Corespondență din Spania
Privesc pe geam și văd verdele etern al pinului mediteranean. E o culoare puternică, a tot plouat și suntem în noiembrie. Pinul e fericit, este epoca lui… Îmi vin în minte brazii de la Bicaz. Sau verdele de nepătruns al Transfăgărășanului. Mi-e dor de mirosul pădurilor de acasă. Am văzut cum dispar, încetul cu încetul, sub drujbele puternice, fără milă. Nu interesează pe nimeni că se distruge căsuța dătătoare de viață a muntelui. Săracele animale ajung să agonizeze pe șosele, sub flash-urile telefoanelor lacome să facă fotografii. Nu pot înțelege cum poți să stai și să te uiți în ochii unui urs suferind, nu pot înțelege cum au stat toți cu mâinile în sân, preferând prețul mic al unui glonț, ascunzându-se după fraze pompoase omorând și schingiuind suflete inocente…
Am salvat multe animăluțe în viața mea. De mic copil, eram prin toate găurile, pe sub balcoane, pe lângă coșurile de gunoi, hrănind toate pisicile și toți cățeii din orașul meu. Ba am avut și altercații serioase cu hingherii, am fugit cu doi zdrahoni de hingheri pe urmele mele, până am rămas fără aer.
Am fost dusă la faimosul Ignat, tăierea porcului de Crăciun, silită și plângând în hohote, de fiecare dată. Am jurat, în sinea mea, că odată și odată o să am porcul meu și o să moară de bătrânețe. Și așa am făcut. Purcica mea, Wiiky, a murit anul trecut, la vârsta de 7 ani, după ce a trăit fericită prin grădina cu portocali. Când n-a mai putut, a plecat înconjurată de dragoste.
Găinile mele sunt puține, dar sunt venerabile, toate trec de 7 ani, la fel și rățuștele, iar de pisici, ce să mai zic, o am pe veterana Pisica, de 15 ani.
Papagalul Cipi trece și el de 10 ani…
Am avut un câine bolnav de cancer, dragul meu Fuser, am luptat amândoi, am făcut injecții, mă dureau pe mine poate mai tare decât pe el, am tratat răni urâte, am trecut prin chimioterapie cu el și am încercat, fără a avea studii de specialitate, ci doar dragoste, să trecem peste boală. Nu s-a putut, dar am luptat mult…
Nu pot sta uitându-mă la chinul unui animal și făcând poze. Am fost în țară de curând, exact când au omorât săracul urs pe șosele. Cum l-au lăsat să se chinuie atât?… Nu pot înțelege…
Nu știam ce titlu să pun acestui modest articol, dar recitind, titlul a venit de la sine… NU POT ÎNȚELEGE…
De ce oare nu facem ceva mai mult decat un „like” în rețelele sociale? Și iar, nu pot înțelege cum să treci un like sub o fotografie cu un urs muribund?
Mă doare răceala pe care o au în suflet așa de mulți oameni, care se consideră superiori, cu drept de viață și de moarte asupra celor care sunt în nevoie…
Imaginea ursului rănit și suferind de pe șosea nu-mi iese din minte…
Asta facem, distrugem tot. Verdele nu o să mai fie verde peste câtva timp, albastrul oceanelor nu va mai fi albastru, ce se poate să rămână la fel este galbenul deșertului, pentru că asta se va alege de frumusețea noastră de planetă. Praful! Și e păcat…
CHELMUS CRISTINA – Palma de Mallorca
Romanian
Ai mare dreptate că nu reusim sa pretuim natura cu toate minunatiile pe care ni le oferă. Multi oameni au devenit insensibili, in iureșul vietii moderne, a goanei neîntrerupte după bani, averi, putere etc. Poate ca această pandemie ne va ajuta să medităm asupra lucrurilor care chiar au importanta: sa apreciem mai mult viata: viata noastră, viata sinistratilor din cauza razboaielor, viata copiilor exploatati sau a celor care mor de foame, viata tuturor ființelor necuvantatoare, viata pădurilor care sunt distruse din dorinta unora de inavutire (inconstienti a caror minte nu concepe că fără oxigen nici ei nu pot trăi). Saptamana luminată sper să le aducă macar o mica scânteie de înțelepciune decidentilor acestei planete!