Intra aici pe site ul vechi "Formula AS"

NU POT ÎNȚELEGE…

Corespondență din Spania

Privesc pe geam și văd verdele etern al pinului mediteranean. E o cu­loare pu­ter­nică, a tot plouat și suntem în no­iembrie. Pi­nul e fericit, este epoca lui… Îmi vin în minte bra­zii de la Bicaz. Sau verdele de nepătruns al Trans­făgărășanului. Mi-e dor de mirosul pă­durilor de acasă. Am văzut cum dis­par, încetul cu încetul, sub drujbele puternice, fără milă. Nu interesează pe nimeni că se dis­truge căsuța dătătoare de viață a muntelui. Săracele animale ajung să agonizeze pe șosele, sub flash-urile tele­foanelor lacome să facă fo­to­grafii. Nu pot în­țelege cum poți să stai și să te uiți în ochii unui urs suferind, nu pot înțelege cum au stat toți cu mâinile în sân, preferând prețul mic al unui glonț, ascunzându-se după fraze pompoase omorând și schingiuind su­flete inocente…

Am salvat multe animăluțe în viața mea. De mic copil, eram prin toate găurile, pe sub bal­coane, pe lângă coșurile de gunoi, hrănind toa­te pisicile și toți cățeii din orașul meu. Ba am avut și altercații serioase cu hingherii, am fu­git cu doi zdrahoni de hingheri pe urmele me­le, până am rămas fără aer.

Am fost dusă la faimosul Ignat, tăierea por­cului de Crăciun, silită și plângând în ho­hote, de fiecare dată. Am jurat, în sinea mea, că oda­tă și odată o să am porcul meu și o să moară de bătrânețe. Și așa am făcut. Purcica mea, Wiiky, a murit anul trecut, la vârsta de 7 ani, după ce a trăit fericită prin grădina cu por­to­cali. Când n-a mai putut, a plecat înconjurată de dragoste.

Găinile mele sunt puține, dar sunt venera­bile, toate trec de 7 ani, la fel și rățuștele, iar de pisici, ce să mai zic, o am pe veterana Pi­sica, de 15 ani.

Papagalul Cipi trece și el de 10 ani…

Am avut un câine bolnav de cancer, dragul meu Fuser, am luptat amândoi, am făcut in­jecții, mă dureau pe mine poate mai tare decât pe el, am tratat răni urâte, am trecut prin chi­mio­­terapie cu el și am încercat, fără a avea stu­dii de specialitate, ci doar dragoste, să tre­cem peste boală. Nu s-a putut, dar am luptat mult…

Nu pot sta uitându-mă la chinul unui animal și făcând poze. Am fost în țară de curând, exact când au omo­rât săracul urs pe șosele. Cum l-au lă­sat să se chinuie atât?… Nu pot înțe­lege…

Nu știam ce titlu să pun acestui modest articol, dar recitind, titlul a ve­nit de la sine… NU POT ÎNȚE­LE­GE…

De ce oare nu facem ceva mai mult decat un „like” în rețelele so­cia­le? Și iar, nu pot înțelege cum să treci un like sub o fotografie cu un urs mu­ribund?

Mă doare răceala pe care o au în suflet așa de mulți oameni, care se consideră superiori, cu drept de viață și de moarte asupra celor care sunt în ne­voie…

Imaginea ursului rănit și suferind de pe șosea nu-mi iese din minte…

Asta facem, distrugem tot. Verdele nu o să mai fie verde peste câtva timp, al­bas­­trul ocea­ne­lor nu va mai fi albastru, ce se poate să ră­mână la fel este galbenul deșertului, pentru că asta se va alege de frumusețea noas­tră de pla­netă. Praful! Și e păcat…

CHELMUS CRISTINA – Palma de Mallorca

No Comments Yet

Leave a Reply

Your email address will not be published.

ro_RORomanian
ro_RORomanian