Intra aici pe site ul vechi "Formula AS"

Gigel

Foto: Shutterstock

Sunt o mare iubitoare de animale și po­veș­tile despre ele mă fas­cinează. Aș putea să scriu o carte despre animalele care m-au în­conjurat în copilărie cu tandrețe și căldură, fiin­du-mi și prieteni, și jucării. Am fost un copil săr­man, abandonat de pă­rinți la Vălenii de Munte, la niște oameni tare săraci, dar plini de bunătate, care au fă­cut totul ca să mă crească și să mă educe cum tre­buie. Dar frus­trată de dragostea adevăraților mei pă­rinți, eu eram tot timpul retrasă, singuratică, su­pă­ră­cioasă și sensibilă. Animalele erau singurii mei prieteni, cu ele mă înțelegeam.Într-o vară, am fost cu mama adoptivă la o verișoară de-a ei, într-un sat, și la femeia aceea am vă­zut o scroa­fă cu niște purcei tare mici. Aveam șap­te ani, trecu­sem în clasa a II-a, și ani­malele acelea plăpânde m-au impre­sionat foar­te mult.

Scroafa avea opt purcei, dar unul din ei era olog și nu putea să meargă cu picioarele din spa­te. Tanti Leana, verișoara ma­mei, zicea că așteaptă să vi­nă unchiu’ să-l taie și să-l arun­ce, să nu se mai chinuie așa beteag. Eu am început să plâng și am rugat-o să nu-l omoare și să mi-l dea mie. Mi l-a dat. I-am legat piciorușele bolnave unul de altul, apoi am înfășurat niște șipci de lădiță în cârpă și i-am pus atele, cum am văzut la un copil al vecinilor, când și-a rupt mâ­na. I-am pus o șipcă pe burtă, una pe spate, și două, una de-o parte, și alta de cealaltă a picioarelor bol­na­ve. L-am hrănit cu biberonul (părinții adoptivi aveau la țară trei capre și cinci oi). Dar pe furiș, să nu mă vadă mama, îl puneam să sugă direct de la capră sau oaie, ce prindeam. Am făcut din pur­celuș ju­­că­ria mea vie, păpușa mea scumpă. Îl țineam în bucă­tărie, într-o ladă, și-l spălam și îngrijeam ca pe un copil. În trei săptămâni am pus purcelul pe pi­cioa­re. În­cet-încet, s-a vin­de­cat complet și se ținea tot tim­pul după mine. Părinții plecau la cosit și strâns fâ­nul, la sapă la porumb, iar eu mă duceam cu vitele în luncă, la păscut. Cea mai mare plăcere a mea era să mă joc în pământ, să îm­pletesc co­zo­naci și covrigi de lut. Dar nu puteam, deoarece ca­pre­le e­rau obraz­nice și fu­geau în toate părțile. L-am în­­vă­țat pe pur­cel, care creștea vă­zând cu ochii, să aibă grijă de ele, și a avut săracul o vară întrea­gă. L-am botezat Gi­gel. Ziceam: „Gi­ge­le, șo pe ea!”, și el aler­­ga la ca­pră și o împingea cu râtul, până o adu­cea lân­gă oi. Îl lu­am și pe el cu vitele la păscut, râ­ma și el și era tare bucu­ros. Datorită lui am avut va­canța cea mai lip­sită de griji, am împletit la cozonaci și co­vrigi de lut pe malul Te­leajenului, până m-am plic­ti­sit, mai fă­ceam și torturi ornate cu pietricele în diverse culori.

Gigel, purcelul, m-a ajutat să mă joc liniștită toată vara, având el grijă de capre să nu fugă. În loc să alerg eu, alerga el, cum îi spuneam, și nu se lă­sa până nu le aducea la turmă. Roșcata, o capră roșie, era mai încăpățânată. Nu voia să vină în ruptul ca­pu­lui, și-l împingea cu coarnele. Gigel guița, eu ți­pam la capră, și până la urmă venea și ea la tur­mă. Dar a ve­nit iarna. Gigel crescuse, bine hrănit de mi­ne, îi dădeam fruc­te, prune și mere, dovleci, și se fă­cuse ditamai porcul. Și apoi a venit și Crăciunul și, ori­cât am plâns, nu am putut să-i conving pe ai mei să nu-mi taie purcelul. Când s-a hotărât tristul eve­ni­ment, am plecat de acasă toată ziua, să nu-i aud ți­pă­tul disperat. Am stat în gară, la Vălenii de Mun­te, și am plâns. Când m-am întors, seara, Gigel al meu era făcut cârnați. Nu am putut să mă ating de nici un dumicat din carnea priete­nului meu de joa­că, pe care îl crescusem ca pe un copil al meu. Ca un fă­cut, nici ai mei nu prea au mâncat din carnea lui Gi­gel, cu toate că au pus oasele la fum și carnea la sa­ramură (nu exista frigider). Dar a fost un Crăciun în­sorit, cu căldură, și s-a stricat totul. Car­nea a fă­cut viermi și Gigel a fost aruncat la câini. Mai bine îl lă­sau în viață! Aceasta a fost povestea adevărată a celui mai cuminte purcel, pri­­e­te­nul meu drag din co­pi­lărie, păpușa mea roz, cu do­uă pete negre pe părți și cu ochișorii aco­pe­riți de do­uă urechi clăpăuge. Par­că îl văd aievea și-acum.

MARIANA I. – Constanța

No Comments Yet

Leave a Reply

Your email address will not be published.

ro_RORomanian
ro_RORomanian