Intra aici pe site ul vechi "Formula AS"

Gustul fericirii

Încep această scrisoare către dumnea­voastră, fiind încă sub impresiile lăsate de lectura interviului cu psihologul Gaspar Gyorgy pe care l-ați publicat la începutul lunii noiembrie. Din câte am înțeles, specialistul în suflete omenești susține că o femeie cu bani, realizată în carieră, este musai singură, musai nefericită. (Eu sunt din Turda, și noi spunem la trebuie, musai, ceva ce nu poate fi înlăturat.) Cu alte cuvinte, o femeie realizată nu-și poate găsi împlinirea lângă un bărbat, pentru că inde­pendența, autoritatea, puterea pe care le câștigă având succes îi alungă pe eventualii parteneri, care ezită să se angajeze într-o relație în care ei urmează să fie supuși, și nu șefi. Un adevăr parțial. Pentru mulți bărbați, la fel de realizați și puternici, să-ți iei o soție de același calibru cu tine este o ușurare. Zona compromisurilor se subțiază, nu mai trebuie să o faci pe prostul ca să-i faci plăcere cuiva mai prost decât tine, dând din cap la locuri comune. După părerea mea, o femeie realizată în carieră își poate găsi oricând un soț la fel de realizat ca ea, care îi va înțelege perfect efortul și oboseala. Unii vor spune că înșir vorbe goale, că nu fac decât să flutur un steag cu rețete motivaționale, atât de la modă în zilele noastre. Nu este așa. Vorbesc dintr-o experiență care îmi dă dreptul să dau sfaturi, tocmai pentru că și eu am fost o femeie realizată, cu bani și cu multă independență. Dar să vă spun povestea mea…

Pariu cu viața

Am fost copil unic, născut într-o familie de funcționari, care s-au străduit să mă educe după reguli civilizate de viață, care slujesc cinstea, omenia, bunul simț. Nu mi-a fost greu, pentru că am avut în permanență în față modelul lor, al părinților mei, care au dus o viață lim­pede și cinstită, ca niște furnici care n-au văzut înaintea ochilor decât mun­că și iar muncă. Ca orice pă­rinte, ai mei au visat pen­tru mine o viață mai realizată din toate punc­tele de vedere decât a lor. Au început încă din primii ani de școală să-mi „pregătească” vii­to­rul. Școli bune, pro­fesori aleși pentru me­ditații, o facultate care mi-a ușurat apoi găsirea unui loc de muncă bine plătit. Am intrat oarecum natural în aceste ambiții ale dragilor mei părinți care nu-mi voiau decât „binele”. Așa că nu mi-a fost greu, la un moment dat, să-mi „programez” chiar singură viitorul, la modul cel mai simplist: până la 40 de ani – carieră, la 40 – căsătorie, la 41 – copil cu care să stau acasă cât mai puțin, pentru a mă întoarce înapoi la serviciu, la ca­rieră. Toate au fost bune și frumoase, s-au des­fășurat conform planului de care mă țineam cu dinții. Am dat la o parte orice obstacole pentru a-mi împlini dorințele. Nu vreau să spun că din egoism am refuzat prietenii și multe altele. Mi-e greu să recunosc deschis și că am avut momente de îndoială și de păreri de rău. Dar tot ce am ales până la 40 de ani a slujit oarecum planului meu. Doar că în apro­pierea vârstei de patruzeci de ani, eu nu aveam încă un prieten pe care să mi-l doresc cu adevărat de băr­bat. „Carieristă” fiind, eu nu prea ieșisem în lume. N-am avut un cerc de prieteni cu care să-mi fac va­canțele, am avut doar colegi care, la fel ca și mine, petreceau aproape 10-12 ore pe zi în biroul multi­na­ționalei la care lucram. De unde timp pentru ieșit la plimbări, la spectacole sau alte întâmplări ro­mantice? Mi-am suprimat din start orice ar fi putut să mă de­turneze de la împlinirea în carieră.

Pe tobogan

Am ajuns șefa unui departament important, și timpul meu parcă a intrat într-un malaxor. Era din ce în ce mai insuficient pentru câte îmi propuneam să fac și, sigur, întot­deauna sa­cri­ficam viața personală. Scump preț, pentru o poziție de invidiat în ierarhia firmei la care lu­cram.

Rămânând în urmă cu un an la planul de viață pe care singură mi l-am programat, m-am căsătorit doar la 41 de ani cu un coleg pe care l-am ales mai degrabă, cu un ochi la perfor­manțele sale, la felul în care comunicam profe­sional. Mare dragoste sigur n-a fost. Mărturisesc deschis că eu nici nu știu cum este să te îndrăgostești, să fii înnebunit de emoție înaintea unei întâlniri, să aștepți cu nerăbdare ca omul de lângă ti­ne să facă un gest, o declarație, un semn care să trădeze fo­cul interior. Am luat si­tuația ca atare și iată-mă în fața pa­sului doi din planul meu de viață: copi­lul. Numai că el n-a venit, în ciuda tra­tamentelor cos­tisi­toare și chinuitoare pe care le-am ac­cep­tat, ori­cât l-am aș­tep­tat și oricât am crezut că sosirea lui va îmblânzi corec­ti­tu­di­nea căsniciei mele. Ceva lipsea! Am cre­zut că un copil va aprinde flacăra ca­re nu ardea.

La 44 de ani am început să simt, însă, gustul eșe­cului. Desele internări și spitalizări pentru a re­zolva problema unei sarcini m-au scos din ritmul necesar, și postul meu a fost dat unui coleg cu care am fost înlo­cuită. Pe bună drep­tate, spun acum, dar atunci am suferit enorm, am văzut risipite toate visele de tinerețe. Mi-au venit în minte sa­crificiile pe care le-am făcut atâția ani și mi s-a părut ne­drept.

Bărbatul meu, ireproșabil, o bucată de vreme, a început să se plictisească de problemele mele medicale, spunându-mi, adeseori, că exagerez. Fisura s-a lărgit, odată cu abandonarea profesiei. Aveam o viață anostă, corectă, dar insipidă. Nu m-a mirat când a acceptat să plece detașat la birourile pe care firma le avea în altă țară. Ce ne lega pe noi, ca să-și dorească să rămână mai mult acasă? Aproape nimic. Un certificat de că­sătorie, cu drepturi și îndatoriri.

Învățăturile de pe urmă

Într-una din serile petrecute în singurătate, așteptând să treacă cele trei luni până când urma ca el să vină acasă într-o scurtă vacanță, m-am gândit să adoptăm un copil, care ar putea reînnoda legăturile dintre noi. Când i-am propus acest lucru, bărbatul meu n-a dat înapoi. M-am bucurat și am crezut că am găsit calea spre salvarea noastră. Chiar dacă nu ne-am iubit cum scrie la carte, măcar ne-am respectat și am făcut amândoi ce-am putut ca relația noastră să rămână una civilizată. Am înfiat o fetiță care avea atunci doi ani. N-a fost simplu deloc. E foarte greu să fii părinte, cu atât mai greu cu cât ai un copil venit din afară. Dar prezența lui ne-a apropiat. Tandrețea pe care i-o arătam a în­ceput să urce și în relația noastră. Am descoperit căldura care lipsise: afecțiunea. Începeam să fim fericiți. Să ne dovedim senti­mentele. Să avem un rost ome­nesc, dincolo de profesie, de succes și de bani.

A fost nevoie să vă dau toate aceste detalii despre mine, ca să înțelegeți de ce acum mi-am modificat viața total. De la femeia independentă, elegantă, stăpână pe sine, bună organizatoare, care putea să rezolve zburdând cele mai com­plicate probleme de serviciu, și care nu vedea înaintea ochilor decât ierarhia posturilor de conducere, am ajuns acum să trăiesc în primul rând pentru familia mea. La scurtă vreme, m-am și reangajat. Mi-am reluat profesia de unde o lăsasem, mi-am recâștigat renumele și statutul, dar niodată în dauna familie mele. Cele­britatea nu te împiedică să fii fericit. Important este ca în viața ta să ardă o flacără, să existe iu­bire, căreia să știi să-i faci loc. Domnul psi­holog are dreptate numai pe jumătate. Niciun bărbat nu fuge de o femeie realizată în carieră, dacă știe să aprindă în el dragostea. Vorba zicalei: fără iubire, nimic nu e…

NORA A. – București

Reproduceri după picturi de GEORGETA NĂPĂRUȘ

No Comments Yet

Leave a Reply

Your email address will not be published.

ro_RORomanian
ro_RORomanian