Crăciunul în diaspora românească

• Când au plecat în lume, în căutarea norocului, românii și-au luat cu ei și biserica. În semn de recunoștință, ea le alină dorul de țară, păs­to­rin­du-le sufletul și celebrând, împreună cu ei, tradiția marilor sărbători •

SPANIA

Părintele AUREL BUNDĂ, parohul bisericii românești „Sfântul Gheorghe”, din Barcelona

„Marile sărbători ortodoxe ne dau putere și sunt momente de mare frățietate între români”

Pe unii dorul de ţară îi sfâşie atât de tare, încât fac eforturi mari pentru ca măcar de Paşti şi de Crăciun să se întoarcă acasă, în locurile natale, alături de familiile și de prietenii rămași în țară. Alții s-au obișnuit în țările de adopție. Iar faptul că au o biserică românească a­proape le face și sărbătorile mai liniștite și mai fru­moase. Pentru că mai toate comunitățile bine închegate de români din diaspora au bisericile lor, preoții lor ortodocși veniți din țară, ca să se îngri­jească de sufletul lor. Pentru prima oară în istoria ei, Biserica Orto­doxă Română a devenit mi­sionară pe alte meleaguri decât cele românești și se află într-o expansiune uimitoare. În jurul bise­ricilor se ține tradiția vie, se cultivă identitatea națională, se țin portul popular, datinile și obi­ceiurile, e predată dul­cea limbă română către cei mici. Dar și nouă, celor de-acasă, ne este dor de dragii noștri plecați în căutarea no­rocului. I-am vrea me­reu cu noi, ba­remi de sărbători. Și ne-am gân­dit să ne alinăm acest dor, întrebându-i pe doi dintre vrednicii lor păs­tori, din comunitățile românești din Olanda și Spania, cum și-au pe­trecut Crăciunul credin­cioșii pe care îi păs­toresc. Nu ne-am uitat nici rudele din Basa­rabia, în numele cărora ne vorbește un părinte drag de la Chișinău, prieten vechi al revistei noas­tre.

„Postul Nașterii Domnului este dedicat pregă­tirii sufletești pentru marea sărbătoare creștină a Cră­ciunului, ceea ce ne dă prilejul unei apropieri mai mari a unuia de altul, a noastră, a românilor din comunitatea din Barcelona. An de an avem o serie de manifestări culturale, de perpetuare a unor obi­ceiuri frumoase, dar și de gesturi creștinești pe care le facem îm­pre­ună, sub îndrumare duhovni­cească și cu gândul la poruncile dumne­zeiești.

De pildă, pe 1 Decembrie, am organizat un con­cert de cântece pa­triotice, susținut de corul bărbă­tesc al parohiei „Sf. Gheorghe”. Pe 6 Decembrie, de ziua Sfântului Ni­colae, am avut un concert de co­linde al lui Ștefan Hrușcă, într-o ca­tedrală ro­mano-catolică din ime­dia­ta vecinătate a bisericii noastre. Am preferat acel loc, pentru că este mai încăpător și i-a cuprins pe toți cei peste 500 de ro­mâni prezenți. A fost o mare bucurie să ne auzim vechile colinde românești într-o asemenea interpre­tare. Dumi­nică, pe 15 De­cembrie, am par­ticipat la un con­cert de colinde intitulat „Bun ești, Doamne, bun!”, în care s-au întrecut coru­rile a 11 parohii (!) românești din Ca­talunya, la Tor­tosa, undeva în sudul regiunii. Cu binecu­vân­tarea PS Timotei, episcopul nostru, acest eveni­ment are loc în fiecare an în altă paro­hie româ­nească din această parte a Spaniei. Iar pe 21 De­cembrie, a venit Moș Crăciun și în parohia noas­tră, într-o caleașcă trasă de cai, încărcată cu da­ruri pentru 200 de copii. Pruncii l-au colindat, în semn de mulțumire, cu splendidele colinde ro­mâ­nești, învățate la școala parohială. Părinții lor nu s-au lăsat mai prejos și, îmbrăcați în straie popu­lare româ­nești, au răspuns tot prin colinde bătrânești, cântate de cele două coruri de femei și de bărbați pe care le avem în parohie. A fost o săr­bă­toare minunată. Avem deja tradiție în acest sens.

De asemenea, toți creștinii care ne calcă pragul au venit la spovedit și împărtășit, iar eu am mers în casele multora dintre ei, pentru a le aduce un cuvânt de învățătură, o povață, o îmbărbătare, o împărtășanie celor care nu se pot deplasa, fapte care sunt în datoria unui părinte duhovnicesc… Am mers și în spitale, la cei câțiva români pe care îi știam bolnavi, pentru măr­turisire și cuminecare. Am făcut pachete cu mici ajutoare pentru cei mai în nevoie, de care știam, după posibilitățile noastre.

Pe scurt, bucuria Crăciu­nului a fost cîștigată, ca de fiecare dată, zi după zi, cu fiecare manifestare în parte. Iar în ziua sfântă a Nașterii Domnului, am participat cu toții la Sfânta Liturghie și apoi la o agapă frățească, aici, la biserică, în sala de consiliu a centrului cultural pe care îl avem.

Marile sărbători orto­do­xe ne dau putere și sunt mo­mente de mare frățietate în­tre români, aici, în Spania. Ba, mai mult, observ că săr­bătorile noastre au o rever­be­rație și asupra catalanilor, chiar și asu­pra celor care nu sunt credincioși. Peste toată mișcarea omului plutește Duhul Domnului, iar aceasta se simte mai ales în marile săr­bători.

OLANDA

Părintele IOAN DURĂ, protopop al parohiilor ortodoxe din Benelux, parohul bisericii românești „Sf. Grigore Teologul” din Schiedam (Olanda)

„Pentru noi, sărbătorile înseamnă indentitate românească”

Noi suntem cea mai veche parohie românească din Olanda (1980) și poate și de aceea ne simțim legați mai mult de tot ce înseamnă iden­titate româ­nească. Pentru noi, un praznic ca acela al Sfântului Andrei, de pildă, îmbracă și valențe identitare, pentru că este și Ocrotitorul României, Sfântul care ne-a în­creș­tinat strămoșii. Desigur, în general, Biserica este păstrătoarea fidelă a tra­dițiilor și a zestrei cul­turale a neamului, dar noi îi dăm o dimen­siune încă mai activă. Așa încât, și de Sfântul An­drei, și de Sfântul Ni­colae (știm bine că foar­te mulți români poartă numele acestui sfânt e­xemplar pentru bună­ta­tea creștină), am ser­bat împreună în pa­rohie, cu o masă bo­gată, de pe care n-au lipsit mâncărurile ti­pic românești, cu cântece românești, co­linde… Apoi, am avut un program de colinde, special de Crăciun. Copiii din parohia noastră în­vață nu doar limba româ­nă, istoria și geografia României, ci și colin­de și alte cântări reli­gioase sau populare. Însă, și noi, cei mai în vârstă, colindăm, căci colindele vestesc Nașterea Mântui­torului, cea mai minunată veste de la căderea omu­lui din Rai… Peste toate acestea, însă, noi prețuim și cultivăm mărturisirea. Mărturisirea personală sau spove­dania, fără de care nu putem căpăta iertarea, și mărturisirea publică a credinței, care înseamnă o atitudine creștinească față de tot și toate. De mărturisire cred că du­cem cel mai mult lipsă astăzi. Ne rușinăm cu păcatele noastre, de a­ceea nu le spovedim, dar nici nu încetăm să le mai facem. Ne rușinăm cu calitatea noastră de creștini, sau cel puțin suntem jenați în a ne arăta credința, în a ne o afirma și apăra, atunci când este ig­norată – prin legis­lație sau prin mani­festări culturale in­de­cente sau blasfe­mia­toare – și lezată.

Nu e cazul să facem paradă de credința noastră, dar așa cum ne învață Sfinții Părinți ai Bi­sericii, chipul crești­nului autentic poartă pecetea lui Hristos. Altfel spus, când un om crede și face toate cele ale credinței – de la rugăciune și post, până la milostenie – are fața luminată de o frumusețe apar­te, care nu-i din lumea aceasta, ci este de la harul Duhului Sfânt. Nu există o mai puternică mărturi­sire publică, decât felul în care noi ne trăim cre­dința. Orice inimă se înmoaie, orice necredincios începe să-și pună întrebări și orice potrivnic se teme în fața unui creștin ade­vărat. Și atunci când îmbu­nătățirea noastră nu e de ajuns, avem la îndemână cuvântul. Dumnezeu ne dă putere de convingere, dacă îl slujim pe El.

Cu aceste gânduri, ne-am silit, după putere, să ne mărturisim credința prin fapte și în Postul Naș­terii Domnului, și în timpul marelui praznic, și după aceea. Și ne rugăm – așa să ne ajute Dum­nezeu mereu!

BASARABIA, țara noastră de peste Prut

Preot PETRU BUBURUZ, parohul bisericii „Sf. Petru și Pavel” din Chișinău

„Să-L căutăm pe Iisus Hristos în toți semenii noștri, iar El ne va înconjura cu dragoste și cu bucurie”

Noi, creștinii pa­rohiei în care slu­jesc, ne-am stră­duit să respectăm cele ale postului și să dăm apoi și cele ale săr­bă­to­rii. Dar în această ordi­ne. Căci nu poți ajunge la bucu­rie, dacă nu ți-ai prime­nit sufletul. Cum o să-ți lumineze Hristos o inimă plină de pa­timi? Însă am trăit din nou, și încă mai acut ca în anii trecuți, acest re­gret că lumea mare – chiar și basarabenii noștri, care altădată erau foarte evlavioși și smeriți – a sărit peste post direct în sărbătoare, în dese cazuri, chiar în plin post fiind. Mâncare de dulce, cântece, dansuri, focuri de arti­ficii cu o lună îna­inte de Crăciun. Toate televiziu­nile au fost pline de câr­nați sfârâind și de valuri de băutură, de locuri de petrecere. Mai nimic des­pre semnificația sărbă­torii, despre cum trebuie să ne pregătim pentru ea. Păi atunci, la Crăciun, ce-or mai fi făcut toți oamenii care au benchetuit? Cred că au dor­mit, obosiți și plictisiți de distracție. Ăsta nu e creștinism, e păgâ­nism. Revenind la biserica noastră, a fost foarte fru­mos în preajma Nașterii Domnului și în zilele de sărbătoare. Au venit copiii să ne colinde la biserică, i-am întâmpinat cu mere, nuci și covrigi, așa cum e tradiția, și le-am mulțumit pentru frumoasa vestire. S-au dus și pe la casele celor care sunt bolnavi, bătrâni și nepu­tincioși, să le dea și lor o rază de bucurie, un strop de alinare, să împartă cu ei lumina lui Hristos, care strălucește cu putere în inimile lor curate, de copii. Așa ne-am deschis sufletele pentru slujbă, iar la Sfânta Liturghie, ne-am împărtășit cu toții de prezența Mân­tui­to­rului și de darurile Sale. Căci noi nu am vrut să petrecem ca în acele povești care spun că oamenii se veseleau la mese bogate, la căl­dura sobelor și la lu­mina candelabrelor, în vreme ce Hristos stătea la fereastră și aștepta să fie chemat înăuntru, dar era lăsat în zăpadă și în ger, flămând și neîmbrăcat, cu nepăsare…

Știți că mai este o istori­oară pilduitoare, care vorbește despre o femeie sin­gură, căreia Hristos Însuși i-a promis că va veni la ea în seara de Crăciun, iar văduva aceea s-a pregătit cu tot ce avea mai bun, a curățat casa, a aprins can­dele și făclii, a scos tacâmurile de preț și s-a pus pe așteptare. Mai întâi i-a bătut în poartă un bătrân cerșetor, zdrențăros, care i-a cerut o bucată de pâine. L-a alungat. „Pleacă, pentru că îl aștept pe Hristos!”. Pe urmă a venit o femeie văduvă ca și ea, s-o roage să petreacă împreună, că e mai săracă și nici n-ar vrea să stea singură într-o așa noapte mare. A alun­gat-o. „Pleacă, pentru că îl aștept pe Hristos!”. În cele din urmă, a început să-i colinde la geam un copil sărman, care plângea cântând. „Pleacă, pentru că îl aștept pe Hristos!” – l-a repezit și pe el. Iar Hristos n-a mai venit. El venise deja sub chipul tuturor ace­lor nevoiași.

Așadar, să-L cău­tăm pe Iisus Hristos în toți se­menii noștri, să le dăm lor cele ce Lui vrem să i le dăm, iar El ne va înconjura cu dra­goste și cu bu­curie. Amin!