Drama Cristinei Neagu

Învinsă categoric și de Japonia, Ro­mânia a părăsit miercuri Campio­na­tele Mondiale de handbal feminin, fără a câș­tiga vreun meci în grupa principală, dar cu satisfacția de a fi eliminat Un­garia din această fază a com­pe­tiției, după un meci memorabil, câștigat cu trei secunde îna­inte de fi­nal, după ce fetele noastre fuseseră con­duse, în mai multe rân­duri, la 6 goluri dife­ren­ță. Cu Cristina Neagu abia re­ve­nită după o foarte gravă accidentare și cu mai multe jucătoare lăsate acasă din cauza unor complicații legate de dopaj, Româ­nia nu se afla printre favoritele aces­tei ediții a Mondialelor, cum, pro­babil, ar fi fost, dacă selecționerul Thomas Ryde ar fi putut conta pe toate jucătoarele noastre în vârf de formă. Marea problemă este că re­zultatele din Japonia nu sunt o întâm­plare și tind să devină o obișnuință… Situația e și mai gravă, dacă ținem seamă de faptul că, în ultimul deceniu, națio­na­la de handbal fe­minin a avut în com­po­nență cea mai bună jucătoare a momen­tului în lume, pe Cristina Neagu. Din 2010 încoace, Neagu a primit de patru ori trofeul de­dicat celei mai bune ju­că­toa­re de hand­bal din lume, record în hand­balul femi­nin și un argument în plus care susține comparația sa cu Lionel Messi, marele campion din fotbal. Îi lea­gă multe pe cei doi, comparația nu e doar un artificiu stilistic al comentatorilor de sport: de la un anume fel de a fi și un anu­me fel de a înțelege sportul, până la ușurința ne­pă­mânteană cu care rezolvă, de unii sin­guri, situații care pentru adversari în­seam­nă un uriaș efort de echipă. Îi mai leagă ceva pe cei doi: un blestem. Având cei mai buni sportivi ai planetei în com­ponență, nici Argentina, la fotbal, nici România, la handbal, nu au reușit să câș­tige, într-un deceniu, vreun trofeu ma­jor, continental sau mondial! Zece ani a avut la dispoziție Federația Româ­nă de Handbal ca să coaguleze o echipă echilibrată în jurul celei mai bune jucătoare a lumii, astfel încât Cristina să nu fie nevoită să stea, meci de meci, 60 de minute în teren, sau să tragă de ea la limita recidivei medicale, cum s-a în­tâm­plat acum, la Mondialele din Japo­nia, pentru ca România să nu fie surcla­sată de adversari. 10 ani au avut timp diri­gui­torii din handbalul românesc să facă asta, într-un context în care acest sport este un mare consumator de bani publici (echipe susținute de primării și consilii județene), iar campionatul ro­mâ­nesc e considerat al doilea cel mai bun din lume! Ce context mai potrivit pentru a lupta să câștigi marile trofee din handbal? Și, în loc să luăm trofee peste trofee, cu care să um­plem vitrina sportului românesc, nu doar individuale, noi pierdem la scoruri astro­nomice cu echipe ca Spania sau Ja­ponia. Ce dramă pe Cristina Neagu, să fie ne­voită să su­porte astfel de înfrân­geri! De atât ar fi avut și ea nevoie, în toți acești ani, de o echipă serioasă și ambițioasă, care să-i pună în valoare strălucirea. Dum­nezeu îți dă (cea mai bună jucătoare a lumii), dar nu-ți bagă în sac, când sacul e plin de petice…

Ciprian Rus

Jurnalist, trainer şi analist media. A debutat în 1997 şi a activat în presa studenţească până în 2001, după care şi-a continuat activitatea la „Monitorul de Cluj”, unde a fost, pe rând, reporter, editor şi redactor-şef. În 2008, a fost recrutat în cadrul trustului Ringier, ca redactor-şef al publicaţiei „Compact”, apoi ca online content manager al site-ului capital.ro şi ca redactor-şef adjunct al săptămânalului „Capital”. Din 2010 este reporter la săptămânalul „Formula AS”.