Un maestru al adâncurilor – Szabo Jeno

„Mă joc cu fetița mea și încerc să reînvăț de la ea cum să mă bucur de darul acesta neprețuit care este Viața”

Este scufundătorul român care a mers în expediții alături de celebrul explorator Jacques-Yves Cousteau și care a desco­perit în adâncurile Mării Neagre ruinele cetății antice Callatis. A studiat foștii delfini de luptă ai Uniunii Sovietice și i-a instruit pe scafandrii pentru situații de urgență. Dar mai presus de toate, mediul acvatic l-a transformat pe Szabo Jeno într-un… vin­decător. Iar rezultatele sale în acest domeniu au fost atât de spectaculoase încât a devenit eroul unui film realizat de „Discovery Channel”. Dar adevărata creație a lui Jeno este Terapia cu Unde Sonore în Mediul Acvatic, cu ajutorul căreia a început, deja, să facă adevărate minuni.

La o țuică cu Jacques-Yves Cousteau

– Ați declarat, într-un interviu, că aventura dvs. cu apa a început la vârsta de 14 ani, când v-ați scufundat prima dată. Ce v-a îndem­nat să acceptați atât de de­vreme provocarea adâncu­rilor?

– Eu am fost pasionat de peșteri de mic copil. Iar pe vremurile acelea (am crescut în plină epocă Ceaușescu) existau cluburi de speologie în aproape fiecare oraș. Făceam și eu parte dintr-un asemenea club și, odată, când am ajuns într-o peșteră care era inundată, am fost nevoiți să găsim o soluție pentru a o putea explora. Cu timpul, am învățat lecția, pentru că erau multe peșteri cu ape subterane. Foloseam niște butelii lungi, pe care le încărcam cu aer, la negru, bineînțeles, pentru că pe vremea lui Ceaușescu nu puteai altfel. Iar echi­pamentul îl confecționam acasă.

– De numele dvs. e legată o colaborare cu echipa celebrului Jacques-Yves Cousteau. Cum a ajuns la dvs.?

– Când s-a întâmplat, eram stu­dent la Facultatea de geologie din Cluj. Echipa lui Cousteau avea le­gă­turi în zona Dunării și cea lito­rală, dar le trebuia cineva care să cunoască interiorul țării, lacurile și zonele care erau poluate, peșterile. Și cum eram luat în evidență ca scafandru de peșteră, au apelat la mine. A fost o veritabilă aventură. Era în aprilie, 1991, când, într-o zi a sunat telefonul (cu fir, cum era pe atunci) și o doamnă foarte drăguță mi-a spus că vorbește din partea echipei Cousteau, căpitanul dorind să ia legătura cu mine. Ceea ce eu nu am luat, bineînțeles, în serios. Cum să mă caute pe mine Cousteau! I-am spus că sunt în sesiune și să mă lase cu glumele. Dar doamna insista. Atunci, i-am spus că dacă vrea căpitanul Cousteau neapărat să vorbim, îl aștept acasă la mine, mâine, la ora 11, după ce termin examenul. A doua zi, la ora 11, a sunat soneria de la intrare. Când am deschis, în fața ușii se afla toată echipa de la Calypso. De altfel, am și o poză din ziua aceea, de-acasă, cu tata, cu mama, cu mine și cu echipa. Aveam doar 23 de ani. I-am poftit să ia loc și i-am întrebat cu ce le pot fi de folos. Ei au spus că au plecat de dimineață de la București, ca să fie la 11 la Cluj, și că le e foame. Ai mei au pus masa imediat. Mama le-a dat să mănânce, iar tata le-a pus țuică și melodii cu Dalida. Atmosfera a devenit foarte familiară. Țuica își făcuse efectul și erau foarte bine dispuși. Mama i-a întrebat dacă mai vor să mănânce. Mai voiau! După ce s-a ter­minat toată mânca­rea pre­gă­tită de mama pen­tru săp­tămâna aceea, le-am spus să le fie de bine și i-am între­bat, totuși, pentru ce au ve­nit? Ca să le arăt locurile interesante din România pent­ru scufundări, au zis. Aveau și un document sem­nat de Petre Roman, pre­mier al României, pe atunci, că au dreptul să facă scu­fun­dări în țară la noi. Le-am spus că îi ajut cu cea mai mare plăcere, dar să-mi spună întâi cât mă costă pe mine toată afacerea. N-au înțeles la început. Le-am ex­plicat că noi, cei care facem scufundări în Ro­mâ­nia, împărțim de regulă banii de benzină, de mân­care etc., atunci când mergem undeva. Eram un pic stingherit, pentru că proveneam dintr-o familie des­tul de săracă, iar mama era deja pensionară. Au râs și au spus că nu mă costă nimic, doar să merg cu ei și să le fiu călăuză. Ideea începea să-mi su­râdă: uite, mergem la scufundări, și nu mă costă nimic. Urmă­toarea problemă a fost cu sesiunea, însă în momen­tul în care am anunțat că mă duc cu echi­pa lui Cousteau la scufundări, chestiunea amânării exame­nelor s-a rezolvat imediat. După aceea, am început să mergem prin țară. Eram pe atunci foarte tânăr și foarte căpos. Secundul m-a întrebat într-o zi dacă nu vreau echipamentul căpitanului, care e mult mai ușor. Am zis că nu prezintă siguranță, la care echipa a început să râdă în hohote: „Cred că ești singurul om din lume care refuză să se scufunde cu echipa­mentul căpitanului Cousteau, din motive de sigu­ranță. Echipamentul e cel mai sigur din lume, e veri­ficat săptămânal, chiar dacă nu a fost folosit”. Cooperarea cu echipa lui Cousteau a durat cam doi ani, dar nu am fost permanent cu ei. Colo mergeam, colo nu mergeam.

– Unde i-ați dus pe francezi?

– I-am dus să vadă biserici scufundate. Avem multe în România, pentru că s-au construit baraje pe vremea lui Ceaușescu, în văi, iar acolo erau și bise­ricile. Când începeau oamenii să se mute din sate, demolau casele, dar bisericile nu au fost de­molate niciodată. Ele au rămas integre sub ape. Sunt multe astfel de biserici. Unde ne-am scufundat cu echipa Cousteau este biserica de la Beliș, lângă Huedin, la barajul de la Fântânele.

– Cu ce-ați rămas după colaborarea cu Jacques-Yves Cousteau și echipa sa?

– Prima impresie când l-am cunoscut (tocmai fu­sese făcut membru de onoare al Academiei Ro­mâne), a fost că e un tip foarte inteligent și foarte energic. Și foarte bine organizat. Succesul lui Cous­teau se bazează, de fapt, pe munca de echipă. Ea nu era numeroasă, vorbim de 10-15 oameni. Fiecare știa să facă de toate, ajuta la munca celuilalt, dar excela într-un domeniu anume, de care era respon­sabil. Ce am învățat eu atunci a fost că mult mai importantă decât cantitatea, e cali­tatea. Și principiul acesta, fără să-mi dau seama, că eram tânăr atunci și n-am conștientizat imediat, l-am respectat în toate activitățile pe care le-am făcut după aceea, pre­cum arheologia subacvatică, expe­dițiile sau celelalte proiecte.

Atlantida din adâncuri

– Ați căutat și comori scufun­date?

– Da. În Africa de Sud a existat o epavă scufundată în 1782, care era de mult căutată și se chema Grosvenor. Am făcut parte din echi­pa care a descoperit-o. Expediția a fost în mai multe etape, pe parcur­sul mai multor ani.

– În ce consta comoara de pe epavă?

– Erau fel de fel de obiecte. În­cepând de la sticle de vin, obiecte personale, ceasul de aur al căpita­nului, porțelanuri și multe monede de aur sau argint. Toate aceste obiec­te erau vândute ulterior în ca­drul licitațiilor periodice. Valoarea lor totală s-a ridicat probabil la câ­teva sute de mii de dolari. Pe Gros­venor s-au descoperit, de pildă, niște proiectile din piatră, care arătau ca o halteră. Un astfel de proiectil se putea vinde de la 1500 de dolari până la 8000 de dolari.

– Marea dvs. descoperire arheologică a fost făcută, totuși, în România: cetatea scufundată Callatis, de lângă Mangalia. Cum s-a întâmplat?

– Se știa că trebuie să existe sub apă rămășițele antice ale portului și ale orașului. Arheologul Constantin Scarlat găsise amfore și alte obiecte sub apă și a cercetat zona. Doar că nimeni nu știa, pozi­ționar, unde este. Litoralul românesc nu este foarte adânc și, din cauza furtunilor și a curenților, sedi­mentele pot acoperi sau descoperi foarte repede ceea ce există. Sau să miște obiectele. Nu exista nici GPS pe vremea aceea. Nu aveai cum să cartezi ce ai găsit, nu aveai repere, era, practic, un haos total. Mânat de pasiune, am investit în explorarea zonei circa 20.000 de euro, adunați de la sponsori, și pe care aceștia ar fi urmat, potrivit asigurărilor date de cei de la Ministerul Cuturii, să-i deconteze la finalul expediției. Ceea ce nu s-a întâmplat până azi… Am colaborat și cu Muzeul din Mangalia, care ne-a oferit autorizațiile necesare. În cele din urmă, am reușit să localizez ruinele cetății scufundate cu aju­torul unei echipe de specialiști de vârf, cu experien­ță în arheologie subacvatică, pe care i-am adunat din străinătate. A existat și un film realizat de TVR pe tema acestei descoperiri, numit „Atlantida din adâncuri” și care a și fost premiat. Acolo se pot ve­dea pavajul antic de acum peste 2.000 de ani, restu­rile unor coloane și amfore… Am descoperit și o epavă, care transporta bucăți mari de piatră pentru construcții. Epava a fost reconstituită de profesio­niști și se poate vedea cum arăta pe vremuri și cum s-a destrămat sub apă, de-a lungul timpului.

– Descoperirea dvs. a stârnit ecourile meritate?

– Da, însăși ambasadoarea Organizației Națiu­nilor Unite în România, doamna Soknan Han Jung, a fost interesată de ruinele scufundate ale cetății Callatis, și am purtat-o cu mine în adâncuri. A fost atât de entuziasmată de ce a văzut, încât în 13 au­gust 2007 a trimis o scrisoare oficială către autori­tățile române, adresată ministrului Culturii de la acea vreme. În scrisoare relata că a mers personal la fața locului și că „cercetarea întregului sit ar putea scoate la lumină artefacte de o in­co­mensura­bilă valoare culturală, care ar putea contribui la dezvol­tarea turistică a Mangaliei”. Ba și mai mult. A indicat și de unde pot fi luate fondurile necesare, prin Națiunile Unite. În acest sens, exis­ta un proiect numit „Beautiful Ro­mania”. Văzând scrisoarea, eu am zis gata, mi s-au deschis ceru­rile, mai mult de atât nu poți să visezi. Dar a urmat ceva incredibil: nu s-a răspuns niciodată de către nicio instituție la această scrisoare. Când ambasadoarea ONU a plecat îna­poi, în New York, mi-a spus, dezamă­gită, că e incredibil ca unei scrisori oficiale de la ambasadorul Națiu­nilor Unite să nu i se răs­pundă în niciun fel, de ni­meni. Dar a spus că totuși mai speră…

Arheologie subacvatică

– Ce a urmat Callati­sului?

– Formarea de scafan­dri arheo­logi. După ce am descoperit Calla­tisul, dân­du-mi seama că e o nișă care lipsește din pa­leta de arheologie româ­neas­că, am înființat Cen­trul de Cer­cetări Subacva­tice. Am considerat că e păcat să nu avem specia­liști care să poată face și arhelogie sub­acvatică, dat fiind că Ma­rea Neagră e un loc foarte priel­nic descope­ririlor. Să ne gândim nu­mai la faptul că în perioada romană și elenistică, zona era foarte circulată și Ma­rea Neagră, fiind foarte ca­pricioasă, a înghițit multe, foarte multe co­răbii. Iar aceste corăbii se păs­trează la noi mult mai bine decât în alte părți, pentru că la o adân­cime de circa 200 de metri nu mai există oxi­gen sub apă. Și lipsa oxigenului înseamnă că nu mai există oxi­dare. Asta înseam­nă că se păs­trează și elementele de lemn, și cele de piatră, și cele de fier.

„Delfinul care mi-a schimbat viața”

– Domnule Szabo, când trăiești jumătate din viață sub apă, intri, cu siguranță, în con­tact și cu viețuitoarele ei. Ce v-a marcat în mod special?

– Empatizarea cu delfinii săl­batici. A fost o întâmplare care mi-a schim­bat viața. Într-o zi, după o scufundare, înainte să ies din apă, m-am uitat, așa, în adân­curi și mă gândeam cât de mare e pacea de acolo și cât de agitată lumea de afară. Și nu-mi venea să mai ies, simțeam nevoia să mai stau câteva minute acolo, în starea aceea de pace imensă. Un fel de vis. În acel moment, a ve­nit spre mine un delfin, despre care am crezut mai întâi că e doar o vedenie, o iluzie, și m-am mirat când s-a apropiat de mine și a început să înoate în jurul meu. Văzând, după un sfert de oră, că nu pleacă, am anunțat colegii de la suprafață să se reîntoarcă în apă. Dar delfinul nu arăta interes pentru ei, ci doar pentru mine. Colegii au încercat să-l atragă cu bucăți de pește, dar pe delfin îl intere­sam doar eu. Întâmplarea aceea m-a preocupat mul­tă vreme. Încercam să aflu răspuns la atitudinea aceea bizară a delfinului, care aproape că se lipise de mine. În cele din urmă, am ajuns la concluzia că extazul meu provocat de senzația de pace pe care mi-o dăduseră adâncurile mă pur­tase într-o stare cunoscută sub nu­mele de stare alfa. Undele cere­brale sunt unde electromagnetice, iar acestea au interacționat cu undele electro­mag­netice emise de creierul del­finului. Dându-mi sea­ma cum pot ele rezona, am decis apoi să încep cercetările în aceas­tă direcție. Primele rezultate au fost cumulate și aplicate sub de­nu­mirea de ac­va­meditație multi­sen­zorială și au fost prezentate publicului în sep­tembrie 2008, la Sfântu Gheor­ghe.

– Ați adus muntele la Ma­ho­med, amenajând un lac arti­ficial în vârful unui deal din Covasna, locul în care trăiți ală­turi de familia dvs. La Centrul de Cer­cetări Subacvatice din loca­litatea Dalnic, creat inițial pentru ins­truirea scafandrilor arheo­logi, ați inițiat, de-a lungul ani­lor, multe alte pro­iecte intere­sante. Cum au evoluat lucru­rile?

– Inițial, am ame­na­jat lacul cu pești și plan­te subacvatice pen­tru a antrena arheologi ca sca­fandri. Dar apoi, în­țelegând din interac­țiu­nea mea cu delfinii săl­batici ce potențial ex­traordinar de vinde­care poate avea contactul cu apa, am creat în cadrul centrului de la Dalnic Departamentul de Te­rapii Speciale, unde am folosit tehnicile acva­meditației pentru a veni în sprijinul persoanelor cu deficiențe de auz și al persoanelor cu dizabilități mintale și, mai ales, al copiilor cu nevoi speciale. Încet-încet, am început să ne ocupăm și de adulți, pentru că tera­pia pe care am dezvoltat-o are efecte consistente și asupra diminuării și controlării stresului, creșterii calității somnului, îmbunătățirii concentrării, aten­ției, me­moriei de lucru și activității, ba chiar și în trata­mentul dependențelor.

Terapie cu unde sonore

– Și așa s-a născut Terapia cu Unde Sonore în Mediul Acvatic…

– Da. După ani și ani de cercetare, dar și de prac­tică, Departamentul de Terapii Speciale din cadrul Centrului de Cercetări Subacvatice a reușit, în 2017, să finalizeze elaborarea Terapiei cu Unde So­nore în Mediul Acvatic. Adică TUSMA, cum îi spu­nem noi. Cum eu nu sunt medic, m-am adresat spe­cialiștilor de la Institutul Național de Recupe­rare, Medicină Fizică și Balneoclimatologie, în frunte cu directorul me­dical Delia Cinteză, care au realizat vreme trei luni teste clinice pentru a în­țelege efec­tele TUSMA asupra durerii cronice, de exemplu. La aceste teste au participat pacienți care sufereau de dureri cro­nice atât de mari, încât nu puteau să lu­creze. La finalul perioadei de tera­pie TUSMA, toți au devenit funcționali. Con­cluziile specialiștilor de la Institut au fost că, da­torită multiplelor bene­ficii și a siguranței meto­dei, indicațiile TUSMA se pot extinde. Așa că suntem în măsură să-i aju­tăm pe cei cu defi­ciențe senzoriale și fi­zice, cu dizabilități min­tale sau paralizii cere­brale, dar și pe oamenii care suferă, să spunem, de tulburări afective și emoțio­nale. Dar noi ne-am rezumat pentru început la patru proiecte, documentate pe You Tube, care s-au adre­sat exclusiv familiilor care au copii cu nevoi spe­ciale.

– Dar dvs., care sunteți angrenat în atâtea proiecte solicitante și reușiți, cumva, să excelați în fiecare din ele, ce faceți ca să fiți sănătos și să vă reîncărcați bateriile? Care e metoda dvs. preferată de recreere, de a petrece timp de calitate?

– Mă joc cu fetița mea de 8 ani și încerc să reîn­văț de la ea ceea ce noi uităm tot mai des, anume – cum să ne bucurăm de acest dar neprețuit care este Viața.