Revenirea la normalitate

Principalul slogan sub care a defilat la prezidențiale d-l Klaus Iohannis a fost cel de „normalitate”. România, a susținut el, trebuie să devină „o țară normală”, o țară în­tru-totul asemănătoare celor din UE și NATO, or­ga­nizații internaționale din care ea face parte. Țările de­mocratice, cum își dorește și România să fie, sunt „nor­male”, prin sistemele de valori și norme care le guver­nea­ză, prin regulile juridice și economice stabile, ale căror efecte sunt absolut predictibile, prin funcțio­narea eficientă și nediscriminatorie a structurilor insti­tu­ționale ce „deservesc” cetățenii. România, a constatat pre­ședin­tele reales, este însă departe de o asemenea „nor­malitate”, iar anii de guvernare PSD-istă au mărit dis­tanța, în loc să crească ritmul alinierii la standardele acestor țări. Ma­jo­ritatea conștientă a cetățenilor români au realizat, de alt­fel, grozăvia drumului înapoi, pe care s-a înscris adminis­trația PSD-istă, și au amendat-o, la cele două elecțiuni (europarlamentarele și prezi­den­ția­lele) desfășurate în anul în care încă ne aflăm. „Is­pră­vile” prin care guverna­rea PSD-ului și a aliaților săi a arun­cat în aer sistemele funcționale ce asigurau stabili­tatea statului român sunt enorme. Economia, justiția, infrastructura transporturilor, sănătății sau învă­ță­mân­tului au devenit „câmpul de joa­că” al arbitrariului și umorilor conducerii PSD-iste, mo­dificărilor conjunc­turale (în funcție de interesele de moment ale unor lideri) adăugându-li-se vexațiunile unei ad­ministrații – centrale și locale – roase de incompetență, co­rupție, nepotism. Nu e de mirare (dar este cutre­mu­rător!) faptul că, peste cinci milioane de locuitori ai țării (cei mai în putere și cei mai competenți în meseriile lor) și-au luat lumea în cap. Diaspora românească a devenit cea mai mare din țările membre ale UE. Dacă nu ar fi survenit „trezirea” din 2019 a electoratului, România ar fi mers inexorabil spre retragerea din UE și NATO, plon­jând în zona țărilor subdezvoltate, cu regimuri autoritare, cum sunt cele cunoscute sub denumirea de „euro-asia­tice”.

Președintele are, desigur, dreptate. Cei mai mulți ro­mâni vor „o țară ca afară”, adică o țară normală. Pro­ble­­ma care se pune însă este cum poate fi atinsă aceas­tă țintă. La europarlamentare și, mai ales, la pre­zi­dențiale, electoratul a dat un semnal extrem de puternic că s-a săturat de haosul în care guvernarea PSD-istă a arun­cat țara. Chiar și unii politicieni ai puterii din acel moment au realizat că dezastrul este iminent. În 4 noiembrie, în Par­­lament, după răsturnarea guvernului PSD-ist al Vioricăi Dăncilă, Opoziția a reușit (cu spri­jinul unor reprezentanți ai partidelor satelitare ale forma­țiunii domi­nante) să instaleze în vârful administrației naționale un cabinet liberal minoritar. Pentru mulți cetățeni, alegerea unui președinte de aceeași culoare po­litică cu cea a guvernului nou instalat a generat speranța unei redresări imediate de pe buza prăpastiei la care PSD-ismul dusese țara. Euforia a ținut, totuși, puțin. Destul de mulți ale­gători au ajuns să înțeleagă faptul că, dacă dărâmarea PSD-ului de la putere s-a petrecut re­lativ ușor, eliminarea „moștenirii” lui este infinit mai grea. PSD-ul a modificat profund legislația ro­mânească, mergând de la mutilarea (interesată) a Jus­tiției, până la reducerea la minim a atribuțiilor prezi­den­țiale (deși șeful statului are legiti­mi­tatea votului direct, acordat de ce­tățeni). Liderii PSD au „ocupat”, în forță, ma­joritatea instituțiilor statului (în frunte cu CCR) și au schimbat raporturile dintre ele, dis­trugând echilibrul natural dintr-o democrație reală. Cli­entela PSD-istă a „ciu­ruit” toate nivelurile adminis­trației, cu false acoperiri legale (prin concursuri trucate, „opti­mi­zări funcționale”, pro­movări „de merit” etc.), statutul de funcționar public fă­când-o ina­tacabilă. În plus, prin legile salarizării și pen­sionării, gân­dite conștient ca for­me de mituire a popu­lației vul­nerabile, guvernarea PSD-istă a lăsat un buget de stat „gă­urit” (deficitul esti­mat depășind 18 miliarde de lei), tocmai pentru a desta­bi­liza guvernarea succesoare, ce nu poate modifica re­troactiv aceste legi. Într-o țară nor­­mală, creșterile de sala­rii și pensii se fac pe baze suste­nabile, regăsite în crește­rea sănătoasă (adică, în creșterea în primul rând a pro­duc­ției) din economie. Cum ar pu­tea, în această situație, gu­vernul libe­ral, condus de Lu­do­vic Orban, să treacă rapid la restaurarea normalității? PNL-ul, acompaniat de USR Plus, PMP și doar con­junc­tu­ral de UDMR și ALDE, nu are o majoritate parla­men­tară stabilă. Deja, pentru în­ves­tirea lui, liderii PNL au trebuit să accepte un com­pro­mis pe Justiție cu ALDE. Li­derii acestei formațiuni sunt împotriva anulării modifică­ri­lor PSD-iste ale legilor aces­teia, susținând astfel anor­ma­litatea. UDMR-ul amenință cu retragerea sprijinului, dacă guvernul revine la alegerea normală a primarilor, în două tururi de scrutin. Pro România amenință că se ală­tură, la o moțiune de cenzură, PSD-ului, dacă se modifică structurile administrative sau se amendează legile salarizării și pensionării. PSD-ul, chiar zguduit de con­flic­tele interne în lupta pentru putere, strecoară deja, printr-o propagandă insidioasă, că PNL-ul va tăia crește­rile acordate de PSD și va disponibiliza sute de mii de oameni din administrație. Dacă va ceda la aceste pre­siuni, guvernul Orban va prelua anormalele „obi­ceiuri PSD-iste” și va risca pierderea alegerilor vii­toa­re. Revenirea la normalitate se poate realiza fie prin asumarea răspun­de­rii în impunerea pachetelor noi de legi, fără să accepte „micile” compromisuri cu foștii parteneri ai PSD-ului, fie prin reînvestirea în urma alegerilor anticipate, pro­vocate de moțiunea de cenzură depusă de aceștia cu PSD-ul în agonie.