Intra aici pe site ul vechi "Formula AS"

PUTEREA RUGĂCIUNII

Mânăstirea Sfântul Nectarie din Eghina (Foto: Shutterstock)

O nouă minune a Sfântului Nectarie din Eghina

Mă numesc Maria și am trăit o mare bucurie și minune făcută de Sfântul Nectarie din Eghina, în pe­lerinajul pe care l-am făcut împreună cu sora mea, Adriana, în luna septembrie din anul acesta, în Grecia. În luna noiembrie a anului 2016, sora mea mult iubită a primit vestea necruțătoare a diag­nos­ticului de cancer la sân. Lucrând și eu, și ea, în domeniul medical, am știut cu atât mai mult ce înseamnă și ce o așteaptă. Au urmat tratamentul chi­nuitor al chimioterapiei, iar în lunile iunie, august și noiembrie 2017 operațiile cu tot felul de compli­ca­ții. Am fost lângă ea și am spriji­nit-o tot timpul și eu, și părinții, iar după aflarea veștii bolii de care suferă, au sărit și alți cunoscuți să o sprijine finan­ciar, moral și, nu în ultimul rând, spiritual. Mulți dintre prieteni, colegi, rude, dar și persoane pe care nu le cunoștea foarte bine îi spuneau: „Mă rog pen­tru tine”, adăugând și nu­mele câte unui sfânt degra­bă ajutător, cel mai des rostit fiind numele Sfântului Nectarie de la Eghina. Drept urmare, am început să ne rugăm și noi cu dăruire totală, citindu-i regulat acatistul și rugăciu­nile. Erau ca un balsam pentru su­fletul nostru. Și-apoi s-a întâmplat ceva cu totul neașteptat. În tim­pul unei ședințe de chimioterapie, când sora mea citea acatistul Sfântului Nectarie, a intrat în salon o doamnă din București, bolnavă și ea de cancer. Cum a intrat, s-a dus țintă spre sora mea, pe care n-o cunoștea, și i-a întins o punguță în care erau bucățele de anafură, o sticluță cu ulei sfin­țit și o iconiță cu Sfântul Nectarie. Zâmbind, i-a spus că sunt de la Mânăstirea „Radu Vodă” din Bucu­rești, și să aibă mare încredere, că acolo se află o parte din moaștele Sfântului Nectarie, vindecă­to­rul de cancer. A fost primul semn că rugăciunile sfân­tului, pe care ea le citea deja fără oprire, sunt ascultate. Tot în acea perioadă, a avut un vis în care a auzit o voce bărbătească care i-a spus „Mai ai până în septembrie”. Speriată, a crezut că era o vestire de moarte, dar eu am certat-o, întrebând-o „Unde îți este credința?”, fiindcă, într-adevăr, de când se îmbolnăvise, marea ei nădejde era în rugă­ciuni. Se topea de-a dreptul în rugăciune, se trans­figura și fața îi lumina de credință.

După operația din luna iunie au apărut com­plicații, au urmat alte două operații și starea ei s-a agravat. Dar sora mea a rămas agățată de rugăciuni. În primăvara lui 2018 s-a simțit mai bine, și atunci, ca să-i dau puțină speranță, i-am promis că o voi aju­ta să ajungă în Grecia, la Mânăstirea Eghina, unde se află mormântul Sfântului Nectarie. Din pă­cate, n-am putut strânge suma de bani necesară călă­­toriei în Grecia, și anul 2018 a trecut cu promisiu­nea ne­în­deplinită. Totuși, noi nu ne-am întrerupt rugăciunea.

Sfântul Nectarie

Mai ales eu m-am rugat cu ardoare ca visul su­rorii mele să se poată împlini. Și iată că la înce­pu­tul lunii septembrie, anul acesta, am aflat data unei noi plecări în pelerinaj la Eghina. Sora mea a plâns și m-a rugat să o însoțesc. Părinții m-au îndemnat și ei să n-o las singură și, cum izbutisem să pun și câțiva bani deoparte, am acceptat. M-am rugat lui Dumnezeu pentru îndrumare, iar dimi­neața m-am pomenit sunând și făcând rezervarea pentru două locuri la călătoria din Grecia. Am plecat la sfârșitul lunii septembrie cu grupul de pelerini din Timi­șoara, avându-l ca îndrumător pe părintele Ioan, un preot cu mare har și un suflet pe măsură (bunul Dumnezeu să-l bine­cu­vânteze). După câte­va zile de pelerinaj în care am fost și pe la alte mâ­năstiri, când am ajuns pe insula Eghina și ne-am cazat, era deja întuneric. Părintele Ioan ne-a zis că dimineața, devreme, par­ticipăm la Sfânta Litur­ghie și apoi plecăm re­pede să prin­dem feri­botul, pentru ur­mătoarea locație a pe­le­rinajului. Dar liturghia s-a ținut în biserica ve­che a mânăs­tirii, în vreme ce mâna dreaptă a sfântului, pe care sora mea își dorea enorm de mult să o vadă și să i se închine, se afla în mânăstirea nouă de la Eghina. S-a terminat Sfân­ta Liturghie și părintele a zis să ne grăbim, să mer­gem la autocar, că este târziu. Eram chiar la capătul scărilor care coborau spre Mânăs­tirea Nouă, așa de aproape de locul visat de sora mea, și iată că urma să plecăm fără să îl vedem. Dar o măicuță care înso­țea grupul nostru de pelerini și cu care nu vorbi­sem până atunci, pe nume Filu­mena, i-a spus părin­telui că ar vrea să coboare până la Mânăstirea Nouă, îm­pre­ună cu noi, promițând că vom ajunge la timp la autocar. Și bunul părinte a fost de acord. Am luat-o la fugă, pe trepte în jos, pli­ne de bucurie, cu măicuța înainte, trecând printr-o minunată grădină plină de flori. Măicuța ne-a spus că Mâ­năs­tirea Nouă nu este tot timpul deschisă, dar să încercăm. Am ajuns foar­te repede și… poarta era deschisă și accesul la sfin­tele moaște, permis. Nu am văzut pe nimeni acolo, eram doar eu, sora mea, Sfântul nostru Nectarie și draga și blânda măicuță, ghidul pe care ni-l trimi­sese Dumnezeu ca să i se îndeplinească surorii mele dorința. Nu pot descrie în cuvinte ceea ce am simțit atunci. Parcă se oprise timpul în loc. Lacrimi de fericire ne curgeau șiroaie pe obraji. Sora mea părea străluminată cu totul, ne strângeam una pe alta în brațe, biruite de emoții. Simțeam aievea prezența Sfântului, plângeam și râdeam totodată, și măicuța se uita bucuroasă la noi, văzându-ne așa fericite. Încet-încet, începuse să învingă boala, semnele în­să­nătoșirii erau vizi­bile. Ne-am închinat și i-am mul­țumit Sfântului Nectarie pentru minunea întâl­nirii cu el și pentru felul în care îi răspunsese surorii mele la rugăciuni. Era convinsă că doar cu ajutorul lui Dumnezeu, al Sfintei Fe­cioare și al Sfântului Nectarie reușise să treacă cu bine peste toate ope­rațiile și complicațiile. Era în­crezătoare, cu zâmbe­tul pe buze și cu un mo­ral de invidiat. Când am urcat în autocar, trei băieți din grup, care cunoșteau bine mânăstirea din pe­le­rinajele ante­rioare, s-au arătat mi­rați că am găsit deschisă Mânăsti­rea cea Nouă, fiind­că în­cerca­seră în acea di­mineață de trei ori să pă­trundă în biserică, dar ușa fusese tot tim­pul închisă. Sfân­tul Nec­tarie ne mai dă­du­se un semn că ne aflam sub protecția lui…

Pe parcursul aces­tor trei ani ai bolii su­ro­rii mele, am învățat să pri­vim suferința ei ca pe o binecu­vântare, și nu ca pe o povară. O încer­care prin care familia noastră a devenit mai unită, ne apreciem și ne iubim mai mult, ne-am apropiat și mai tare de Dumnezeu și de Sfinții Săi. Bucură-te, Sfinte al lui Dumnezeu, Nectarie, că ai adus mare fericire în viața unor făpturi care și-au pus nă­dejdea în tine și în rugă­ciuni. Dumnezeu îți vede vrednicia și mila și te răs­plătește, întărindu-ți pu­terile.

MARIA RUSAN

Ora de desen

„Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, luminează-ne cu puterea Luminii Tale Sfinte, acum și-n vecii vecilor, amin.”

Era ultima oră de curs, într-o zi de fe­brua­rie 1992, ora de desen. Tema: „Icoa­na tradițio­nală pe sticlă”. Copiii lucrau cu multă luare-aminte, cu pasiune chiar, dată fiind dificultatea, dar și frumu­se­țea acestei teh­nici. Erau atât de li­niștiți, atât de ab­sorbiți de mun­ca lor, încât aproape că își țineau respirația. Afa­ră înce­puse să ningă și fulgii pufoși se topeau pe gea­muri. Presimțeam că acea li­niș­te aproape ne­firească, acei fulgi de nea aduc cu ei ceva tai­­nic, misterios și de o puri­ta­te di­vină. Brusc, am în­ceput să le vor­besc copiilor des­pre creștinism și despre Iisus. Nu știu de unde ve­neau acele cuvin­te, căci de pu­țină vreme încercam să rea­prind fă­clia credinței, stinsă în mine demult, încă de pe băncile școlii. O lumină blândă, aurie, pătrun­se­se în sala de cla­să, atingând sufletele copiilor. Cazna lor, truda lor de a recrea chipurile sfinte în culoare era răs­plătită de Sus. Îi priveam cu dragoste și le vorbeam cu cuvinte care îmi ve­neau parcă de dea­supra capului, dintr-o alt­fel de min­te, fără ca eu să le gândesc, inspirate de un duh nevăzut. Parcă eram un recep­tor care, prin­tr-un miracol, nimerise o frecvență înal­tă și adu­cea din eter mesaje destinate sufletelor curate ale copiilor, atât de înfometate de hra­na spirituală.

Am înțeles atunci că am rătă­cit atâția ani prin bezna ateistă și că sufletul meu se chinuia să rede­vină pur și curat, ca al copiilor din jurul meu, că și pentru mine suna che­marea aceas­ta și că prin ei mi se dădea, în sfâr­șit, voie să mă în­torc spre Dum­nezeu, ca fiul risi­pitor.

Și eu însetam și flămânzeam du­pă Iisus, de atâta vre­me, iar acum, golul întunecat din mintea mea înce­pu­se să fie străpuns de o lumină orbitoa­re. O stare de grație plu­tea deasupra căpșoarelor aple­cate fie­care spre iconița sa și starea aceea m-a atins și pe mine, deși nu o meri­tam.

O, Doamne, cum să descriu acea stare, acel extaz, acea fericire și iubire care m-au cuprins? Cum să vorbesc despre invazia de lumină din fiin­ța mea? Parcă mă atin­sese aripa unui înger sau eu mă atinsesem, fără să vreau, de aripile înge­rilor pă­zitori ai copiilor din fața mea. Era ca și cum ceva mă lumina din interior, dar și din afară, cu mii de raze, și aceeași lumină o iradiau și copiii, ca și cum noi toți eram uniți într-o armonie și vibrație unică.

„Unde sunt doi sau trei adunați în numele Meu, acolo sunt și Eu, în mijlocul lor.”

Mai târziu, citind acest verset din Evanghelia lui Ma­tei, am avut o revelație șocantă care mi-a explicat mi­ra­colul petrecut în acea zi de neuitat pentru mine. Lumina aceea blândă, curentul de iubire care ne invadase de sus, era un dar Dum­ne­zeiesc: era lumina lui Hristos.

Au trecut ani mulți de atunci, starea aceea unică m-a părăsit chiar de a doua zi, dar niciodată, de atunci înain­te, eu nu am mai trăit o asemenea fericire, de o asemenea intensitate, care a pregătit pentru totdeauna în inima mea un lăcaș lui Iisus, făcându-mă să înțeleg de ce iubi­rea curată, pură, altruistă este cel mai prețios și mai mi­nu­nat dar.

prof. POLIA R – Drobeta-Turnu-Severin

Sfântul Maslu

Totul s-a întâmplat în copilăria mea, când aveam doar 12 ani. Era în vara anului 1947, august. Stăteam într-o casă frumoasă, cu multe camere, cu terasa acoperită de viță-de-vie. În fața casei, grădina cu flori – trandafiri, pufuleți, regina-nopții – ne atrăgea cu parfumul ei. În spatele casei erau grădina de zarzavat, livada cu meri, caiși, pruni și via. Era o zi în care soarele se ascunsese după nori, parcă dinadins ca să dea posibi­li­tatea oame­nilor să-și vadă de grădini. Părinții se du­se­seră să plivească straturile, iar noi, copiii, aflați în va­can­ță, ne bucuram de libertatea de a ne alege jocurile.

Seara, la masă, l-am auzit pe tata spunându-i mamei că s-a înțepat la un deget și-l doare. A doua zi, degetul s-a inflamat, s-a înroșit și a apărut o rană mare și urâtă. Du­cându-se la medic, i s-a diagnos­ticat „dalacul” sau „buba neagră”, cum i se mai spu­ne în popor. În vremea aceea, me­dicamentul cel mai eficace în infecții era Prontozilul care, adminis­trându-i-se imediat, n-a mai avut totuși pute­rea să-i oprească infecția. Medicul curant nu avea ce să-i mai facă. Tata era în pragul septicemiei generale, fără putința de a se vindeca. Penicilina abia apăruse, se găsea rar și la prețuri foarte mari. Și, ca și când nu era des­tulă durere în casă, a venit stabilizarea, locul milioa­nelor fiind luat de noua monedă în care urma să fie plă­tită datoria făcută de mama pentru plata penicilinei. În­tre timp, tatăl meu surzise, era apatic, descurajat, zăcea în pat. Mama se vedea ne­putincioasă. Singura ei spe­ran­ță era la Dumnezeu, căruia I se ruga zi și noapte. La ca­pă­tul puterilor, s-a dus la preotul din parohie și l-a rugat să vină să-i facă tatei un Maslu. Când a intrat preotul în dor­mitor, tata era cu fața la perete. Noi, copiii, stăteam cuminți așteptând. Ce? Poate o minune…

Preotul l-a salutat pe tata, dar n-a primit niciun răs­puns. Era firesc: nu-l văzuse, nu-l auzea. Apoi a început rugăciunile: Mărire Tatălui și Fiului, Îm­părate ceresc, Ta­tăl nostru. Tata stătea în aceeași poziție de nemișcare. A venit momentul Evanghe­liei. După primele cuvinte ros­tite de preot, tata a strigat: „Aud!”. Bineînțeles că preo­­tul s-a oprit pen­tru un moment, după care și-a con­tinuat rugă­ciunile, pe care tata le-a auzit în între­gime. După această slujbă, boala a început să cedeze și, în scurt timp, tata s-a vindecat, spre bucuria noas­tră, a tutu­ror.

Și asta n-a fost singura minune petrecută în fa­mi­lia mea. A venit vremea să am și eu un copil. Într-o zi, când fiul meu avea un an și trei luni, după ce toată dimineața s-a jucat, după-masă l-am culcat. Ni­mic nu indica o stare deosebită. Dar după o oră de somn, s-a trezit cu o febră îngrozitoare. Tot corpul îi ar­dea. L-am luat în brațe, dar imediat a intrat în con­vulsii. Corpul s-a arcuit, a devenit rigid și spume i-au apărut pe buze. Eram îngrozită. Ma­ma a venit ime­diat cu un lighean cu apă rece și un prosop aspru. În fugă, am dezbrăcat copilul și am început să-l frec cu prosopul udat cu apă rece. (Citisem cândva că aces­­ta-i remediul în cazurile de convulsii, când cor­pul este fierbinte.) Apoi, văzând că tratamentul apli­cat nu dă rezultate, am înfășurat copilul într-o pătu­ră, l-am luat în brațe și, căzând în genunchi în fața icoa­nei Maicii Dom­nului, am strigat disperată: „Doamne, dă-mi-l!”. Am au­zit un scâncet slab și am știut că Dumnezeu mi-a auzit ruga, a mai făcut o mi­nune și mi l-a dat…

CECILIA N. – Onești

Nu există comentarii

Răspunde și tu

Your email address will not be published.

ro_RORomanian
ro_RORomanian