Intra aici pe site ul vechi "Formula AS"

Dor de Moș Nicolae

Dacă aș avea curaj mai mult și ani mai puțini, aș înființa o ligă, un ONG care să apere drep­turile consfințite în icoane ale Sfântului Ni­co­lae. Blând, răbdător, cu barba lui al­bă, ca ultima nin­soare a mieilor, Sfân­tul se vede, de la an la an, dat ușor la o parte, micșorat în merite și fast, în­lo­cuit cu spectacolul sclipitor și osten­tativ creat în jurul unui alt Moș, cu mult mai darnic, dar și mai civil: Moș Crăciun.

Sub ochii noștri și cu binecuvân­tarea pasivă a Bi­sericii, se înlocuiește un sfânt – ocrotitor al co­piilor și al tu­tu­ror năpăstuiților lumii – cu ima­gi­nea fabricată în laboratoarele publi­citare ale americanei băuturi Coca-Cola: un bătrân chefliu, cu o burtă bu­dist revăr­sată sub mantia roșie cu manșete albe, râzând și bu­curându-se de licoarea răcoritoare din pahar. Bă­tălia pare deja pier­dută. Aducătoare de mulți bani și de vân­zare, imaginea bă­trânului poz­naș, cu mantie pur­pu­rie și glugă anexată, înlo­cu­ieș­te subtil și profund neme­ri­tat ideea de sărbă­toare și de bu­cu­rie a iernii, devenind peste noap­te un soi de părinte inter­con­­ti­nen­tal al tuturor copiilor din lu­me, gestio­nar al feri­cirilor de-o zi.

Sincer o spun – mi-e dor de Moș Nicolae, de emo­ția teribilă cu care îmi pregăteam ghe­tuțele lân­gă intrare, de som­nul colorat și gustul dul­ce al do­rin­țelor se­cre­te din noaptea de dinain­tea so­sirii mi­ra­culoase a Sfân­tului. Mi-e dor de încorda­rea aș­teptării copi­lă­rești, de gândul – ușor vinovat – al nuie­lușii de alun, de măr­turisirea pe care o făceam la icoană, cu toată can­doa­­rea unor păcate fără de păcat.

Ne­vă­zut și incomparabil mai sărac decât celă­lalt Moș, Sfântul Nico­lae nu mă co­ple­șea cu mulțime de da­ruri și nici nu mă obliga la stu­pidele emoții și eforturi de a recita poezii ri­mate stân­gaci sau de a în­gâna cân­te­cele afone în fața bra­du­lui împodobit și a părin­ți­lor co­ple­șiți de importanța mo­mentu­lui.

Moș Nicolae era al mamei și al bunicilor de la țară, oameni blânzi și cu frică de Dum­nezeu. Pli­nă de icoane și candele aprinse, casa bu­nicilor era ca o bise­rică. Acolo am auzit și am învățat primele rugă­ciuni, acolo am aflat de Naș­terea miraculoasă a Prun­cu­lui Hris­tos în ieslea smerită din Bethleem.

Având biserica închisă și preo­tul din sat arestat, bu­nicii mei își făcu­seră altar de liturghisire în odaia de oas­peți, numită și „odaia cura­tă”. Acolo, în prag, tre­buia obli­ga­toriu să te descalți, să-ți faci cruce la icoa­nă și să te așezi cu­minte la masă, în timp ce bu­nelul săvârșea ca un sa­cer­dot, fără stra­iele preo­ției, crucea dea­supra pâi­­nii și a bucatelor, rugă­ciu­nea de mul­­țumire. De la bunici am învățat alfa­betul cre­din­ței și solem­ni­tatea săr­bătoririi, însoțită de potopul mi­ro­su­rilor divine – arome discrete de tă­mâie, de busu­ioc și aluat pus pe firida sobei, la dospit. Cu o zi înain­tea Sfân­tului Nico­lae, bunica pregătea coca frămân­tată mărunt și re­pede, mi­gă­lind cu mul­tă nucă și bel­șug de mac for­mele cozona­cului de post. Oare de ce amin­­ti­rile cele mai puternice se re­fugiază într-un singur detaliu, o culoare, un mi­ros anume?

Tupilat sub plapumă, în spa­tele so­bei proaspăt spoi­te cu var, ador­meam pe un pat cu paie și oghial cu­rat, odată cu găi­nile, la căderea zgri­bu­lită a serii – ușor, ne­știut, furat pe aripi trans­pa­rente și ca­tifelate de în­ger. Mă tre­zeam la fel de ușor, în cum­păna nopții, mângâiat pe frunte, cu in­fi­nită dra­goste și milă, aver­tizat de aro­ma vanilată și picurii mieroși de sta­fidă, în timp ce bunica așeza pe un șter­gar mare și curat cozo­nacii ară­mii, cu mie­­zul galben și pufos, pe care negrul mărunțit de nucă ima­gina de­se­ne dulci, simple, spi­ralate. Era semn că săr­bă­toarea putea să înceapă.

La țară, la bunici, Moș Nicolae bă­tea în geam, dân­du-mi binețe și întin­zându-mi o felie de cozonac proas­păt. A doua zi, lângă ghete, mă așteptau daru­rile miraculoase și de negândit pentru mine: o mu­zi­cuță cu marginile argintii, o pungă de bom­boane (obli­gato­riu de mentă), o bu­cată de zahăr candel sau chiar o săniuță cu tălpici de lemn, meșterită în se­cret de bu­nelu’, cu băr­dița și cuțitul de bucă­tărie, ală­turi de un pi­cuț de dragoste.

Ca și firea Sfântului, sărbătoarea lui e simplă și smerită. Nu se măsoară în puzderie de cadouri, în ju­cării sofis­ticate sau hăinuțe de fir­mă. Ajunge un gest, o mângâiere, o felie de cozonac abu­rind. Lui Moș Nicolae nu tre­buie să-i oferi nimic – nici pro­mi­siuni, nici poe­zii învă­țate pe de rost. E suficient să te gân­dești la el, să-ți pui o dorință și să i te închini la icoană. Atunci când nu-l vezi, coboară din pecetea lem­nu­lui sfințit, te învelește și-ți ve­ghează somnul. Te leagănă și-ți în­cearcă fier­bin­țeala frunții. E mai viu și mai real de­cât orice Moș ate­rizat pe hornul ca­sei sau teleportat într-o sanie cu reni.

Important este să crezi în el, să-i vorbești ca și cum ți-ar sta în față.Îmi amin­tesc că la Cernica era un că­lugăr bătrân, pe nume Igna­tie. Când sănă­tatea șubredă îl necăjea sau vreo opre­liște oarecare i se pu­nea în cale, Igna­tie intra în bi­serica de lângă cimitir și cădea la icoa­na făcătoare de minuni a Sfân­tu­lui Nicolae, mur­mu­rând, în le­gea lui, toate rugăciunile pe care le știa. Apoi, într-un final, pri­vea drept în ochi pe Sfântul și-i spu­nea cu glas tare: „Tu ești bă­trân, eu sunt bă­trân. Tu ai trecut prin multe boli, eu sunt bol­nav. Hai, Sfinte, ajută-mă. Dacă noi, bă­trânii, nu ne ajutăm între noi, cine să o facă?”.

Nu știu de ce, dar această poveste mi-a plăcut te­ribil de mult. E limpede că fără can­doare și fără su­flet de copil, nu poți discuta cu Sfântul. Nu vârsta con­tea­ză. E doar o aparență, o cifră oarecare trecută în buletin.

*

De ziua Sfântului Nicolae încep cu adevărat săr­bă­torile de iarnă.Încep cu o îmbrățișare, un surâs și un stri­găt spontan de bucurie. Sfântul nu se vede, nu se arată. Lucrează în as­cuns, sub mantia protec­toare a nopții. Dat deo­parte și aproape uitat, Moș Nico­lae, cu pă­rul lui rărit și bar­ba albită de nin­­soa­rea anilor, ne pri­veș­te surâ­ză­tor din icoa­nă. El e pro­tectorul casei și al prun­cilor. El e paz­nicul nevă­zut a tot ce este adevărat, frumos și ino­cent.

Dacă aș fi mai tâ­năr și mai cura­jos, aș milita pen­tru drep­tu­rile sfin­ților nedrep­tă­țiți. Nu o fac, gân­din­du-mă cât de ne­po­trivit ar fi să-l văd, asemenea lui Moș Cră­ciun, imprimat pe tricouri sau căni de ceai, pe sticle de bere sau oferte promoționale în magazine. Așa, dis­cret și refu­giat pe peretele unei bise­rici sau al unei camere, îi stă mult mai bine. Chipul lui senin și fără pa­timă luminează o lume în­trea­gă – co­pii și bătrâni, deo­po­trivă.

1 Comment

Răspunde și tu

Your email address will not be published.

ro_RORomanian
ro_RORomanian