Zăpezile de altădată – Ce amintiri vă leagă de Crăciun?

Foto: Shutterstock – 3

PE STRADĂ CU FORMULA AS

Mircea Paraschiv, 81 de ani, pensionar

„Țin minte: era foarte frig, era război, iar eu eram cel mai fericit copil din lume’’

(Un domn cu palton și fular și niște ochi albaș­tri, mai senini ca cerul. Îmi spune că a fost profesor, că memoria lui e mai vie ca oricând.)

Tu câți ani îmi dai, tinere? Hai, uită-te la mine și spune-mi. 70?! Ehee, eram tânăr la 70 de ani, chiar eram! 81 de ani am, tinere, 81! Dar în bătrânul ăsta pe care îl vezi, încă mai există un copil care are și acum 6 ani! Încă-l simt pe copilul ăsta în mine, înțelegi?! Iar la 6 ani ai mei, au fost niște vremuri cumplite pentru țara asta și pentru lume, în general. Era bom­bardament în București. Țin minte și acum cum se zguduia casa, cum se mișca lampa înainte și înapoi, și eu alergam înspăimântat spre fusta ma­mii. Și ea, blândă și liniștită, mă lua în brațe și-mi spunea că nu-i nimic, să stau liniștit, sunt doar niște oameni care se ceartă, că n-o să se întâmple nimic cu noi, că oamenii o să se împace, o să văd eu c-o să se împace. Și o credeam pe mama. Și-n brațele ei mă linișteam, acolo era cel mai bine, acolo era toata dragostea. Eh, și-mi amin­tesc și Crăciunul din anul ăla, mi-l amintesc ca și cum ar fi fost ieri… La noi a fost întotdeauna obi­ceiul ăsta, să se facă masă mare, să se strângă toate rudele și prietenii și să vină Moș Crăciun. Dar eu știam că nu e chiar Moșul, mama îmi spunea de multe ori că omul pe care îl văd, cu barbă albă și bujori roșii în obraji, e un prieten de-al lui Moș Crăciun, nu e chiar Moș Crăciun; că pe Moș Cră­ciun nu poate să-l vadă nimeni, Moș Crăciun e invizibil și vine atunci când copiii buni dorm. Eh, și era masa asta mare de Crăciun și toată lumea strânsă în jurul ei, inclusiv o soră de-a mamei, maică la Mânăstirea Țigănești. Și, la un moment dat, a venit și Moș Crăciun, un vecin cu barbă de vată și obrajii pictați cu roșu. Iar eu, când l-am văzut, am simțit cum mă ia un fior pe dinăuntru și, poate de emoție, poate de frică, am început să urlu, iar din urlatul ăla nu m-am mai putut opri. Și atunci sora mamei, maica, a alergat la Moș Crăciun, i-a dat barba de vată jos, i-a șters cu mâneca roșeața din obraji și mi-a zis: „Mirciulică, dragă, liniștește-te, e doar o mască”. Și eu, printre sughițuri de plâns, i-am spus „eu știu, macă, că e macă, dar dacă mă ‘peliu?!’’ Eh, amintirea asta, cu toți ai mei râzând, nu mi-o poate lua nimeni! Iar în Crăciunul ăla era vorba despre mirosul mamei, despre liniște, despre somnul bun pe care l-am avut în noaptea aia, despre a doua zi de dimineață, când am descoperit toate minunățiile lumii sub brad. Țin minte: era foarte frig, era război, iar eu eram cel mai fericit copil din lume.

Ioan Anghelescu, 65 de ani, inginer

„La momentul ăla, nu realizam ce norocos sunt și ce fericire e pe capul meu’’

(Un domn înalt, elegant. Îl conving cu greu să-mi răspundă, tușește, își așază fularul la gât, mă fixează lung, apoi se uită în jos și-mi povestește.)

Domnule, eu sunt mai cârcotaș, așa, de felul meu, mă enervează toate clișeele astea de Cră­ciun, cu Moșul, cu cadourile, cu iată vin colin­dători, florile dalbe. Dar, deși poate nu sunt omul potrivit pentru ancheta dumitale, o să-ți spun totuși ceva. Domne, au fost ani când am avut niște Crăciunuri superbe! Problema e că la momentul ăla, nu realizam ce norocos sunt și ce fericire e pe capul meu. Au fost ani mulți, când toată familia se strângea laolaltă. Toată. Părinți, bunici, frați surori, nepoți, prieteni apro­piați. Eram și 30 de oameni la masă. An de an. An de an să pe­treci ziua de Crăciun alături de oamenii pe care îi știi cel mai bine și-i iubești cel mai mult. Unii țâfnoși, alții bonomi, alții debordând de veselie, fie­care cu felul lui de-a fi, dar eram toți împreună, toți în viață, respectând tradiția familiei, stând cu toții în jurul mesei, sărbă­torindu-l pe Hris­tos. Vezi dumneata, acum nu mai e așa, unii au plecat pe lumea ailaltă, ăștia mai tineri s-au risipit care înco­tro, suntem din ce în ce mai pu­țini la masa aia unde încăpeau 30 de oa­meni. Sufrageria nu se mai umple de râs, nu mai are cine să ne orneze salata de boeuf, co­zonacul îl cum­părăm, în loc să-l facem, vinul se termină mai greu și noi suntem un pic mai goi pe dinăuntru. Și în loc să povestim ce-am mai făcut fiecare, ne arătăm fotografii vechi, de la alte Crăciu­nuri, cu oamenii care nu mai sunt. Și ne ui­tăm la pozele alea și ne gândim, uite dom­ne ce fericiți eram și nici nu știam atunci că ce simțim e fericire.

Mihaela Dascălu, 47 de ani, jurist

„Crengile bradului se mișcau exact unde spunea sora mea că sunt piticii!’’

(Zâmbește când îmi aude întrebarea și începe să vorbească în șoaptă, ca și cum mi-ar spune un secret.)

Îmi amintesc un Crăciun, aveam 10 ani, nu mai credeam în Moșul, simțeam că încep să mă matu­rizez. În anul ăla nici nu am participat la împodo­birea bradului, le-am lăsat pe sora mea mai mică, Veronica, și pe mama să-l facă. Ba chiar, țin minte, eram destul de răutăcioasă cu ele. Eh, și seara, târ­ziu, n-am cum să uit, Vero­nica a aler­gat la mine, o zgâtie de fată de 4 ani: avea ochii mari, aproape că plângea de emo­ție, și-mi tot zicea să vin să ne ui­tăm la brad, că-n brad sunt niște pi­tici, care sar de colo-colo. „Vino, vino!”. I-am zis să mă lase în pace, că nu există așa ceva, dar ea m-a tras aproape cu forța în sufragerie, la brad. M-am pus pe canapea și i-am zis că, uite, nu e nimic, doar capul ei inven­tează. Și ea a început să țipe, „Ui­te-i, acum sar de pe un glob pe al­tul, uite, piticul albas­tru s-a as­cuns în beteală!”. Bă­tea din palme și râdea, și când m-am uitat la brad încă o dată, vă dau cuvân­tul de onoa­re, crenguțele și globu­rile se miș­cau ca și cum acolo chiar era un pitic care țopăia dintr-o par­te în alta! N-am râs, nu m-am spe­riat, dar și acum când îmi amin­tesc, mă umplu de emoție pe dinăuntru. Veronica îmi tot zicea, „Uite, piticul de aici e albas­tru, ăla e roșu, ăsta e verde”… Eu nu-i vedeam, dar crengile bradului se mișcau exact unde spunea sora mea că sunt piticii! Veronica nu-și pierduse magia ca mine, îi putea ve­dea. Habar n-am care e explica­ția logică a celor în­tâmplate atunci, dar din anul ăla, sunt sigură că Moș Crăciun, piticii sau alte mira­cole, într-un fel sau altul, există.

Irina Stamate, 80 de ani, pensionară

„De Crăciun, orice ar fi, n-avem voie să fim supărați’’

(O întâlnesc la piață, are în mână un buchet de cră­ciunițe. „După flori m-ai ales”, îmi spune. Și are drep­tate.)

Îmi amintesc și o să-mi amintesc mereu. Eram copil, aveam vreo 7 ani, era primul Crăciun fără tata. Doar eu, mama și cei doi frați ai mei, Cornel și Mihail. Eram săraci, parcă era frig de la un capăt al lumii la altul, eram fără tata și nu prea găseam bu­cu­rie în jur. Și mi-o amintesc pe mama, frumoa­să, cu părul mereu prins într-un coc, cum încerca în fie­care clipă să ne înveselească. Într-o seară, era 22 decembrie, după ce frații mei au adormit, mama m-a luat deoparte și mi-a zis: „Irinuca, mâine mer­gem după brăduț, nu se poate să n-avem brăduț”. M-am înfuriat, atât cât se poate înfuria un copil de 7 ani, și i-am spus că n-are niciun sens, că tata nu e, că nimic nu mai e cum era și o să fie cel mai urât Crăciun. Și mama, țin minte, s-a schimbat la față, s-a făcut albă ca varul, apoi a zâmbit, m-a luat de mână, îi tremura bărbia să bușească în plâns și mi-a zis că nu e deloc așa, Crăciunul n-o să fie nicio­dată urât, de Crăciun se naște Mântuitorul și noi trebuie să ne bucurăm, orice ar fi, n-avem voie să fim su­pă­rați, să țin bine minte asta. Și am ținut minte, dom­nule dragă. Și a doua zi, m-am dus cu mama să căutăm brad și am găsit. Un brad pricăjit, cu crengi rare, fără vârf. Ni l-a dat un domn în piață, aproape gratis, așa era de amărât. Și am venit acasă, și Cor­nel, fratele meu, și-a dat seama că nu avem cu ce să-l decorăm. Iar mama a apărut cu sacoșa de mere pe care o primisem de pomană de la o vecină. Și-am legat ațisoare de mere și le-am agățat în pom. Iar Mihăiță ne-a adus toată colecția lui de stanioluri de ciocolată și am putut să îmbrăcăm frumos și câteva nuci, și le-am pus și pe ele în pom. Și ne-a prins bucu­ria și de la bucuria asta, s-a făcut cald în casă și am început toți să cântăm colinde. Și niciunul dintre noi n-a simțit vreo clipă că tata nu era cu noi, pentru că el, sigur, era acolo, și se bucura. Așa a fost. Și așa ceva nu se uită. Și știți, în dimineața de Crăciun, am găsit sub brad și un căluț mic de lemn, pe care mi-l doream de multă vreme. Nu știu cum, că mama, săraca, nu avea niciun ban. Cum să nu crezi în Moș Crăciun?! Eu cred! Sigur, cred altfel la 80 de ani, decât credeam la 7, dar cred. Și atât vă mai spun: de Anul Nou, când am strâns brăduțul, am mâncat toate globurile.



Nu există comentarii

Răspunde și tu

Your email address will not be published.

ro_RORomanian
ro_RORomanian