Intra aici pe site ul vechi "Formula AS"

MARIUS MANOLE – „Pentru mine, să trăiesc e un lucru complicat”

– Este un actor emblematic al teatrului românesc, dar și un bun cetățean, care se dedică trup şi suflet cauzelor umanitare. De data asta, l-am rugat să ne spună povestea succeselor sale: cum se scrie biografia unui mare actor –

„Viciul meu este teatrul”

– Marius, povesteşte-ne, te rog, de ultima ta ispravă artistică, cea din spectacolul „Trei surori”, montat de Radu Afrim.

– Daaa, chiar că este o ispravă, dar a lui Radu Afrim. Cred că nimeni nu îşi imagina vreodată că Andrei Prozorov, fratele celor trei surori, va arăta aşa. Nici eu nu mă aşteptam. Ştiam că Radu are de gând să schimbe perspectiva asupra personajelor, să nu le prezinte în tiparele clasice, dar nu am ştiut de la început cum va ieşi personajul meu, mai mult l-am ghicit, l-am dibuit, s-a născut în timpul lucrului. M-am jucat, am încercat, și ce i-a plăcut lui Radu a rămas.

– Cum este de fapt acest Andrei Prozorov?

– Este bărbatul care nu ştie ce e cu el pe faţa Pământului, nu ştie ce să iubească, nu ştie unde să se poziţioneze. Are multe calităţi: este deştept, talentat, dar nu foloseşte nimic din toate astea, e por­tretul perfect al intelectualului ratat, plin de spleen, plin de angoase, nefericit dar bufon, încercând să îşi mascheze nefericirea…Ştii, pe undeva, cred că am foarte multe în comun cu acest Andrei. Nu ştiu dacă aşa era el sau aşa l-am construit eu (ştii că există tehnicile alea de actorie, ori te duci tu spre personaj, ori îl aduci pe el la tine, se pare că eu, mai nou, le aduc pe toate la mine, aşa îmi reproşează unii, dar, ce să-i faci? Ăsta e actorul la 42 de ani…)

– Lăsând la o parte alintul, în ce puncte te întâlneşti tu, Marius Manole, cu Andrei Prozorov?

Cu Crina Semciuc în spectacolul „Regele Lear”

– În bufonerie, de exemplu. Atunci când mi-e greu, ascund acest lucru sub tot felul de glume, aşa că nu ştie nimeni când îmi e greu. Încerc să parez loviturile cu bufonerii, dar undeva, toată furia aia pe care eu nu o exprim la timp mi se depune în suflet ca o zgură. De dispărut nu dispare şi iese la suprafaţă atunci când nu te aştepţi. Acum că m-ai întrebat, realizez că am chiar prea multe lucruri în comun cu Andrei. Eu nu am un viciu, precum păcănelele, în cazul lui, dar poate că viciul meu e teatrul. Pentru că până şi munca poate deveni un viciu dacă nu îţi mai dă voie să trăieşti. Tot ce e prea mult strică. Munca în exces duce la frustrare şi la nefericire. Mă întâlnesc cu Prozorov în faptul că nu îmi găsesc locul. El nu îşi găseşte locul în lume, eu nu mi-l găsesc nici între genurile teatrale, nici între genurile de oameni, nici între mine şi mine, nici între mine şi alţii. Nu ştiu ce să iubesc, nu ştiu ce să îmi doresc, nu ştiu la ce să renunţ. Pentru mine, să trăiesc e un lucru foarte complicat. Da, cred că în acest personaj e mult din mine şi un pic din Afrim. Nu ştiu cât e din Cehov. Asta o decid criticii.

– E foarte frumos să spui că pentru tine teatrul e un viciu. Dar o spui în sens pozitiv?

– Băi, nu! O spun în sens negativ, pentru că eu cred că m-am agăţat de meseria asta de frica de a trăi, şi atunci am făcut un exces de teatru. Dar, pe de altă parte, tot ce te ajută pe lumea asta să supra­vie­ţuieşti, să funcţionezi, e binevenit. Pentru mine, meseria a fost un colac de salvare foarte eficient. Mi-a dat un loc de joacă foarte bun, un spaţiu în care să mă desfăşor aşa cum sunt eu, să fiu înţeles aşa cum sunt eu, să fiu iubit chiar aşa cum sunt eu, să fiu apreciat când fac performanţă, să mi se ierte gre­şe­lile uneori. Pentru mine, teatrul a fost ca un fel de acoperământ. Am nimerit bine.

Vreau să învăț să trăiesc

– Dar să trăieşti mai reuşeşti?

– Încerc, o să încerc. Nu ştiu dacă asta se poate învăţa, dar vreau să învăţ să trăiesc. Vreau să învăţ să îmi fac timp şi pentru mine, să învăţ să mă bucur, să profit de momentele în care stau acasă, să mă ocup de lucruri lumeşti (zici că-s preot): să mă joc cu câinele, să am satisfacţia faptului că îmi plătesc facturile la timp, să fac reparaţii în casă, să dau cu var, să chem instalatorul… În afară de teatru şi de un pahar de vin, să încerc să trăiesc şi eu omeneşte.

– Ai avut, totuşi, satisfacţii extraordinare în teatru în ultimii ani. Și ele fac parte din viață.

– Da, am avut doi ani nebuni, foarte grei, foarte solicitanţi, dar realmente foarte frumoşi. Începând cu „Viforul” lui Alexandru Dabija, trecând prin „Pădurea spân­zu­ra­ţilor” a lui Afrim, „Ri­chard III” al lui Şer­ban, ca să ajung acum la „Trei surori”. Din fericire, pentru mine cariera nu se mai cuan­tifică în spec­tacole-eveniment sau în suc­ces, ci în întâlniri. În­tâlnirea mea cu Sandu Dabija e una pe care nu o voi uita vreodată. Noi mai lucraserăm îm­pre­ună şi la „Două lo­turi”, dar nu ne-am în­tâlnit în sensul real al cuvântului. El e un regizor foarte deştept, foarte atent, foarte ci­nic, foarte nemilos, dar, paradoxal, un om extrem, extrem de bun. Sincer, eu cred că la început el nici măcar nu mă suporta. Nici nu ştiu de ce m-a luat în „Viforul”. Cred că a fost un pariu al lui cu sine, să vadă dacă poa­te face performanţă cu un actor pe care nu-l înghite. Mie mi-a plăcut însă la nebunie să lucrez cu el la „Viforul”, îmi place foarte tare spectacolul, habar nu am ce s-a scris despre el, chestiile astea nu mă mai interesează de multă vreme. După „Viforul”, am trecut la „Pă­du­rea spânzuraţilor”, alt spectacol mi­nu­nat, a devenit un hit, sala e full tot timpul, îl jucăm şi la matineu, şi seara, tot timpul e „sold out”, publicul e extaziat, deşi e un text atât de greu, ceea ce e fantastic. În ter­meni de întâlniri, acolo l-am regăsit pe acest actor pe nume Alexandru Potocean, un actor minunat, care a reuşit un rol fabulos, un actor de echipă şi de anduranţă, mereu prezent, mereu „acolo”, a tras toată căruţa asta înainte după el, şi dacă este un om, în afară de Radu Afrim, căruia să îi mulţumesc pentru experienţa de neuitat de la „Pădurea spânzuraţilor” este colegul meu, Alexandru Po­tocean.

– Să precizăm că în spectacol, Alexandru Po­tocean îl interpreta pe Apostol Bologa, iar tu erai Conştiinţa lui.

– Da, eram legaţi ombilical unul de celălalt.

– Apoi ce a urmat?

– Apoi a urmat „Richard III” şi reîntâlnirea cu Andrei Şerban, un regizor foarte puternic şi foarte ordonat, care la repetiţii se plictiseşte repede de mine şi mă provoacă în toate felurile, ca să scap de manierisme, mă face să îmi sar peste umbră, iar mie îmi place la nebunie lucrul ăsta, chiar dacă e teribil de greu. Îmi place Andrei Şerban, îmi plac spec­tacolele lui şi, dacă mă cheamă, pornesc oricând la drum cu el. Iar după o foarte scurtă vacanţă de vară, am intrat anul trecut într-un alt tur de forţă, la un spectacol despre care cred că nimeni nu îşi închipuie că poate fi atât de greu: vorbesc despre spectacolul „În ploaie”, de la Teatrul Avangardia. E un spectacol în două personaje. Joc alături de Istvan Teglas lângă care nu am jucat niciodată di­rect, am apărut în spec­tacole împreună, dar nu am fost faţă-n faţă. E un text excelent, pus în sce­nă de un regizor venit din Spania, Ricard Reguant, care ne-a ajutat atât cât a putut. Dar pariul mare a fost ca eu să am încre­dere în Istvan şi el în mi­ne şi împreună să avem încredere că noi doi pu­tem spune o poveste, în faţa unei săli de 500 de oameni, într-un teatru in­dependent, acel text ne­fiind deloc o comedie, ne­fiind un spectacol uşu­rel, neavând scenografie spectaculoasă, ci doar doi oameni singuri pe sce­nă, spunând o po­veste foarte dură. Acest spec­tacol s-a lucrat în doar două săptămâni, de la pri­ma lectură până la fi­nal. Am fost atât de con­centraţi amândoi şi atât de stresaţi că, după pre­mieră, când ne-am re­laxat, ne-am şi îmbolnăvit. Era un pariu uriaş: jucam în teatrul independent, singuri, fără plasă de siguranţă. Dacă nu îi place cuiva „Richard III” zic: „Sună-l, domnule, pe Andrei Şerban!”. Nu îi place altuia „Pădurea spânzuraţilor”: „Dă-i un telefon lui Afrim!” Plus că aveam în toate celelalte cazuri susţinerea unei echipe uriaşe. Aici, eram noi doi singuri pe scenă şi cam atât. Am terminat spec­tacolul ăsta mai obosit decât după „Richard III”. Şi a ieşit un spectacol absolut onorabil, care ar putea fi pus foarte bine pe afişul unor teatre de stat. Dar a fost montat la un teatru particular, iar eu îi respect enorm pe aceşti doi creatori ai Teatrului Avangar­dia, Marius şi Mihaela Stanca, pentru că şi-au permis să îşi dea voie să facă în spaţiul indepen­dent, spectacole foarte serioase care puteau foarte bine să nu prindă la marele public, dar, iată că au fost pri­mite excelent. Sunt, cum spuneam, două spectacole care îşi aveau locul în orice teatru. Sigur, la un tea­tru de stat, ar fi costat cu mult mai mult. La Na­țional, de pildă, probabil că ar fi costat 70.000 de euro, aici, toată producţia a costat 2000 de euro, cu tot cu regizor, cu tot cu decor, cu tot, cu tot, cu tot. Că teatrul particular te învaţă să faci lucruri bune cu bani puţini, teatrul de stat te învaţă să faci şi lu­cruri foarte bune şi mai puţin bune şi foarte proaste cu bani foarte mulţi.

– Cum se vede dinspre scenă spre sală un spectacol? De pildă, „Trei surori”?

– E un spectacol greu pentru noi, greu pentru public, frumos pentru noi, frumos pentru public, un pariu uriaş al lui Radu Afrim. E de fapt un dialog peste timp între doi mari creatori: Cehov şi Afrim. Nu mi-e teamă să spun asta. Ce răspunsuri i-a dat Afrim lui Cehov peste mai bine de o sută de ani sunt de o frumuseţe de îţi taie respiraţia! Ce curaj şi ce frumuseţe!

– Eşti considerat unul dintre actorii fetiş ai lui Afrim. Tu cum te vezi?

– Am jucat de multe ori la el şi, deşi ne certăm mai tot timpul, ne iubim foarte tare, ne cunoaştem de 20 de ani şi deja între noi nu poate încăpea altceva decât respect şi iubire. I-am şi spus: „Radu, dacă vii să montezi la Naţional, nu e musai să mă iei în distribuţie. Ia-mă numai şi numai dacă ai nevoie de mine. Nu e important ca eu să joc, ci ca spectacolul să îţi iasă bine”. Nu cred în genul ăla de obligaţie: vai, a venit şi pe mine nu m-a luat, deşi am mai jucat la el de atâtea ori. Nu aş face niciodată asta, cu atât mai mult cu cât, slavă Domnului, joc destul, îmi găsesc şi singur proiecte, poate chiar prea multe. În ce cred şi ce admir, şi la Afrim, şi la Şerban, şi la Dabija, şi la Felix Alexa, e că ei simt nevoia să aibă alături actori – nu le-aş spune „fetiş” – ci actori-prieteni. Actori cu care pot să se certe, să se înjure, dacă e cazul, pentru că ştiu că îi vor înţelege. Eu nu mă supăr când pentru toate greşelile din scenă, Radu urlă la mine. Ştiu că e un moment delicat şi că eu trebuie să o încasez pentru bunul mers al spectacolului. Nu mă supăr. Înţeleg. Ne supărăm, ne împăcăm, dar totul e viu şi spectacolul iese minunat. Asta contează.

„Dragostea de azi arde și moare imediat”

„Viforul”

– Se vede chimia dintre tine, ca actor, şi el, ca regizor, în orice. Iar monologul cu păcănelele, pe care l-a scris pentru tine, e rupător. De fapt, este un monolog care vorbeşte într-un fel fin şi diafan despre iubire, despre iubirea necondiţionată.

– Daaaa. E un monolog atât de profund, încât eu nici nu l-am înţeles la început. E scris într-un limbaj departe de cel simplist, pe care îl folosim noi, azi, atât de metaforic şi de frumos, încât eu nu l-am înţeles cu mintea, l-am înţeles cu sufletul. Textul acela, ori îl simţi ori nu. Spune acolo că atunci când iubeşti pe cineva să îl iubeşti cu ochii închişi, să rişti, să îl ţii pe omul iubit de mână până la capătul vieţii. Nu e nimic rațional acolo, totul e simţire. Dar în general, Radu ne-a scris tuturor nişte monoloage excepţionale, iar câteva sunt briliante. Despre dragoste, despre singurătate, despre nostal­gie. E multă poezie şi mult adevăr în ele. Deşi sun­tem mulţi, suntem singuri, deşi iubim, nu iubim pâ­nă la capăt, pentru că nu avem curaj să riscăm şi ne e frică să nu fim răniţi. Dragostea de azi se con­sumă, arde şi moare imediat, nici aventurile galante nu mai sunt atât de romantice ca pe vremuri, devin vulgare şi fără substanţă. Relaţiile în ziua de azi au devenit ca un prezervativ folosit: ai terminat şi îl arunci la coş. Ăsta e omul modern. Or mai fi şi ro­mantici pe lume, hai să nu îi jignim pe toţi. Dar mulţi suntem aşa. Mulţi suntem complexaţi, spe­riaţi, handicapaţi emoțional, nevrotici, răniţi, nu ştim cum să mai funcţionăm, şi ne chinuim să fa­cem faţă vieţii şi să găsim o cale-două de a rezista pâ­nă a doua zi, până a patra zi, până la 60 de ani, până la 70 de ani. Aia e. Am nimerit secolul greşit, probabil.

– Ţi-ar fi plăcut să trăieşti în alt secol?

– Acum vreo sută de ani, poate. Când lumea era mai liniştită, când în relaţii era mai multă poezie… Dar poate că vor veni unii să spună: „Manole, dar poate că ai doar tu o problemă cu vremurile astea! Poate că nu ştii tu să trăieşti”. E foarte po­sibil să fie aşa. Eu nu mă regăsesc în acest timp şi poate de aici vine şi adicţia mea faţă de meserie.

– Că tot ai pomenit de adicţie, Andrei Prozorov e dependent de păcănele. Iar surorile îi aduc acasă un aparat. E acesta un gest frumos, de dragoste?

– Absolut. Uneori omul nu e decât suma gre­şelilor lui, şi cum poţi să-l iubeşti dacă nu iu­bin­du-i greşelile? Surorile nu îl închid la dezintoxi­care, nu îi taie mâinile, îi aduc păcănele şi îi spun: „Joacă-te acasă.” E un moment tare frumos! Uite, asta face Radu extraordinar: construieşte nişte mo­mente pe care noi, actorii, nu le înţelegem decât după ce a ieşit premiera, când vedem întregul. Zice: „Aici o să intre nişte păcănele.” „Ce naiba!”, îţi zici. „Ce sens are”. Şi apoi iese un moment din ăla în care vezi că spectatorii sunt în transă sau în lacrimi şi ţi se aprinde şi ţie becul.

– Dacă ai vedea „Trei surori” ca spectator, cum ţi s-ar părea?

– Nu ştiu. Nu pot să îmi închipui. Dar am văzut un alt spectacol despre care vreau să vorbesc. Tot de Afrim, ultimul lui spectacol de la Iaşi, „Dansul Delhi”, care mi-a plăcut enorm, enorm. Am plecat de acolo atât de împăcat cu mine şi cu faptul că suntem muritori, dar moartea nu e neapărat o chestie tragică, aşa cum ni se pare nouă, că poate că în fond nu e nici moartea nimic altceva decât o joacă. Poţi să o tratezi ca atare. Îţi pui un nas de clown, te întinzi în sicriu şi termini cu zâmbetul pe buze. Am ieşit împăcat şi cu ideea că nici dragostea nu trebuie să fie musai dureroasă, că te pândeşte moartea după colţ în fiecare clipă şi că e bine să fii mai relaxat. Era o linişte pe scenă şi o linişte în sală! O linişte în oameni! Mi-a plăcut extraordinar de mult acel spectacol. I-am sunat şi i-am felicitat pe toţi colegii mei din distribuţie, pe fiecare separat. Puşa Darie şi Tatiana Ionesei sunt minunate. Au un moment în care ele două râd în scenă, iar noi, în sa­lă, plângem cu muci, Ada Lupu face un rol co­losal pentru vârsta ei, Livia Iorga şi ea mi­nunată şi încă un tânăr, un student, Dan Pri­să­ca­riu, foarte, foar­te bun. Am plecat de acolo împăcat şi senin. Aşa că, iată, şi ca spec­tator îmi place Afrim.

– Noi vorbim des­pre spectacole de ma­re cla­să, dar aşa ara­tă lu­crurile, în ge­ne­ral, în teatre?

– În teatru, ca peste tot în societatea noastră, e o domnie a medio­cri­tăţii. Me­dio­crii ăştia se simt între ei ca nişte animale, se unesc, se apără şi fac un monolit îm­potriva celor care în­cear­că să scoată capul sau să schimbe ceva în mai bine. Îşi pun toată for­ţa fiinţei lor în lupta îm­potriva oa­me­ni­lor ca­pabili. Pentru că asta e singura lor şansă de su­pravie­ţuire. Şi cred că de la un punct încolo, ăsta devine şi singurul lor ţel în viaţă. Şi e păcat că actorii nu au voci puternice şi că nu sunt uniţi, că nu îşi asumă un demers cinstit şi că mulţi sunt fără coloană vertebrală.

„Războiul meu nu e cu persoane, ci cu principii”

– Tu ţi-ai asumat această „luptă dreaptă” să îi spunem. Şi ca lider de sindicat al actorilor, şi ca cetăţean care iese în stradă pentru principii, nu pentru beneficii materiale.

– Mi-am asumat, pentru că nu mai am nimic de pierdut. Războiul meu nu e cu vreo persoană, ci cu nişte principii. Dar, din păcate, în lupta asta, am avut dezamăgiri, am stricat prietenii, oameni cu care credeam că voi mânca dintr-o strachină până la moarte au ajuns să nu îmi mai răspundă la salut. Vorbesc despre colegi de-ai mei actori, de la care aveam mari pretenţii.

„Singura salvare a noastră ca nație e educația”

În spectacolul „Între noi e totul bine”

– În ce proiecte umanitare mai eşti implicat?

– „Magic Camp”, „Autism Voice”, „Dăruieşte viaţă” şi în multe alte locuri în care statul nu a făcut nimic şi trebuie să facem noi. Mă duc oriunde e nevoie de mine. Dar am ajuns la concluzia că singura salvare ar fi ca fiecare om să îşi asume câte o cauză. Uite, că tot a început un an nou: hai ca fiecare să ne propunem o cauză: să ajuţi un bătrân, un copil nevoiaş, un câine, o familie săracă, o cauză pentru care să donezi doi euro pe lună, orice lucru care ţi se pare ţie important. Îţi dai seama din câte milioane mai suntem în Ro­mânia, dacă fiecare om şi-ar alege o cauză pentru care să facă ceva concret, cum ar sta lucrurile?

– Tu ce ţi-ai propus?

– Aş vrea să mă duc îm­preună cu mai mulţi colegi actori, să ne întâlnim cu tinerii din sate. Timp de un an de zile să îi cunoaştem, să le vorbim, să îi învăţăm ce înseamnă atitudinea civică, să le citim, dacă e cazul, sau, pur şi simplu, să stăm de vor­bă, să-i aducem la teatru… Până la urmă, singura salvare a noastră ca naţie e educaţia.

– Cum ai petrecut săr­bă­torile?

– Crăciunul la Iaşi, la părinţi, nu aş concepe altfel. Iar de Anul Nou, l-am văzut într-un spectacol magistral pe Ian McKellen, la Londra. Când spui în România că actorii ar trebui să se implice în societate, să ajute, să in­fluenţeze, să critice, să fie în stradă, dacă e nevoie, să fie atenţi şi sensibili la tot ce se întâmplă în jurul lor, lu­mea zice că eşti nebun. Ba mai mult, vin alţi artişti care îmi spun că locul nostru e pe scenă, că acolo trebuie să ne purtăm luptele. Aş fi zis și eu că sunt nebun, dar uite că în alte ţări, artiştilor mari, dar cu ade­vărat mari, nu le e nici frică, nici ruşine şi nici nu se ascund de frica tâmpită că îşi pierd publicul. Ian McKellen, la 80 de ani, după trei ore de spectacol, pe 31 decembrie, a stat în holul teatrului, cu o găleată în mână, strângând bani pentru actorii mai puţin norocoşi din Londra… A început un an nou, haideţi să ne schimbăm puţin şi să ajutăm cumva România să meargă în direcţia corectă. Avem de votat anul ăsta, hai să votăm cu cap, hai să votăm cu grijă! Atât am avut de zis .

Foto: Florin Ghioca/TNB

No Comments Yet

Leave a Reply

Your email address will not be published.

ro_RORomanian
ro_RORomanian