Intra aici pe site ul vechi "Formula AS"

Povești din Țara Zarandului

Foto: Shutterstock

Hărțăgani, anii ‘80. În noaptea cea sfântă a Nașterii Domnului, satul acesta, așe­zat sub Munții Zarandului, e cufundat în beznă. Doar luna, mai rotundă ca niciodată, de­se­nează cu lumină tăinuite cărări între o gospodărie și alta. Zăpada, cât un stat de om, înconjoară casele cu ziduri albe de cetăți. Din hornuri, caiere de fum se-anină de cer, umplând lumea de liniște. Undeva, se-aude larma irozilor, ducând vestea nașterii sfinte. O fetiță îmbujorată și fratele ei pășesc voi­nicește pe urmele lăsate în nămeți de părinții lor. E pentru prima oară când Ajunul îi gă­sește-n altă parte decât acasă, prima oară când colindul irozilor va fi și pentru ei. E iar­nă, ninge cu lumină și-i bine.

Turtele de pe grindă

Victoria Tripon

Hărțăgani. 2019. Mai e puțin până să-nceapă postul Crăciunului, dar toam­na văratică întârzie încă pe-aici. Caut urmele unor amintiri dragi, din ierni pierdute, cu sunete de clopoței și bucurie. Și am parte de câteva victorii, numai bune de-așe­zat într-un colț de suflet și de pagină de ziar. Pe două dintre ele le cali­gra­fiez cu majuscule: Victoria Tripon și Victoria Popa. Am mai scris despre ele. Prima e fotografa din Hărțăgani, a doua, vecina ei. Peste amândouă, vremea s-a așternut ca un văl, dar fără să le lase urmă de fir alb în păr. Mi le imaginez copile și le rog să deschidă cufărul cu povești din anii când magii umblau prin lume și Prun­­cul Iisus se năștea, aievea, în fiecare iesle din sat…

„Când eram la mama și la tata, tăt postul îl țâneam. Nouă, la prunci, ne mai dădea mama lapte și ouă, când și când, dar pe ascuns, că aveam un unchi bătrân care ținea postul strict tare și-apăi numa’ să nu ne fi văzut mâncând de dulce… Nici când tăiam porcul nu strâcau postul. Acum, mai încoace, am mai început a mânca la tăiatu’ porcului, dar când eram copil, Doamne ferește să fi mâncat! Și-apăi, tăt ținând postul, așa c-o poftă aștep­tam Crăciunul… mirosul de sarmale fierbând pe sobă în Ajun, mirosul ăla… nici să gustăm nu ne dădeau, până după miezul nopții”.

„N-o fost nimeni bogat aici, dar eu mă trag dintr-o familie mai înstărită o țâră, că părinții mei aveau pământ, și nu ne-o lipsit niciodată porcul de Crăciun și mielul de Paști. Da’ să știi că mulți erau de nu aveau ce tăia de Crăciun, n-aveau o palmă de pământ, numa’ cât le era casa, nu aveau vacă, nu aveau porc, erau săraci lipiți. Mergeau și lu­crau nu știu câte zile pă la alții, ca să primească ceva mâncare. Știu că făceau niște turte de mălai, și ce rămânea de la masă, pu­neau pe grin­dă, ca nici din­tr-acela să nu mă­nânce copiii lor cât ar fi vrut. Și copiii îl trăgeau jos cu un băț, sleiți de foame… Așa or trăit copiii demult. Or fost tare amărâți. Colectiv n-o fost aici, dar pământu-i așa, de munte, nu dă nu știu ce roadă. Și cei ce lucrau la mina de aur de la Băița erau plătiți rău, abia de le ajungeau banii, că mina era a patronilor, nu era a statului”, își amintește tușa Victoria.

Brad de Crăciun a văzut prima oară tot la Băița, la doar vreo cinci kilometri depărtare. „Părinții mei țineau vaci și aveam abonați nemți și unguri, de la Băița, la ei vedeam brazi împodobiți de Crăciun. Și ciocolată tot de la ei am mâncat prima dată. Da’ obicei a se împodobi brad de Crăciun nu era pe la noi, nici vorbă de așa ceva! Ce să vă mai povestesc? Eu am trăit și vremuri de-alea grele și amu, la bătrânețe, am prins și din astea bune. Se zice că omul trece fiecare prin tot felul de perioade, unul la tinerețe o duce greu, altul la bătrânețe ajunge rău. Îs mulți care-or dus-o bine în tinerețe și la bătrânețe or ajuns vai de ei. Dar n-avem ce face! Prin tăte trebuie să trecem, ce ne-o rânduit Dumnezeu”.

Croitorul irozilor

Victoria Popa

De mână cu-nserarea, intru-n casa altei Victorii. Victoria Popa, tanti Victoria. Pe ea o cunosc din anii copilăriei. Pe-atunci, zăpezile troieneau doar cărările, nu mi se-așezaseră-n păr. Și nici în suflet, și nici în viață. Dar și pe tanti Victoria tot copilă o aflu, îndată ce rostesc cuvântul magic „Crăciun”. „Când eram mici, nouă tătica nu ne-o făcut nicio­dată brad împodobit. Nu prea-i zonă de brazi aici, doar mai încolo, către Brad, pe la pârâul Sasului, și-apăi, era vai, de ne prindea la tăiat brazi pe-acolo. Nici bomboane nu se găseau, le făcea mama din niște coji de mălai, le făcea cum e coțca de zahăr și le punea în hârtie de argint și-așa ni le dădea.

De-abia apucam să vie Crăciunul, să facem co­laci din aluat de pită. Făceam tăt anul, nu numa’ de Crăciun, dar atunci, cu sarmale, aveau un alt gust, nu știu cum să-ți spun… Noi stăteam la deal, în sus mai erau numa’două căși, și cam pe la noi înce­peau cetele colinda, era încă zâuă afară. De multe ori ne prindeau cu colacii necopți, cu pita în cuptor. Stelașii veneau mai cu zâua, apoi veneau alți copii, îmbrăcați în alb. Abia la urmă irozii și, după ei, dubașii”.

În casa Victoriei și-a lui Emil Popa, so­țul ei, am întâlnit pentru prima oară irozii. Priveam cu uimire de copil crescut la oraș costumele colorate ale cetelor ce veneau, una după alta, să dea vestea cea mare. N-am înțeles niciodată cuvintele ce le ros­teau craii, magii și preotul. Cădeau unele peste altele, sacadat, precum grin­dina. Era ceva războinic în toată sceneta, o-ncordare străi­nă serii celei alese, ce mă-nfio­­ra. Dar ve­neau apoi dubașii și ceterașii și-ncingeau jocul în mijlocul ogră­zii. Nicio femeie din­tre-ale casei nu rămânea nejucată, ne-nvâr­tită de flăcăii cei mândri. Fiorul cel rău de­venea bun, răstălmăcit sub pașii ce abia mai atingeau podeaua.

Irozi cu costume cusute de Emil Popa (anii ’70)

„Abia așteptam să jucăm. La casa de la deal, nu era loc de joc în casă, numa’ în târnaț. Cine mai știa de frig? Tropo­team de se scuturau podelele. Pe-atunci, să juca pă fluieră, mai bine decât pe mu­zica asta de azi. Mi-aduc aminte că era un țâgan pe Valea Dubii, de-i zâceau Puică, nu știu de ce l-or căznit de i-or zâs așa. Era numa o țâră, era și șchiop, Emil a’ meu îl lua în brațe, îl punea pă umeri și el zâcea din lăută… Apăi irozi erau tăt câte șapte-opt rânduri, că erau copii, erau feciori în sat, nu ca acuma, Doamne iar­tă-mă! Și-acuma mai îs, dar știu ei să co­linde? Știu nevoia! Tomnesc o muzică cu câteva zeci de mili­oane, și le cântă, și ei nu știu să colinde nimic cum să colinda altă­dată, cum era rându’, pe-aici, pe la noi”.

„Emil a’ meu”. De-o vreme, Emil al Victoriei a devenit Emil al lui Dumnezeu. Și-al îngerilor. Cărora le coase, poate, cu iscusință, costume măiastre, așa cum a cusut și în viață fiind, pentru rânduri și rânduri de irozi. „Cam la o săptămână după ce se prindea postul, înce­peau să vină feciorii la Emil, să le facă haine noi, împrimburate. Mai că nu mai avea vreme și de-alt­ceva până la Crăciun. S-o-ntâmplat să-l apuce și Ajunul tăt cosând la costumele întârziaților, că nu era chip să scape de ei. Da’ era răsplătit pentru truda lui! Când ieșeau irozii pe ulițe în hainele lui, să umplea satul de bucurie și de culori. Doamne, mândre vremuri or fost”.

Foto: Ana Tripon – 2

No Comments Yet

Leave a Reply

Your email address will not be published.

ro_RORomanian
ro_RORomanian