Selecția „Formula As”

* Mark Mazower, „Balcanii, de la sfârșitul Bizanțului până azi”, traducere de Tudor Călin Zarojanu, Editura Hu­ma­ni­tas (tel. 021/311.23.30), 218 p.

Știm cu toții propoziția lui Bismark „Balcanii sunt butoiul cu pulbere al Europei”. Mai puțin se știe că tot el, primul cancelar al Germaniei mo­der­ne reunite, a identificat, cu câteva decenii îna­inte să se producă, detonatorul primului mare răz­boi mondial: „Vreo tâmpenie nenorocită în Bal­cani”. „Tâmpenia nenorocită” a fost atentatul de la Sarajevo din 1914 al sârbului Gavrilo Prinkip împotriva prințului Franz-Ferdinand. Majoritatea evenimentelor istorice ulterioare, de la con­flic­tele continue între comunitățile din zonă la cri­me­le în masă bazate pe purificare etnică și la pră­bu­șirea unor state ce păreau de succes (ca Iu­gos­lavia la ju­mătatea secolului XX), au confirmat intuiția „cancelarului de fier”, desemnând Bal­canii drept o regiune blestemată, o sursă continuă de necazuri pen­tru țările civilizate ale Europei. Să fie într-ade­văr Balcanii un spațiu damnat la violență, corupție și cruzimi, pentru care practic nu există soluție? La această întrebare răspunde, în cartea pe care vi-o recomand, istoricul Mark Mazower de la Uni­versitatea Columbia din New York, încercând să depășească nenumăratele cli­șee privitoare la evo­luția teritoriului sud-est euro­pean, de la că­derea Bi­zan­țului, căruia îi apar­ținea, la prăbușirea Im­pe­riului Otoman, ce și l-a în­corporat, și până la mo­­mentul actual, când zo­na (din care face parte oa­re­cum și România) con­ti­nuă să fie plină de con­tra­dicții politice, eco­no­mi­ce, etnice. Termenul Bal­cani este re­lativ recent, de­sem­nând – după Mazower – un spațiu conlocuit de comu­nități etnice diferite, de la greci și turci, la slavi, aro­mâni, ro­mâni etc. Sub do­minație oto­mană a fost relativ „înghețat”, aceasta ne­făcând distincție între creștinii cuprinși între gra­nițele sale. Turcii au păstrat structurile tra­diționale ale societăților patriarhale, preponderent rurale, interesați mai ales de exploatarea lor eco­nomică. (Puține grupuri etnice s-au convertit, din motive conjuncturale, la islamism.) Uniți prin re­zistența lor la presiunea Imperiului Otoman, creș­tinii au dezvoltat relații bune între ei, națio­na­litatea fiind, în cei 500 de ani de dominație turcă, o chestiune oarecum secundară. Cu forme de ad­ministrare tot mai sclerozate a teritoriului cucerit, impermeabil la reforme cu impact asupra co­munităților ce-l compuneau, Imperiul Otoman a decăzut treptat față de o Europă dinamică, Europa națiunilor, dornică să-și însușească „moștenirea” lui. Con­cep­tul romantic de națiune, din pers­pec­tiva că­ruia sta­tele europene moderne au abordat pro­blema aces­tor teritorii populate cu creștini ale im­pe­riului în declin, a declanșat o regândire a ra­porturilor din­tre comunitățile etnice diferite unite până atunci sub termenul generic de creștini. Apariția târzie, cu ajutorul interesat al puterilor europene, a sta­telor naționale din zonă, cu granițe trasate adesea artificial după interesele de moment ale acestor puteri, a declanșat o cursă de afirmare a unei etnii sau alteia. Unele dintre ele își înte­meiau preten­ții­le pe mituri fondatoare ce nu mai aveau legătură cu realitatea de pe teren. An­gre­najul infernal al con­flictelor interetnice a fost po­tențat de mo­der­nizarea forțată, de preluarea unor forme fără fond după model occidental sau de interese externe opuse. Europa a definit Balcanii drept o zonă a violenței endemice dar, de fapt, prin politicile sale contradictorii față de etniile sta­­talizate târziu, a fost cea care a inflamat unele con­flicte. Istoricul american ne arată un tablou exact al situației care a făcut din Balcani, chiar și în prezent, o zonă fierbinte. Observațiile lui, in­clusiv cele referitoare la români, pe care vă las să le descoperiți, fac din „Balcanii” o lectură con­vin­gătoare.