Sunt o mare iubitoare de animale și poveștile despre ele mă fascinează. Aș putea să scriu o carte despre animalele care m-au înconjurat în copilărie cu tandrețe și căldură, fiindu-mi și prieteni, și jucării. Am fost un copil sărman, abandonat de părinți la Vălenii de Munte, la niște oameni tare săraci, dar plini de bunătate, care au făcut totul ca să mă crească și să mă educe cum trebuie. Dar frustrată de dragostea adevăraților mei părinți, eu eram tot timpul retrasă, singuratică, supărăcioasă și sensibilă. Animalele erau singurii mei prieteni, cu ele mă înțelegeam.Într-o vară, am fost cu mama adoptivă la o verișoară de-a ei, într-un sat, și la femeia aceea am văzut o scroafă cu niște purcei tare mici. Aveam șapte ani, trecusem în clasa a II-a, și animalele acelea plăpânde m-au impresionat foarte mult.
Scroafa avea opt purcei, dar unul din ei era olog și nu putea să meargă cu picioarele din spate. Tanti Leana, verișoara mamei, zicea că așteaptă să vină unchiu’ să-l taie și să-l arunce, să nu se mai chinuie așa beteag. Eu am început să plâng și am rugat-o să nu-l omoare și să mi-l dea mie. Mi l-a dat. I-am legat piciorușele bolnave unul de altul, apoi am înfășurat niște șipci de lădiță în cârpă și i-am pus atele, cum am văzut la un copil al vecinilor, când și-a rupt mâna. I-am pus o șipcă pe burtă, una pe spate, și două, una de-o parte, și alta de cealaltă a picioarelor bolnave. L-am hrănit cu biberonul (părinții adoptivi aveau la țară trei capre și cinci oi). Dar pe furiș, să nu mă vadă mama, îl puneam să sugă direct de la capră sau oaie, ce prindeam. Am făcut din purceluș jucăria mea vie, păpușa mea scumpă. Îl țineam în bucătărie, într-o ladă, și-l spălam și îngrijeam ca pe un copil. În trei săptămâni am pus purcelul pe picioare. Încet-încet, s-a vindecat complet și se ținea tot timpul după mine. Părinții plecau la cosit și strâns fânul, la sapă la porumb, iar eu mă duceam cu vitele în luncă, la păscut. Cea mai mare plăcere a mea era să mă joc în pământ, să împletesc cozonaci și covrigi de lut. Dar nu puteam, deoarece caprele erau obraznice și fugeau în toate părțile. L-am învățat pe purcel, care creștea văzând cu ochii, să aibă grijă de ele, și a avut săracul o vară întreagă. L-am botezat Gigel. Ziceam: „Gigele, șo pe ea!”, și el alerga la capră și o împingea cu râtul, până o aducea lângă oi. Îl luam și pe el cu vitele la păscut, râma și el și era tare bucuros. Datorită lui am avut vacanța cea mai lipsită de griji, am împletit la cozonaci și covrigi de lut pe malul Teleajenului, până m-am plictisit, mai făceam și torturi ornate cu pietricele în diverse culori.
Gigel, purcelul, m-a ajutat să mă joc liniștită toată vara, având el grijă de capre să nu fugă. În loc să alerg eu, alerga el, cum îi spuneam, și nu se lăsa până nu le aducea la turmă. Roșcata, o capră roșie, era mai încăpățânată. Nu voia să vină în ruptul capului, și-l împingea cu coarnele. Gigel guița, eu țipam la capră, și până la urmă venea și ea la turmă. Dar a venit iarna. Gigel crescuse, bine hrănit de mine, îi dădeam fructe, prune și mere, dovleci, și se făcuse ditamai porcul. Și apoi a venit și Crăciunul și, oricât am plâns, nu am putut să-i conving pe ai mei să nu-mi taie purcelul. Când s-a hotărât tristul eveniment, am plecat de acasă toată ziua, să nu-i aud țipătul disperat. Am stat în gară, la Vălenii de Munte, și am plâns. Când m-am întors, seara, Gigel al meu era făcut cârnați. Nu am putut să mă ating de nici un dumicat din carnea prietenului meu de joacă, pe care îl crescusem ca pe un copil al meu. Ca un făcut, nici ai mei nu prea au mâncat din carnea lui Gigel, cu toate că au pus oasele la fum și carnea la saramură (nu exista frigider). Dar a fost un Crăciun însorit, cu căldură, și s-a stricat totul. Carnea a făcut viermi și Gigel a fost aruncat la câini. Mai bine îl lăsau în viață! Aceasta a fost povestea adevărată a celui mai cuminte purcel, prietenul meu drag din copilărie, păpușa mea roz, cu două pete negre pe părți și cu ochișorii acoperiți de două urechi clăpăuge. Parcă îl văd aievea și-acum.
MARIANA I. – Constanța
