ANNA MARIA POPA – „Simt că am o mare răspundere să reprezint și să dezvolt teatrul românesc din Secuime”

– Este managerul Teatrului „Andrei Mureşanu” din Sfântu Gheorghe, unicul teatru de limbă română din Secuime. Despre această situaţie inedită şi despre soarta actorilor de limbă română, într-un ocean de limbă maghiară, am vorbit cu Anna Maria Popa –

„În mare parte, conflictele interetnice au «în culise» interese, probabil politice, și nu au nicio legătură cu populația efectivă a orașului sau a regiunii”

– Ești director al singurului teatru de limbă română din județele Harghita și Covasna. Este o responsabilitate grea?

– Este o sarcină care mă solicită încontinuu. Simt că am o mare răspundere să reprezint și să dez­volt teatrul românesc din orașul meu natal, pen­tru a oferi comunității spectacole de înaltă clasă. Știu că sunt subiectivă, dar cred că locuitorii aces­tui oraș chiar merită tot ce este mai bun.

– Vin spectatori români și din celelalte orașe din Secuime?

– Fiind singurul teatru de limbă română din secuime, avem o datorie față de toți lo­cuitorii români din regiune, și nu numai. La specta­colele noastre vin și foarte mulți et­nici maghiari, deci publicul căruia ne adre­săm este destul de divers. Nu este ușor să ne păs­trăm direcția și să încercăm să răs­pun­dem așteptărilor tuturor. Eu încerc tot ce este uman posibil, cu un maxim simț de răs­pundere, și sper ca acest lucru să se vadă și în activitatea și evoluția instituției.

– În Sfântu Gheorghe există și un teatru maghiar. Cum conviețuiesc cele două comu­nități de artiști de acolo?

– Artistul este artist indiferent de culoarea pielii sau de limba vorbită, deci artiștii de aici, ca și cei din alte zone, conviețuiesc și muncesc bine îm­pre­ună. Este evident că în sânul comunităților ma­ghiare, române și rome, care conviețuiesc în oraș, pro­bleme există. Dar sunt minore și ușor rezol­va­bile. Eu cred că, în mare parte, conflictele interet­nice promovate pe la televiziuni au „în culise” in­terese probabil politice, și nu au nicio legatură cu populația efectivă a orașului sau a regiunii. Oa­menii de aici sunt pașnici și înțelegători și noi toți am trăi aici armonios dacă am fi lăsați în pace și nu ar mai interveni forțe externe, care să tot pro­voace pseudoconflicte, în fapt, total neînte­me­iate.

– Biografic vorbind, tu ești o fericită întâlnire dintre cele două etnii. Povestește-ne despre isto­ria familiei tale, te rog.

– O fericită, cu adevărat! Bunicii din partea ma­mei sunt din Agnita, jud Sibiu, respectiv Hă­dă­reni (din zona Blajului). Strămoșii din partea tatălui sunt de lângă Sfântu Gheorghe și au avut un rol im­portant în istoria orașului. Părinții mei au hotărât ca noi, copiii, să învățăm de mici atât limbile strămoșilor noștri, cât și să descoperim religiile celor patru bunici. Astfel, încă din familie, am ajuns să vorbim română, maghiară și germană, și în fiecare duminică ne plimbam în­tre patru bise­rici: ortodoxă, catolică, greco-catolică și reformată. Istoria familiei este foarte interesantă și lungă, și probabil ar fi un bun subiect de carte.

– Tu ești de profesie actriță, dar rolul de ma­nager e acum pe primul plan. Nu îți lipsește scena?

– Nu mă consider actriță, pentru că nu joc și nu am jucat de ani buni. Eu mi-am descoperit acum 15 ani abilitățile manageriale și, imediat după fa­cultate, m-am concentrat exclusiv pe marketing și management. Iubesc partea organizatorică și con­sider că oamenii trebuie să se concentreze pe ceea ce li se potrivește și ce le face plăcere. Nu îmi poa­te lipsi scena, când îmi place atât de mult lucrul din spatele ei. Mai mult, mi se pare sănătos ca, pe perioada mandatului său, managerul să se dedice exclusiv acestei funcții. A fi manager nu este o re­compensă pentru anii petrecuți în alte funcții, nu este un hobby și nu este ceva ce să poți face pe lân­gă alte lucruri. A fi manager este o meserie ce îți con­sumă tot timpul și toți nervii. Dacă nu ești ho­tărât sa te dedici 100% muncii pe ca­re o faci și ai senzația că poți fi manager part-time, nu ai nicio șan­să și, din păcate, nici instituția pe care o reprezinți nu are cum să o ducă prea bine într-un asemenea caz.

„Îmi iubesc enorm familia și orașul”

– Ce te-a determinat să devii director?

– Nimic. Consider cuvântul „di­rector” ca fiind învechit în con­textul actual. Sunt manager și am scris un proiect de management, cu care am câștigat conducerea aces­tui teatru pe o perioadă deter­minată. Ce m-a făcut să scriu un asemenea pro­iect? La asta pot să răspund. Îmi iubesc enorm familia și orașul. Îmi doream de mult să părăsesc capitala și să mă întorc în sânul comunității de origine. În același timp, în toți acești ani cât am fost plecată, am urmărit cu durere, de la distanță, cum acest teatru decade. Asta, până în 2015, anul în care am decis să investesc în acest teatru și în acest proiect toate cunoștințele mele, acumulate în 15 ani de experiență. Am construit o strategie sănătoasă și, împreună cu echipa TAM (Teatrul „Andrei Mureșan”), am reușit în acești patru ani performanțe nebănuite. Am învățat enorm de la colegii mei și, probabil, au învățat și ei câte ceva de la mine. În teatru este nevoie de multă muncă în echipă, suntem cu toții interconectați și nu pu­tem face performanță unii fără alții.

– Ce îți dorești pentru Teatrul „Andrei Mu­reșanu” din Sfântu Gheorghe și care sunt politicile tale artistice?

– Îmi doresc să fie un teatru sănătos și pu­ternic și, indiferent dacă sunt eu sau altcineva la conducerea lui, TAM să meargă mereu înainte și să nu mai ajungă niciodată în situația în care l-am găsit în 2015. Îmi place să mă gândesc la TAM ca la al treilea copil al meu. Ce le dorești copiilor tăi? Sănătate, forță, independență și, evident, fericire și împlinire!

– Spune-ne ceva despre trupa teatrului, te rog.

– Teatrul „Andrei Mureşanu” are 41 de an­gajaţi, dintre care 14 actori şi 2 regizori. Este o trupă foarte bună, care în prezent se află într-o formă extraordinară. Fiecare nouă producţie este o reuşită. Am colegi foarte talentaţi, muncitori şi implicaţ. Fără implicarea lor, toate eforturile mele ar fi în zadar. Împreună suntem puternici şi capabili de lucruri mari. Poate sună exagerat, dar nu e deloc aşa. Eu aşa sunt – îmi pun sufletul pe tavă şi când ceva iese bine mă bucur ca un copil.

„Eram în clasa a VI-a când am știut că teatrul e o parte din mine”

– Ce te-a atras la teatru și care sunt primele tale amintiri legate de actorie?

– Primul meu contact cu teatrul a fost în cadrul spectacolului „Scripcarul de pe acoperiș”, montat la teatrul maghiar „Tamáșsi Aron”. Eram în clasa a 6-a. De atunci am știut că teatrul va rămâne o parte importantă din mine. Înainte de facultate, un impact major asupra mea l-a avut actrița și poeta Ioana Crăciunescu, căreia îi voi mulțumi toată viața pentru dragostea, grija și cunoștințele pe care mi le-a oferit în acei ani. Fac parte din generatia 2000, UNATC, clasa prof. Florin Zamfirescu. Am avut ani de facultate plini, cu bune și cu rele. Am lucrat cu persoane minunate, care au descoperit în mine lucruri de a căror existență nici eu nu eram conștientă. Mulțumiri speciale Andreei Vulpe, lui Mircea Gheorghiu, lui Dorian Boguța, Sandei Ma­nu și lui Cătălin Naum. Acești oameni m-au format și le datorez e­norm.

– Cum au fost anii de studenție?

– Frumoși și plini. Participam la toate re­giile, făceam reclame, filme etc. Și pe atunci alergam non-stop. Îmi aduc și acum aminte de un examen al colegilor de la regie (cu o piesă de Cehov), în cadrul căruia eu eram în trei distribuții din cinci. Pur și simplu, comisia trebuia să mă aștepte, eu alergând de la o sală la alta, să îmi schimb co­s­tumul și să intru în urmă­toarea repre­zen­tație. Mereu mi-a plă­cut să mă implic și să muncesc la maximum. E ceva în muncă ce îmi face bine psihic. Chiar dacă, uneori, simt oboseala fizică acumulată, am mare nevoie să îmi țin mintea mereu ocupată. În facultate, mă porecliseră Speedy Gonzales. Cred că încă mi se potrivește.

– Știu că ai făcut și film. Ce amintiri ai de pe platouri?

– Am foarte multe amintiri de la filmări, iar dragostea de film mă urmărește și astăzi. M-a bucurat enorm când Ana Lungu mi-a cerut ajutorul la „Un prinț și jumătate”. A fost o muncă extrem de plăcută pentru mine și aș repeta oricând expe­riența. (Ana, dacă mă mai rogi vreodată, răspunsul meu va fi mereu „Da!”). Acum, pe 30 noiembrie, va avea premiera în România filmul „Valan”, al lui Bagota Bela. Alt film în care mi-am lăsat o bu­cată de suflet. Cu toate că timp nu prea am, dacă mi se solicită ajutorul în cadrul unor filme în care cred, muncesc și noaptea și în weekenduri, numai să iasă foarte bine.

– Ai pus bazele unui festival la TAM. Care este conceptul lui?

– D-butan-T este un festival exploziv, dedicat debutului artistic. Consider că tinerii sunt viitorul și ei au cea mai mare nevoie de sprijin, de oameni care să îi ghideze în viața profesională. Cum sin­gurele evenimente care ajută în mod real tinerii sunt Gala Hop, festivalul dedicat tinerilor regizori de la Craiova și festivalul de la Piatra Neamț, Festivalul D-butan-T rămâne unul de nișă, care își propune ca, pe lângă debutul în actorie și debutul în regie, să trateze și debutul scenografic sau cel coregrafic, acoperind astfel toate categoriile de debut. Încercăm să invităm tineri talentați și să le oferim un suport real și o șansă pe care poate altfel nu ar avea-o. În cadrul festivalului, ei bene­ficiază nu doar de vizibilitate și contacte cu alți operatori culturali, ci și de workshopuri și eve­nimente menite să le îmbogățească substan­țial bagajul cultural.

– Ai doi copii. Vor să fie și ei artiști, precum părinții?

– Fata mea a declarat ferm că sunt deja prea mulți artiști în familie, așa că ea va urma Me­dicina, iar băiatul meu, după ce a jucat în două spectacole și un film, a zis că el nu vrea să fie actor, să îi tot spună cineva ce să facă. El vrea regizor, ca să dea el ordine. Etapa asta l-a ținut cam două zile. Acum, vrea să se facă om de știin­ță sau grădinar.

– Dacă ar fi să faci reclamă Secuimii pentru românii interesați de turismul cultural, ce le-ai spune?

– Oooooo, păi aici am un întreg speech pregătit. Nu aveți suficient loc pentru câtă reclamă aș putea face Secuimii. Pe scurt, orașul Sfântu Gheorghe, de patru ani este leader în in­vestiția în cultură pe beneficiar. Ce în­seamnă asta? Că au­to­ritățile chiar înțeleg cât este de impor­tantă Cultura în evo­luția unei comunități. Și asta se vede! Oa­menii de aici au eve­nimente care, nu­meric și calitativ, se ridică la nivelul capi­talei. Avem spec­tacole foarte bune, un public format și educat, cu așteptări mari, căruia nu îi poți da orice. De aici ne-a și venit ideea de tu­rism cultural, pentru că am identificat un interes real din partea bucureștenilor pentru genul acesta de excursii de o zi, cu spectacol inclus. Am avut o primă încercare reușită în primăvară și acum reluăm acțiunea. Așteptăm iar bucureștenii să întâlnească orașul și teatrul nostru. Excursia include, evident, primirea cu celebra pâine cu cartofi, prânz tradițional, și Kürtőskalács ca desert.

– Este ceva ce ți-ai fi dorit să faci ca manager și nu ți-a ieșit?

– Sunt foarte multe lucruri pe care am vrut să le fac, dar încă nu am reușit; încet-încet, le vine rândul. Acum, mai am un mandat la dispoziție și sper din tot sufletul ca tot ce nu am putut realiza până acum să pot realiza în următorii cinci ani.

– Care sunt proiectele teatrului pe care îl conduci?

– Avem un repertoriu stabil de 12 spectacole, producem în medie câte patru, cinci premiere noi pe stagiune, avem abonamente clasice, dar și un abonament nou introdus, dedicat copiilor, ce are la bază exclusiv spectacole invitate din alte teatre. Avem Festivalul D-butan-T și mai avem foarte multe deplasări în țară și în străinătate, în cadrul unor turnee sau la diferite festivaluri. Sunt ferm convinsă că veți auzi foarte multe lucruri bune despre noi toți în viitor și vă spun asta fără să mă folosesc de vreun dar vrăjitoresc. Pur și simplu știu!