O zână bună

Am trăit totdeauna la țară și-am cunoscut destule si­tuații când o pereche de boi sau un cal în­sem­nau aproape unica sursă de venit a unor oameni sărmani, după cum o căpriță, câteva oi, ori, în cazuri mai fericite, o vacă, aduceau alimen­tul de bază, lap­tele, pe masa joasă, de lemn, din casele țăra­nilor.

De-a lungul timpului, la buni­cii care m-au cres­cut, sau mai târ­ziu, la părinți, am avut și boi mari și blânzi, care-i ajutau să-și mun­ceas­că pământul, și oi, și vaci, care ne îmbelșugau traiul. Zâm­besc și acum duios amintirii în ca­re o revăd pe bunica bătând lap­tele în putineiul de lut ars, lân­gă vatra sobei, pentru a scoate untul. Când această treabă era fina­lizată, mă trimitea la cea mai săracă vecină a noastră, cu o ul­cică plină cu lapte, deasupra că­ru­ia punea câteva linguri de unt proaspăt.

Tare mândră am fost și atunci când mama mi-a croit primul meu paltonaș din stofă de lână, țesută în casă, de la oile noastre. Pe toate animalele copilăriei și adoles­cenței mele le-am îndrăgit, le-am îngrijit, le-am însoțit la pășune. În ultimul deceniu, însă, exis­tența mea de pen­sionară a cunoscut o nouă dimen­siune, în preaj­­ma unei… vaci, Steluța. Titlul scri­sorii mele nu se referă la o stea de pe cer, nici la o cunos­cută poezie a lui Vasile Alec­sandri, ci la o vacă de casă, mare, cu o blană neagră și mă­tă­soasă la atin­gere, peste care, oricine simțea neapărat nevoia să-și treacă palmele, într-o tandră mân­gâiere.

Venise pe lume cu un însemn de zână bună – o steluță albă în frun­te. Chiar atunci când nu reu­șea să se ridice de la pământ pe picio­ru­șele-i șovăielnice, mama mea, care se pricepea de minune să dea nume tuturor viețuitoarelor ogrăzii, a strigat-o fericită: Ste­lu­ța! Și așa a rămas pentru noi, cei din familie, ca și pentru toți vecinii de pe ulița noastră.

A crescut frumoasă și iubită, până ce, la rându-i, a devenit ma­mă grijulie cu vițelușii pe care ni-i dă­ruia an de an, voinici, sănătoși, cu botic trandafiriu, fără să ne im­plice pe noi prea mult la nașterea lor. În ultimii ani, s-a întrecut însă pe sine, pentru că a adus pe lume două perechi de vițelușe gemene (cu aceleași steluțe albe în frunte ca mama lor), care deveniseră punctul de atracție și vedetele curții noastre. Toți prietenii care ne vizitau le ad­mi­rau, le mân­gâiau, le fotografiau, sub privirile oare­cum îngri­jorate ale Steluței.

Nu cred că exagerez spunând că nu era o vacă absolut obișnuită, câtă vreme se pricepea să deschidă cu cornul ușa grajdului când voia să iasă afară, sau când cele patru-cinci vaci ale vecinilor o așteptau, cu­minți, în capul uliței, până ajun­gea lângă ele, fiind­că ea era per­manent în fruntea lor, con­du­cându-le la izvorul unde se adă­pau, ori unde știa iarba mai mare și mai gustoasă.

Aș putea spune cu mâna pe inimă că lângă ea, periindu-i bla­na, vorbindu-i duios, mân­gâindu-i ochii mari și blânzi sau odihnindu-mi capul pe spatele ei cald într-o adevărată îmbră­țișare, îmi recăpă­tam ener­gia, îmi risipeam, adesea, tristețea. Acum, îmi este foarte dor de ea, pentru că așa cum se întâm­plă în viață, sosește o zi când tre­buie, din motive care nu țin de voința ta, să te desparți de ființele dragi, oa­meni sau animale. Întru­cât vitele noastre se înmul­țiseră pes­te măsură, într-o bună zi, pă­rinții mei au dăruit-o, pur și simplu, unui bun prieten, aflat la o sută de kilometri depărtare. Stelu­ța s-a com­portat la înălțimea aș­teptărilor și în această lungă că­lă­­torie. S-a urcat blândă, și fără a fi stresată, în ma­șina care a pur­tat-o către viitorii ei stăpâni, sim­țind, probabil, cu sensibilitatea ei aproape umană, că va fi iubită și îngrijită exact ca la noi.

În curând voi merge s-o vizi­tez. Sigur, în­tâlnirea mă va emo­ționa. Sper să nu mă fi uitat și s-o găsesc la fel de frumoasă și feri­cită cum o știam.

prof. MIA I. – Dâmbovița