Intra aici pe site ul vechi "Formula AS"

TOADER PĂUN (Europa FM): „Aș vrea să se știe că sunt nebun după meseria mea”

Inima duce tot

„Pe post, de la 14 ani”

– Deși internetul a împins radioul în umbră, așa cum a împins și celelalte mijloace de mass-media, românii sunt încă fani ai transmisiunilor „în eter”! În calitatea ta de „as al microfonului”, te-aș ruga să explici cum ia naștere o asemenea pasiune?

– Iau întrebarea ta ca pe un compliment pentru care îţi mulţumesc din inimă. Explicaţia este că fac radio de la paisprezece ani, într-un cadru organizat, adică la Radio România. Dar pri­mele contacte cu radioul le-am avut mai devreme. Încă din gene­rală, am beneficiat de încrederea profesorilor, şi aşa am devenit „stăpânul” pauzelor la postul de radio al şcolii. M-au simţit mai descurcăreţ şi au pariat pe mine. Era o muncă destul de mare, mai ales la vremea aceea, când mijloa­cele tehnice erau limitate. Aveam un magnetofon acasă, cu el înre­gistram diferite sunete, gingle-uri, mixam benzile de magnetofon. Apoi, cu banii din alocaţie şi cu ajutorul părinţilor, mi-am luat un casetofon din acela care avea şi funcţie de înregistrare. Încet-încet, am dezvoltat munca mea de mic om de radio, cu participări la eve­nimente, făceam chiar şi un buletin de ştiri. Ne­bun şi pasionat.

– De unde pasiunea aceasta, care ține și azi? Lucrează cineva din familia ta în acest domeniu?

– Nimeni nu lucrează în radio, dar nici departe de lumea sunetelor nu sunt. Bunicul meu a fost producător de filme şi a lucrat la Buftea, iar tata – şi el sunetist de film înainte de revoluţie, tot la Buf­tea. Apoi tata a tot fost sunetist pe la mai multe te­leviziuni private, pe măsură ce ele se înfiinţau, după 1989. Îmi amintesc că în week-end-uri mă mai lua cu el la emisiuni de genul Duminica în Familie sau Teo şi Mircea Show, de la Tele7ABC. Aşadar, deşi în familia mea nimeni nu a mai făcut radio sau pre­să, virusul acesta al media, al sunetelor, este clar unul moştenit de la tata şi bunicul. Dar pe lângă ei, poate la fel de importantă a fost influenţa unor profesori în viaţa mea. Prima a fost diriginta din şcoală, un om extraordinar. Ea avea şi un ONG, „Ani­mus”, ceea ce-i oferea destul de multă ex­pe­rienţă în activităţi extracuriculare. Fusese în Franţa, apoi a început în Bucureşti să implice copii de şcoală în tot felul de acţiuni la care participam şi eu. Următoarea persoană care a scris în destinul meu a fost dirigintele din liceu, profesorul de ro­mână, care nu a ezitat să-mi dea pe mână revista şcolii. Am mers prin concursuri cu ea, am câştigat tot felul de premii. Iar eu, prin clasa a-IX a, am câştigat un concurs de presă la târgul Gaudeamus, iar o produ­cătoare de la Radio România a venit să-mi ia un interviu, în urma acestei reuşite. Tot ea m-a invitat apoi să dau o probă la radio. Am avut nişte coşmaruri groaznice, legate de cum suna vocea mea, dar până la urmă am dat proba, convins fiind că fusese un fiasco. Am plâns două zile. Apoi am primit un telefon că trecusem şi, uite aşa am intrat eu definitiv în radio, de la paisprezece ani. Am fost la Radio România Tineret, pe vremea când emitea în eter, şi ţineam rubrica Radio Discoteca în Blue Jeans şi alte emisiuni de weekend. Apoi am ajuns la radio RFI, iar de vreo cincisprezece ani sunt la EuropaFM.

– Audiență asigurată! Postul este foarte ascul­tat…

– Dar eu tot nu mă aştept la asta, pentru că destinul omului de radio este să rămână în spate. Dacă vrei să fii vi­zibil, mergi la tele­viziune. Am cochetat şi eu puţin cu ea, adică am fost legat de TVR, mai exact de Camera Verde, în cadrul concursului na­­ţional „Euro­vi­sion”. Da, am avut propu­neri de a merge la televiziuni private, dar tipul de emisiuni pe care mi le pro­puneau, personajele care urmau să-mi fie invitate nu se po­tri­veau deloc cu personalitatea mea. Nu erau oameni pe care eu simt că trebuie să-i promovez, nu sunt exemple de urmat, de niciun fel. În acest „război” me­dia, care se poartă la noi încontinuu după revo­luţie, în ceea ce mă priveşte, câştigătorul este mereu etica.

„În ziua de azi, relele se rostogolesc mai repede decât lucrurile bune”

– În schimb, calitatea oa­menilor pe care-i ai invitaţi în emisiunile tale de la Eu­ropa FM, e fără cusur. Cum izbutiți să nu faceți rabat de la calitate?

– Europa FM nu şi-a pier­dut niciodată umanitatea, şi tocmai de aceea mă simt atât de bine în familia ei. Me­reu am spus că avem nevoie să-i vedem, să-i ascultăm pe cei care sunt expuşi peste tot, pe vedetele presate de media şi obligaţiile ei, ca pe nişte oameni. Asta încerc să scot în evidenţă de la invitaţii mei: partea lor umană. Evident, când vorbesc despre vedete, vor­besc de acei artişti care chiar au ceva de spus în arta lor. Aici ne potrivim şi cu revista voastră, pen­tru că interviurile „Formulei AS” sunt cele mai cal­de şi mai umane din toată presa scrisă de la noi, din­­totdeauna. Evident că sunt în România o mulţi­me de vedete de plastic, construite, dar altele, deşi de top, nu sunt aşa. Uite, Antonia, în tot succesul ei, cu toată frumuseţea ei, ascunde un om de o căl­dură extraordinară, e inteligentă şi are poveşti de spus. Sunt de părere că lumea o judecă total greşit. Feli la fel, îşi compune singură muzica şi este ab­solut extraordinară, iar exemplele pot continua.

– Ai în week-end o rubrică care, dimpotrivă, nu implică nicio vedetă, ci oameni necunoscuţi, dar cu poveşti de senzaţie…

– „Oameni de milioane” este o rubrică ai cărei invitaţi sunt inși care nu au neapărat vreo no­to­rietate, dar care, în felul lor, reuşesc să ajute, să pu­nă lucrurile în mişcare, să contribuie la schim­barea lumii. Simt nevoia să scot în faţă aceşti oameni, tocmai pentru că ei nu consideră necesar să o facă, crezând că lucrurile frumoase pe care le realizează vor ieşi singure la lumină în cele din urmă. Nu este chiar aşa, pentru că în ziua de azi se rostogolesc mai rapid relele şi derapajele decât lucrurile bune. Eu consider că oamenii aceştia trebuie cunoscuţi, fie şi pentru simplul fapt că ei ar putea deveni inspiraţie pentru alţii. Aici iar avem un teritoriu comun, noi şi „Formula AS”, pentru că şi revista voastră are de ani şi ani poveşti despre oameni care, dacă nu aţi fi fost voi să le evidenţiaţi frumuseţea, ar fi rămas în anonimat. Oamenii buni nu au voce şi e mare păcat. De aceea, simt nevoia să-i evi­den­ţiez. Minuni se nasc când aceşti oameni îşi unesc forţele.

„Spre deosebire de televiziune, radioul este direct, este autentic”

Un virus moştenit din familie

– Cum supraviețuiește radioul, internetului? Cum explici ataşamentul oamenilor pentru acest tip de media?

– Are şi radioul concurenţa sa azi, în YouTube, Spotify sau altele şi altele. Dar, fie că e online, fie că e pe FM, radioul se ascultă în continuare, cred eu, pentru senzaţia aceea de familiaritate pe care ţi-o oferă. Se creează o legătură extremă între cel care ţine microfonul, ascultătorul şi muzica dintre ei. E un dans al emoţiei în acest triunghi. Este adevărat că această legătură are nevoie de calitate, de căl­dură, tocmai de aceea sunt eu la Europa FM de atâta vreme şi tocmai de aceea acest post de radio este atât de îndrăgit şi, mai important, are ascultători fideli de multă, multă vreme. Mai este un aspect. Spre deosebire de televiziune, radioul este direct, este autentic, tocmai pentru că exclude vizualul. Fap­tul că doar asculţi, nu vezi oamenii, ţinutele pre­zentatorilor, studioul, luminile, face ca mesajul să fie esenţă pură, informaţie sută la sută.

– Sunt şi posturi de radio locale bune în România sau, ca în orice domeniu, gongul se bate în Bucureşti?

– Sunt, sunt! Am avut bucuria să vi­zi­tez multe astfel de locuri, fac cursuri de ins­­truire pentru mulţi tineri. Acolo unde mi­cile posturi locale nu sunt subjugate po­litic, emisiile sunt făcute în mare fru­mu­se­ţe şi pasiune. Greu, este adevărat, dar au­ten­tic. Deşi resursele lor sunt extrem de li­mitate, se simte clar intenţia de a face lu­crurile mai bine. Problema este politicul, pen­tru că multe publicaţii locale, posturi radio sau TV, site-uri sunt create tocmai din interese politice, informaţiile lor sunt o avalanşă de ştiri false sau trunchiate, care să-l servească pe cel care conduce res­pec­tivul post. La centru, adică în Bucu­reşti, este mai greu ca influenţa politică să pre­valeze în posturile radio de calitate. Poate că aici ar fi diferenţa dintre Capitală şi mi­cile oraşe.

„Găina care scormonește după viermișori”

„Pe aceeaşi frecvenţă cu tine” – un angajament respectat

– Care sunt calităţile unui bun om de radio?

– Empatia este printre primele calităţi. Apoi, este nevoie de cultură generală, de curiozitate. Şi, poate că cel mai important lucru este să nu uite nicio clipă că îşi face meseria pentru oamenii care sunt acolo, pe aceeaşi frecvenţă cu el. Aceste lucruri le spun şi tinerilor care aspiră la meseria aceas­ta. Îmi place foarte mult să ajut tinerii care au acelaşi vis pe care l-am avut şi eu la început. Mă ocup de stagiile de practică de la Europa FM şi astfel, an de an, cunosc foarte mulţi studenţi la Jurnalism. Le spun mereu că a face radio nu implică faimă şi bani, ele nu vin aşa cum poate se crede. Meseria asta se face pentru alţii, trebuie să fii altruist, trebuie să te dedici altora pentru a avea succes. Iar succesul de care vorbesc nu se măsoară cu numele tău, ci cu numele celui pe care-l promovezi. Până la urmă, omul de radio seamănă destul de mult cu omul de presă scrisă. El trebuie să fie înainte de toate un bun ascultător şi abia apoi un bun vorbitor.

– Dar despre moderatorii tv ce părere ai? Mulți dintre ei sunt adevărați vânători de mizerii…

– În televiziune, mai ales în cea de calitate îndoielnică, aceşti „moderatori” împinşi să scoată la iveală doar scandalurile sunt precum găina care scor­moneşte după viermişori. Pe de altă parte, exis­tă în televiziuni și jurnalişti de reală calitate, iar dacă te uiţi în CV-urile lor, vei vedea că majoritatea au un trecut în radio. Și, curios, o parte dintre ei se în­torc azi la prima lor iubire. De ce? Tocmai pentru că simt nevoia să se întoarcă la esenţă, la un jur­nalism direct, scuturat de zorzoane, aşa cum este ra­dioul. Un exemplu în acest sens este Andreea Esca, un jurnalist de înaltă calitate, des judecat greşit, ca un simplu cititor de prompter, la jurnalul de ştiri. De când are emisiune la Europa FM, am avut ocazia să lucrez cu ea, să observ ce jurnalist remarcabil este, ce interviuri extraordinare realizează, ce atentă e la toate detaliile şi, foarte important, ce bun orga­nizator este. Repet, iubesc radioul, pentru şansa pe care ţi-o dă să fii autentic, să fii tu însuţi şi să trans­miţi informaţii fără să ai o imagine fabricată. Pentru orice jurnalist este mult mai bine să-şi facă meseria fără cosmetizări de marketing.

– Pari un om cu sufletul mai „bătrân” decât o spun anii din buletin (35 n.r.). Eşti oare un tip mo­dern, cu telefonul în mână mereu, sau mai degra­bă cineva care preferă cartea tipărită, în locul celei virtuale?

– Sunt un pasionat cititor de cărţi, îmi place să dau paginile cărţii, nu să le citesc în alte formate. Acesta este un motiv pentru care eu vin şi plec de la radio cu metroul. Am câte o oră pentru lectură, în condiţiile în care, altfel, nu prea am timp de ni­mic. Acelaşi sentiment îl am şi pentru presa scrisă: o prefer celei online. Din păcate, şi o spun cu mare tristeţe, în România nu prea a mai rămas presă scrisă, care să merite a fi citită. La un moment dat, am lucrat la România Liberă, într-o perioadă în care această publicaţie merita respect, şi ştiu să fac o comparaţie destul de realistă între presa de ieri şi de azi. În prezent, presa scrisă s-a dus într-o direcţie de tabloid, iar în afară de „Formula AS” şi de câ­teva publicaţii mici, de nişă, nu prea mai ai ce citi. Dacă „Formula AS” a rămas constantă principiilor ei, cu mare tenacitate, fără schimbări bruşte sau ra­di­cale, celălalt exemplu pozitiv de la noi ar fi re­vista BIZZ. Pentru categoria business sunt foarte buni, au reuşit să vină mereu cu ceva nou, să se re­inventeze, fără să scadă din calitate. Dar cam astea ar fi exemplele pozitive de la noi. În schimb, când plec din ţară, primul lucru pe care-l fac în aeroport este să-mi iau ziare locale. Ce observ? Că ei au găsit soluţia de a umple pagini întregi de infor­ma­ţie, nu doar nişte fiţuici cu câteva rânduri printre po­ze scandaloase. Dacă ei pot, îmi place să cred că şi la noi se va putea.

– Să fie şi calitatea sistemului educaţional de la noi o cauză a acestui declin?

– Ai atins un punct dureros. Şcoala actuală de jurnalism nu prea mai reuşeşte să ţină pasul cu vre­murile. Apar jurnalişti care nu ştiu reguli ele­men­tare de gramatică și nu cunosc mai deloc domeniile în care vor activa. Mare mirare am, să observ, la cursu­rile de pregătire pe care eu însumi le fac cu ti­nerii jurnalişti, că ei nu sunt nişte oameni informaţi. Acest lucru este inacceptabil! Până la urmă, prin­cipiul numărul unu al presei este informaţia. Apoi, ţine de etica fiecăruia cum o transmite. Limba ro­mâ­nă este în mare suferință la ei.

„Eu vreau să fac bine”

– Care sunt principiile tale deontologice şi uma­ne de la care nu te abaţi?

– Ştiu că este foarte greu de definit ceea ce zic acum, dar eu vreau să fac BINE. Aşadar, etica mea pro­fesională şi cea umană este una şi aceeaşi. Eu mi-am luat un motto în viaţă: TOTUL VA FI BINE!, ceea ce înseamnă că încerc să urmăresc fiecare si­tua­ţie prin care trec cu optimism. Chiar şi lucrurilor mai puţin plăcute le caut finaluri pozitive. Cum­pănesc bine deciziile pe care le iau, mai ales când trebuie să găsesc soluţii pentru alţii. Pun binele înainte mereu, fiind convins că pentru toate cele există cauze. Pot să te întorc puţin în timp?

– Desigur.

– Îţi voi spune ceva despre mine, ceva des­pre care rar vorbesc. Părinţii mei au de­cis la un moment dat, când bunicii – părinţii tatălui meu – erau atât de bolnavi, încât ne­cesitau îngrijire permanentă, să se mute la ţa­ră. Un gest firesc aş spune, doar că eu aveam paisprezece ani atunci. La acea vârs­tă, eu şi fratele meu, cu şase ani mai mare, am rămas în Bucureşti şi am devenit propriii noştri stăpâni. Veniturile alor mei erau pe mâna noastră ca să putem trăi, să ne plătim dările, să întreţinem casa… Fratele meu avea cu totul alte gânduri şi preocupări, aşa că eu, la acea vârstă, a trebuit să devin om mare pes­te noapte. Maturizarea aceasta brus­că este ceva ce nu recomand nimănui, am jurat atunci că dacă voi avea copii, ei nu vor trece nicio­da­tă prin aşa ceva. A trebuit să fiu res­pon­sabil pentru mine, pentru educaţia mea, dar şi pentru casă. Părinţii mei au riscat enorm, pentru că la paisprezece ani, să ai toate ve­niturile familiei pe mână, singur, în Capitală, poate însemna ori o maturizare directă, ori pier­zanie. Nu m-am pierdut, m-am ţinut drept pe drumul meu, dar simt şi azi golul acela, fap­tul că nu i-am avut alături atunci. Reu­şi­tele mele erau povestite la telefon, proble­mele mi le rezolvam singur. Dar nu-i acuz. Ce puteau face?! Să-şi lase părinţii de izbe­lişte? Peste ani şi-au reproşat ruptura pe care au produs-o între noi, deși noi, copiii, nu ne-am simţit părăsiţi, am înţeles decizia lor, doar că această decizie a scris adânc în destinul meu. Niciodată nu le-am reproşat nimic, niciodată nu i-am făcut să creadă că au greşit, pentru că nu cred că aveau altă soluţie în acel mo­ment. Dar nici nu voi proceda vreodată la fel cu copiii mei. Motivul pentru care ţi-am po­vestit aceste lucruri destul de personale pen­tru mine este că ele explică ideea aceasta de Bine, după care mă ghidez eu în viaţă. Pentru că pe mine nu m-au dus părinţii de mână, pentru că a tre­buit să mă fac singur remarcat, pentru că nişte străini au avut încredere în mine şi mi-au dat şanse, toc­mai de aceea vreau, la rândul meu, să fac ace­leaşi gesturi pentru alţii. Câteodată reuşesc, am ins­tru­it tineri care au ajuns în locuri în care eu încă vi­sez să ajung, alte dăţi ratez. Unii tineri se pierd pe parcurs, da’ eu ştiu că am încercat să-i învăţ de bi­ne. Cu acelaşi elan mă implic în orice acţiune uma­ni­ta­ră, în orice simt că aduce un plus de bine oamenilor.

– La final, te rog să ne spui exact între ce ore te pot asculta cititorii noştri la Europa FM.

– De luni până joi, de la 19 la 21, în emisiunea „Clubul de seară”, iar vinerea, între aceleaşi ore, emisia se numeşte „Clubul de weekend”. Sâmbăta şi duminica am acea rubrică înregistrată de care-ţi vorbeam, „Oameni de milioane”. Dar între aceste emisiuni, eu lucrez non stop. Sunt un workaholic sută la sută. Timp liber? Câte ceva pentru Baku, căţelul meu pe care-l ador. Încerc să găsesc calea de a avea timp şi pentru mine, dar aş vrea să se ştie că eu sunt „nebun”, îmi place enorm meseria mea şi de aceea nu simt nicio clipă că muncesc. Da, am mai avut şi eu căderi, da, am plâns prin birourile şe­­filor, cu demisia în mână, dar nu am putut ni­cio­dată să renunţ. Reacţia pozitivă a oa­menilor faţă de munca noastră este răs­pla­ta supremă pentru mine, „vacanţa” mea.

Foto: Marius Mantea, Bogdan Moldovan, Cristina Anculete

Nu există comentarii

Răspunde și tu

Your email address will not be published.

ro_RORomanian
ro_RORomanian