare: cum a fost 2019 pentru tine şi unde te va vedea publicul în viitorul apropiat?

– Anul 2019 a fost de departe cel mai complicat an din viaţa mea! A fost un an în care mi s-au destrămat mul­te, un an care „m-a că­lit” cum nu aş fi visat vreo­dată, un an în care m-am ma­turizat forţat. În acelaşi timp, a fost un an plin de muzică şi de oameni care m-au îmbră­ţişat la fiecare final de con­cert. A fost un an al mater­nității, în care, de la săptă­mână la săp­tămână, desco­pe­ream alte laturi de mamă din mi­ne. A fost anul primi­lor dinţişori, al primilor paşi, zâmbete, râs cu su­ghiţuri. A fost un an în care a luat naştere „Feli din Po­veste”, albumul la care lu­crez acum şi de pe care am lansat deja trei piese: „Omule, deschide ochii”, „Când răsare soa­re­le” şi „Frunze cad”, piese pe care le puteţi auzi pe canalul meu de YouTube. Urmează încă opt „felii” din acest al­bum. Toate sunt poveşti pe care le-am trăit per­sonal. Este un album pop urban folcloric, născut tocmai din dragostea mea pentru folclor şi do­rinţa de a aduce tinerii înapoi la valori, la tradiţie. Sunt activă pe toate reţelele sociale, acolo aveţi date despre concertele mele, la care vă aştept cu braţele deschise.

Nu există comentarii

Răspunde și tu

Your email address will not be published.

ro_RORomanian
ro_RORomanian