Anul 2019 s-a încheiat cum nu se poate mai bine pentru Klaus Iohannis. La puțin timp după ce a câștigat alegerile prezidențiale și după ce a reușit să impună un guvern PNL la Palatul Victoria, Klaus Iohannis a primit vestea că este câștigătorul, pentru 2020, al prestigiosului Premiu „Charlemagne”, distincție care apreciază eforturile făcute pentru menținerea României pe linia europeană și dedicația pentru cauza comună a UE. E tot mai limpede că, în lipsă de parteneri de discuție în regiune, mai-marii Uniunii Europene fac tot ce ține de ei pentru a-și fideliza România și conducătorii ei și pentru a-i izola de concertul euro-sceptic din jur. Nu mai departe de zilele trecute, prezent la Timișoara cu prilejul comemorării victimelor evenimentelor din decembrie 1989, premierul maghiar Viktor Orban a lansat o invitație fățișă României, de a se alătura planului său, pentru construirea unei „noi Europe Centrale”. Iohannis s-a grăbit să respingă ideea venită dinspre Budapesta. „Eu mă implic pentru Uniunea Europeană, nu pentru altă entitate pe care am crea-o în plan mai mic. Nu sunt de părere că trebuie să deschidem noi falii în cadrul Uniunii Europene, ci trebuie să ne implicăm, cum putem fiecare, ca să închidem faliile deja existente. Eu nu o să mă implic niciodată pentru a deschide noi falii. Este o abordare pe care nu o voi sprijini”, a declarat președintele României, fidel liniei care i-a adus Premiul „Charlemagne”.
E limpede, de acum, în ce tabără jucăm în următoarea perioadă, câtă vreme Angela Merkel și Emmanuel Macron vor continua să impună linia de forță a Uniunii. Provocarea pentru președintele Iohannis e, acum, să scoată maximum din această poziționare și din nevoia de anturaj serios, pe care o manifestă față de noi națiunile mari ale Europei. Să scoată mai mult decât avantaje personale – cum e și promisiunea unei viitoare funcții de vază la Bruxelles, după al doilea mandat, și să convertească simpatia de care se bucură, într-un avantaj competitiv față de „concurentele” din regiune. Până la urmă, atașamentul față de valorile europene, asaltate din toate părțile în ultima vreme, poate deveni parte a Proiectului de țară pe care Klaus Iohannis e așteptat să îl scoată de la sertar la începutul celui de-al doilea mandat. E limpede că ungurii sau polonezii nu fac gargară la Bruxelles doar de dragul controversei, ci tocmai pentru că își doresc să conteze mai mult în jocurile care se fac în UE. Și atunci, miza poziționării noastre de partea nucleului dur al UE trebuie să fie inclusiv o voce mai puternică a României și o concentrare mai mare pe interesele noastre particulare. Pe lângă multele probleme interne, pe care le are de reglat, ca „garant” al unui PNL care ne mai aduce aminte, din când în când, de anii când era la braț cu PSD-ul în USL, aceasta e marea provocare a lui Klaus Iohannis, în 2020: să demonstreze că vocea României chiar contează în UE. Dacă nu va reuși asta, Premiul „Charlemagne” nu va valora cu nimic mai mult decât un premiu de consolare.
