MINA – Sfântul minunilor mărunte

Sfântul Mina

• În fiecare an, pe 11 noiembrie, creștinii ortodocși sărbătoresc un mucenic foarte iubit încă din antichitate: Sfântul Mina. Timp de aproape două mii de ani, acest mare martir a răspuns fără preget la rugăciunile care i-au fost adresate, pentru necazuri mai degrabă lumești, legate de călătorii, de lucruri pierdute, de nedreptate în judecăți. În fiecare an, la București, la biserica Sfântul Mina-Vergu, acolo unde se află o parte din moaștele sale, pe 11 noiembrie, are loc un pelerinaj •

Minunea picioarelor netăiate

Vine încet pe alee, târșâindu-și un picior, cu un baston într-o mână, strângând un buchet de flori în cealaltă. Pe față îi flutură un zâmbet împăcat, zâm­betul oamenilor încercați care și-au găsit reazem în Dumnezeu. Îl cheamă Ion și-mi spune că se bucu­ră să aibă în cer un atât de mare stăpân pre­cum Dumnezeu, dar că sufletul îi este foarte apro­piat de trei sfinți cu moaște în urbea lui Bucur: Mina, Nectarie și Dimitrie Basarabov. „De câte ori vin aici, la Biserica Sfântului Mina, vin cu mare credință și, chiar dacă vin apăsat, plec cu inima liniștită și sufletul împăcat, iar când ajung acasă, găsesc totul împlinit (îi dau lacrimile, își cere iertare că plânge)”. De Sfântul Mina, domnul Ion este înlănțuit prin izbăvirea dintr-o grea în­cer­care. „În viața mea s-au întâmplat minuni. M-a scos Dumnezeu dintr-un impas din care nimeni și nimic nu mă mai putea salva”. Acum șase ani, a avut un accident cumplit și a rămas prins între fiarele contorsionate ale mașinii. Izbitura i-a frânt picioarele, iar ceasurile în care nu a putut fi scos din resturile mașinii i-au fost fatale. La spital, doc­torii i-au spus că nu există leac pentru picioarele sale. „Singura soluție era să mi le taie. Eram rău, aveam maxilarul deplasat, eram un om mutilat”. Urma să își petreacă restul vieții cu totul olog, într-un scaun pe rotile, însă pronia a făcut să fie ex­ternat din spital chiar în ziua de 11 noiembrie, de praz­­nicul Sfântului Mare Mucenic Mina. Plecase acasă cu gândul că va trebui să se întoarcă pentru amputare. Doctorii nu-i dăduseră speranțe. Însă în inimă avea un munte de nădejde – pe prietenul său, Sfântul Mare Mu­cenic Mina. Când a ieșit pe ușa spi­talului, era deja întuneric. Cu tot chinul, s-a târât până la biserică, unde pelerinii încă aș­teptau la rând să se închine la moaște. „Jandar­mii, văzându-mă că abia mă tâ­ram, m-au lăsat să intru în față, să mă închin. Și m-am rugat și m-am rugat și m-am rugat și am plecat acasă, iar în noaptea aia, s-a în­tâmplat o minune, că dimineața, m-am tre­zit fără proteza de pe pi­cior cu care mă externasem. Îmi căzuse în timp ce dormeam, dar nu am simțit. M-am ridicat din pat, m-am îmbrăcat și am ieșit din casă, fără să-mi dau seama că nu-mi luasem cârja de sprijin! Am realizat asta doar când un cunos­cut mi-a spus: «Ce faci? Mergi fără cârjă?!» Abia atunci mi-am dat seama că merg fără ea. Și așa am mers timp de trei săptămâni în­cheiate! Am ple­cat și la băi, la Covasna, și tot așa m-am și întors. În tot acest timp, doctorii îmi spu­neau un singur lucru despre picioarele mele – «Tre­buie tăiate, trebuie tăiate, trebuie tăiate!». Ziceau că vasele de sânge sunt strangulate și neirigate și că voi face cangrenă și voi muri din pricina lor. Și iată că, încet, încet, cu ajutorul lui Dumnezeu și al Sfân­tului Mina, n-am murit și am rămas și cu pi­cioarele mele! E drept că mă dor și că folosesc, uneori, bastonul. Merg greu, e adevărat, dar sunt picioare­le mele! Cea mai mare minune a vieții mele e asta: am rămas cu ele, fără să-mi fie tăiate. De-atunci, din acea seară de 11 noiembrie, știu că Dumnezeu este cu mine tot timpul. Și mă gândesc că așa a vrut El, să mă încerce, și de-atunci, spre bucuria mea, totul în viață îmi merge bine!”.

Pelerinajul din vechea mahala Mântuleasa

Sfântul Mina și Hristos – icoană egipteană din sec VI

Pentru toți cei care i se roagă, Sfântul Mina este un prieten modest și smerit, gata să ajute în orice pro­blemă, fie ea cât de mică și de lumească. Dacă alți sfinți sunt căutați de credincioși pentru proble­me la marginea vieții cu moartea, el este salvatorul cauzelor mărunte. Faptul că îți sare repede în ajutor, chiar și pentru a-ți găsi cheile pierdute, îi vădește Sfân­tului Mina o dragoste nemăsurată de oameni, o înduioșare față de nevoile lor de zi cu zi. „Eu mă rog lui de foarte multe ori, îi citesc acatistul, pen­tru că e liniștitor. Și, credeți-mă, e grabnic ajută­tor! Foarte ajutător! O să vă spun o întâmplare care mie, una, mi s-a părut o mică minune. Tatăl unei bune prietene își pierduse cheile de la mașină. Eram cu ei la țară, nu mai puteam pleca de acolo. Două zile le-am căutat, până când ne-am așezat toți trei la rugăciune și am făcut acatistul Sfântului Mina. Le-a găsit imediat! Dar unde credeți? În pod, prin porumb! Îi căzuseră din buzunar în timp ce muncea. Vă dați seama? Să găsești o pereche de chei prin grămezile de porumb din pod? Pentru mine asta este o minune! O minune măruntă, poți zice, dar care ne-a scos din mare impas”.

Doamna Eliza este unul dintre miile de pelerini care, în fiecare an, pe 11 noiembrie, vin să se în­chine moaștelor Sfântului Mina, aflate la biserica sa din centrul Bucureștilor. Nici nu știi de unde vin și ce îi adună. Pelerinajul lor e tainic, nu face valuri în presă, mănunchiuri de oameni, care știu că tre­buie să se strângă în jurul ocrotitorului lor, în bise­ricuța lui micuță și frumoasă ca un giuvaer, aflată în coasta vechii Mahalale bucureștene a Mântu­le­sei. Așa că se așează la rând cuminți, dis-de-dimi­neață. Pe măsură ce trec ceasurile, se fac tot mai mulți, așa că rândul se lungește, pierzându-se, cale de mai bine de un kilometru, printre casele vechi, cu un singur etaj și ferestre lungi, cu cerce­vele de lemn, cu stucaturi de acum un secol, mân­cate de timp, cu porți de fier forjat, prin care au crescut tufe sălbatice. În lumea aceasta bătrână a orașului, pelerinii Sfântului Mina par veniți din alt secol. Iar credința lor e la fel de tare ca a celor de odinioară, creș­tini care veneau din toate col­țurile lumii și înfruntau arșița și vânturile Saharei, doar pentru a se închina martirului care l-a învins pe Dioclețian. „Dacă sunt în viață e și datorită lui, pentru că eu sunt o femeie încercată sau iubită de Dumnezeu, depinde cum vrei să vezi lucrurile, și cred cu tărie în minuni. Patru operații am avut până acum la cap, ca să-mi fie scoase niște tumori. Cei din jur se și miră că mai trăiesc, le par un extraterestru. Cine ar putea să mă țină în viață dacă nu Dumnezeu, prin rugăciunile sfinților Lui? Și printre ei, cel mai mult îl prețuiesc pe Sfântul Mina. De multe ori, când mă rog, simt o mare căldură în su­flet, o dragoste fierbinte, care apoi îmi cuprinde și trupul, de parcă aș avea febră de patruzeci de grade, și mă trec sudorile. Apoi, după ce mă ridic de la rugăciune, căldura din suflet mi se risipește încet și mă întorc la viața mea de zi cu zi, cu multă liniște în inimă”.

Copilăria unui martir

Biserica „Sfântul Mina „

Sfântul Mina s-a născut în Egipt, tărâm al nisi­pu­rilor nesfârșite, al binecuvântării Nilului și al pri­milor asceți creștini. De la părinți va fi auzit pentru întâia dată istoria vieții lui Iisus, Dumnezeul făcut om, răstignit și înviat. Un Dumnezeu pe care Roma, sub a cărui orânduire se afla patria lui, îl ura. Impe­ratorii erau socotiți în rând cu zeii și cinstiți împre­ună cu ei, în serbările norodului, iar asta, pentru creștini, era o hulă. Pentru ei, lumea de dincolo era doar a Mântuitorului, singurul Domn al întregii făpturi. Mina a crescut în acest război pe care Roma l-a purtat cu credința creștină veacuri de-a rândul. Seara, când vântul aducea în sat mires­mele de piatră încinsă și ierburi aspre ale deșertului, va fi stat și el la sfatul bătrânilor, ascultând istorisi­rile înfricoșate despre martirii bisericii, bărbați și femei care puse­seră dragostea de Hristos mai presus de propriile vieți și care acum erau cinstiți ca niște eroi. Sub ce­rul albit de soarele arzător al Egiptului, mormintele mărturisitorilor Învierii străluceau mai clar decât lumina zilei. Pilda lor i se va fi scurs în inimă lui Mina încă de atunci. Curajul de a-ți mărturisi cre­dința și puterea de a ține la ea mai mult decât la această viață.

Într-un fel, toată viața a fost un însingurat, așa cum erau toți creștinii în acele vremuri. Chiar dacă aveai prieteni printre păgâni și îm­păr­țeai cu ei viața cetății, un simplu edict venit de la Roma te arunca direct în groapa cu lei, în vecinătatea criminalilor la drumul ma­re. Legă­tu­rile pe care le puteai țese cu semenii tăi erau subțiri ca pânza de păianjen. Când Mina a intrat în serviciul imperiului, ca legionar al armatei Romei, și-a slujit stăpânii cu credință și cinste, așa cum învățase din scrisorile marelui apostol Pavel. Însă, pe când se afla cu legiunea în ceta­tea Cotyaeum (astăzi în Turcia), au primit un ordin venit de la împăratul Dioclețian (244-311), prin care li se cerea tuturor să aducă jertfe statui­lor imperiale. Conștiința sa de creștin nu putea primi o astfel de idolatrie, așa că și-a părăsit tovarășii de arme, retrăgându-se în pustietatea munților. Mult timp nu a mai știut nimeni de el. Vecin fiarelor pădurii, hrănindu-se ase­menea lor, doar din mila Domnului. În tot acest răstimp Mina s-a adâncit în Hristos. Lumea, cu patimile și tumultul ei fără rost, rămăsese în urmă. Rugă­ciunea pe care o spu­nea zi și noapte, frumusețea zidirii în care se oglindea nemărginirea Sfintei Treimi au fost cărările pe care a urcat către de­să­vârșire. Când rodul sufletului său s-a copt, Mina a socotit că trebuie să se întoarcă în cetate, pen­tru a le vorbi oamenilor despre dragostea lui Iisus. Se îndrepta, ca și Învățătorul său, spre moarte.

„Al lui Hristos am fost, sunt și voi fi!”

Nu s-a ascuns. A predicat în văzul lumii, în plină agora, chiar în timpul unei sărbători păgâne. Locui­torii cetății au ascultat uimiți cuvintele de foc ale ascetului zdrențăros, mistuit de o dragoste care lor, cetățeni ai imperiului, obișnuiți cu viața molate­că, le părea venită de pe altă lume. Prefectul cetății, un anume Pyrrhus, a poruncit să fie arestat și apoi l-a pus să aducă jertfe zeilor, cu amenințarea torturii și a morții. „Al lui Hristos am fost, sunt şi voi fi!” i-a răs­puns Mina, alegând chinurile. Slujba­șii pre­fec­tului l-au torturat zile în șir, în chipuri pe care nu le voi așterne aici. De ajuns să spun că, la răstim­puri, prefectul i-a oferit răgazul de a sta în temniță și a se gândi la lepădarea de Mântuitorul. Iar apoi chi­nu­rile erau reîncepute, cu o măiestrie diabolică. Im­periul știa să își cumințească nesu­pușii. Într-un sfârșit, chiar unii dintre cei care îl torturau i-a cerut lui Pyrrhus să îl ucidă. „Știi că întotdeauna nea­mul creștinilor e nesimțitor la cazne și socotesc moartea o băutură dulce. Nu te osteni mai mult și poruncește moartea acestui împietrit”. Prefectul și-a ascultat slujbașul. Sfântul Mina a fost decapi­tat, iar apoi trupul i-a fost ars într-o piațetă publică. Creștinii au îndrăznit să ia din cărbunii aprinși ul­timele rămășițe ale celui care îndrăznise să fie al lui Hristos, cu prețul morții. Așa cum se întâmplă la mulți sfinți, acesta nu a fost sfârșitul drumului său prin lume, ci doar începutul.

Catedrala din pustiu

Pelerini la moaștele Sfântului Mina

Veneau din toate părțile, călătorind pe marea de­șertului, doar pentru a i se închina. Vestea minu­nilor sale se răspândise în tot imperiul. Mai ales mi­racolele prin care sfântul le sărise în ajutor călă­torilor de tot felul, apărându-i de tâlhari. Frații săi întru credință i-au luat sfintele moaște, le-au încăr­cat pe o cămilă și au pornit din Anatolia, spre țara lui natală. Voiau, poate, să meargă în satul în care Mina văzuse lumina zilei, însă, cam la 200 de sta­dii de Alexandria, cămila s-a așezat și nu a mai vrut să se clintească din loc. Creștinii au înțeles că sfântul vrea să rămână acolo, așa că i-au săpat mor­mânt în mijlocul deșertului. Cu toate astea, mii de pelerini au început să se scurgă spre locul acela mis­te­rios, în care își dormea somnul de veci unul din marii martiri ai lui Hristos. Pe locul mormântului a fost durată, la început, o simplă biserică, dar ea a devenit repede neîncăpătoare pentru râurile de pelerini, astfel că împăratul bizantin Arcadius (377-408) a ridicat pe locul ei o măreață catedrală. Mor­mân­tul Sfântului Mina devenise o cetate a credinței, care avea să îi poarte numele: Karm Abu Mina. Până astăzi, arheologii descoperă mici vase care îl înfățișează pe marele martir, vase în care pelerinii obișnuiau să ia untdelemn sfânt, care izvora în chip miraculos din moaștele sale.

Prietenul meu

Pelerinii nu au vârstă

Poate că nu aș fi scris articolul acesta, dacă Sfân­tul Mina nu mi s-ar fi vârât și mie în inimă, la sfâr­șitul adolescenței. Obișnuiam pe atunci să-mi petrec vacanțele la o mânăstire dobrogeană, unde în­cercam să îi ajut pe părinți, mânându-le vitele prin pădure. Ei mi-au istorisit miracolele Sfântului Mina, dar nu cele din cărți, ci acelea trăite de ei în­șiși, ori de câte ori aveau de înfruntat vreo pagubă sau pierdere mai însemnată. Mi s-a părut atunci că e prea puțin să îi ceri unui atât de mare sfânt, care în­durase moartea pentru dragostea sa de Hristos, lu­cruri atât de mici. Dar părinții știau că nu toate lu­crurile care par mici pe lumea asta sunt mici și în lu­mea de dincolo… Pentru că, de multe ori, lucrurile mici iscă tulburări mari. Așa s-a întâmplat când pă­rintele Gherman, un călugăr sfios și blând, a pierdut toate cheile mânăstirii. Erau legate într-un mănunchi uriaș, strânse la un loc, ca să poți descuia, la nevoie, și trapeza, și biserica, și că­mara, și orice alte acareturi aveau nevoie să fie zăvorâte. Tulbu­rată, toată obștea a plecat în cău­tarea lor. Curtea a fost răsfirată, iarba cău­tată fir cu fir. Nimic! Până când părinții și-au adus aminte că nu îi spuseseră de pățanie avvei Ilie, un bătrân monah sporit, grav bolnav, care ieșea arar din chilie și-și petrecea zilele și nopțile în rugăciu­ne neîncetată. Avva Ilie l-a ascultat pe părintele Gherman, apoi l-a întrebat: „V-ați rugat Sfân­tului Mina?”. „Nu!”. „Și atunci, cum vreți să le găsiți?!”, a spus și a în­ceput să se roage el însuși, așa cum numai cei sporiți o pot face, cu o rugăciune de foc. Atunci când a ieșit din chi­lia avvei Ilie, părintele Gher­man a dat cu picio­rul chiar în legătura de chei… Toată obștea căutase în acel loc întreaga zi, fără să vadă nimic. Curând, sfântul avea să-mi arate și mie puterea lui. S-a întâmplat într-o toamnă târzie, pe un vânt nebun, care sufla dinspre ma­lu­rile ucrainene ale Dunării. Ca să-mi apăr mâi­nile de frig, purtam o pereche de mănuși îm­pru­mu­tată de la părinții mânăstirii. Cum obiș­nuiam să citesc în urma ciurdei, mi-am scos o mănușă pentru a întoarce pagina și, din nebă­gare de seamă, mi-a căzut și am rătăcit-o. Pen­tru noi, orășeni obișnuiți să luăm totul de la ma­gazinul din colț, o mănușă nu e un lucru de preț. Dar acolo, în pustietatea Dobrogei, ea era o mare pierdere. Era o mănușă de muncă, pe care o luasem din mânăstire. În mănușa aceea vedeam degetele zdrelite de ger ale părinților, scuturând ciocanii de porumb cu mâna goală, înainte de a-i vârî în iesle, ori dând zăpada, ca să-și facă potecă prin nămeți. Pierderea m-a amărât din cale afară. În fața mea, covorul de frunze groase al pădurii nu-mi dădea nicio nădejde. Găsirea mă­nușii ar fi fost o minune! Mi-am adus atunci aminte de sfatul părinților și l-am che­mat în ajutor pe Sfân­tul Mina, fără prea mare cre­dință, dar cu multă du­rere în inimă. Au trecut câteva clipe și, pe când mă rugam așa, rătăcind fără direcție prin pădure, am lovit cu piciorul într-o cârpă ascun­să în frunze: era mănușa scoasă la lumină, prin grija sfântului Mina, căruia i se făcuse milă, asemenea mie, de mâinile trudite ale călugărilor. O iubire atât de grabnic aple­cată spre nevoile oame­nilor, arareori mi-a fost dat să întâlnesc. E ca și când sfântul mi-ar fi spus: „Nu-ți fie rușine să-mi ceri orice, fie și-un lucru cât de mic. Te voi ajuta!”. Și așa a făcut de atunci, ori de câte ori m-am rugat lui.

Nu există comentarii

Răspunde și tu

Your email address will not be published.

ro_RORomanian
ro_RORomanian