Intra aici pe site ul vechi "Formula AS"

Gânduri la despărțirea de un prieten drag – BOGDAN LUPESCU

Pe teren, unde-i placea cel mai mult (Foto: Ciprian Rus)

• Este printre marii reporteri români ai ultimilor 30 de ani. Fanatic al terenului și al documentării, mare împărat al cuvintelor, Bogdan Lupescu lasă dâră de aur în paginile „Formulei AS”. Am fost douăzeci de ani împreună. La despărțirea de el, îi însoțim călătoria spre cerurile albastre, cu vorbe de alungat spaimele. Așteptăm un semn dintre stele, Bogdan! •

HORIA ȚURCANU – „Mulțumesc pentru ceea ce am trăit împreună”

Am trăit împreună cu Bogdan Lupescu frumu­sețea și nebunia anilor celor mai frumoși ai presei. Reporter este doar un cuvânt, care nu poate să ex­prime complet ceea ce eram noi atunci. După cum nici cuvântul prieten nu poate să exprime până la urmă decât o așchie din marea trăire numită prie­tenie. Pe scurt, împreună cu Bogdan am trăit viață și am împărtășit aceeași nebunie de a crede cu putere că viața poate fi exprimată în cuvinte, iar cuvintele sunt conexiuni între oameni. Am împăr­tășit emoție, perspective și idei, am călătorit împre­ună în realitățile cele mai dense dar și pe tărâmurile visului, încercând necontenit să-l captu­răm în gân­dire și să-l rostim.

Am făcut mii de kilometri împreună, am cunos­cut oameni, ne-am bucurat de aceleași descoperiri uneori, despre care am crezut amândoi că schimbă lumea, ne-am îndoit împreună, am îm­păr­țit une­ori aceeași cameră și aceeași mân­care, am băut dintr-o singură sticlă și ne-am contrazis la nesfârșit asupra unor nuanțe ale realității, care acum nu mai au nici o importanță. Ceea ce a rămas să conteze este viața pe care am trăit-o împreună. De­sigur, nu poate fi zugrăvită niciodată complet în cuvinte, și de aceea, ceea ce am trăit împreună rămâne cumva doar între noi. Un fel de secret de neros­tit, care continuă să existe doar pe tărâ­murile visului.

Aș putea să încerc să-l torn pe Bog­dan Lupescu, fratele și prietenul meu, în cuvinte: scriitor, nebun, filosof, genial, vizionar, dostoiesvskian… Dar n-ar fi decât cuvinte care ar scrijeli suprafața a ceea ce am trăit împreună și a conexiunii care se naște, pur și simplu, din expe­riența vieții.

Înainte vreme, noi încercam să aducem visul, prin cuvinte, în texte, carne și oase. Eram cu un pi­cior în lumea de dincolo și cu unul aici, în teritoriile lumii liniare. Acum el și-a luat piciorul din această lume, și a rămas doar acolo, în tărâmurile visului. Habar n-am dacă este o întoarcere acasă sau, pur și simplu, a plecat într-o nouă explorare, pentru un nou reportaj. Ceea ce știu sigur este că oriunde ar fi, orice realități ar trăi, el le va turna în Cuvânt, iar Cuvântul este conexiune, legătură între oameni.

Dacă există o cale de a traversa granițele dintre dimensiuni, atunci această cale are legătură cu Cuvântul.

De aceea scriu aici aceste Cuvinte: mulțumesc, Bogdan Lupescu, pentru ceea ce am trăit împreună.

OTILIA ȚEPOSU – „Vorbe la timpul trecut”

L-am cunoscut pe Bogdan acum mai bine de douăzeci de ani, în mansarda care adăpostea pe atunci redacția revistei noastre. Lăsase în urmă Bucovina natală și șefia gazetei Opinia studen­țească, pentru a se alătura echipei construite de Sânziana Pop. Venea cu o cumințenie așezată într-un tipar de bună cuviință omenoasă. Avea o mirare ingenuă și o minunare neprefăcută în fața întâm­plărilor, a oamenilor, a locurilor pe care le cunoștea și despre care trebuia să scrie. Curiozitatea, serio­zitatea și neastâmpărul îl însoțeau când se docu­menta pentru un reportaj. Întorcea subiectul pe toate părțile, punea zeci de întrebări și apoi, la întoarcerea de pe teren, în mașină, își aducea aminte că a uitat ceva și mai făcea o listă cu alte întrebări suplimentare, pe care le punea celor cu care stătuse înainte de vorbă, fie prin telefon, fie chiar se mai ducea pentru a-i întâlni, încă o dată și încă o dată, de câte ori trebuia. Nu se mulțumea cu puținul primelor vorbe schimbate cu oamenii. Îi scormonea pe toate părțile, până când înțelegea despre ce este vorba, până când își scotea inter­locutorii din zona confortabilă a unei discuții oare­care și-i surprindea cu întrebări din ce în ce mai elaborate și mai năstrușnice. Avea clasă! Răbdare și știință de mare reporter! Și mai avea un ochi melancolic, cu care cerceta lumea veche. Îmi amin­tesc de cele mai citite texte ale lui despre solomo­nari și strigoi, oameni-lup și vârcolaci, huțuli pă­duroși sau partizani din Munții Cernei, despre bise­rica de brazi la care se închinau ciobanii, sau des­pre o biserică de gheață. A scris despre mânăstiri uitate și preoți cu har, i-a descoperit pe bătrânii Cătuneni din pădurile Bistriței, a văzut călugări ridicați de credința lor deasupra lumii muritoare, a descoperit povești de viață, tainic ascunse în per­sonajele unor fotografii (îmi amintesc și acum de portretul pe care i l-a făcut bunicii lui, care iarna patina pe străzile Câmpulungului). Reportajele lui, toate, absolut toate, erau desprinse parcă din marea poveste a lumii, a unei Românii necunoscute și nebănuite. Subiectele și temele lui erau speciale, chiar ciudate uneori, acoperite de o stranie sălbă­ticie, îmblânzită de graiul moale, bucovinean. Felul în care-și grada povestea era făcut cu mare mește­șug. Câte un epitet săltăreț, ori o comparație cu totul inedită, potoleau tumultul și tensiunea textu­lui, caii huțulilor aveau urechi „istețe”, barba unui călugăr părea „un nor”…

Of, Doamne, de ce trebuie, Bogdane, Bogdane, să-mi amintesc de toate astea și să scriu eu acest text acum? De ce verbele mele sunt la timpul trecut?

FLORENTIN POPA – „Cruce de aur și de argint!”

E greu să vorbești despre oameni dragi, atunci când nu mai sunt. Mai ales despre Bogdan, un om atât de greu de înțeles pentru cei din jur… Îmi tre­mură stiloul în mână când scriu aceste rânduri, iar prin minte îmi trec sute de întâmplări trăite împre­ună, dar care n-au ce căuta în paginile unui ziar. Pentru că Bogdan a fost un om căruia i-a plăcut tare mult viața și s-a înfruptat din ea ca dintr-un măr copt, până la cotor. Inteligent, haios, talen­tat, dar și exasperant uneori, Bogdan a fost mereu un om al extremelor. Aveai o mare „responsabi­litate” dacă mergeai cu el pe teren, în căutările per­sona­jelor pentru marile lui reportaje. Pentru că atunci se transfigura, devenea pur și simplu autist, trăia doar pentru profesie, uitând de absolut tot ceea ce-l înconjura. Pentru el s-a inventat în redacț­ie expre­sia „documentare în exces”! Voia să vor­bească cu un sat întreg de pe vreun pisc de munte, în speranța că o să mai afle un amănunt care să-l ajute în re­portaj. Uita de timp, de vreme, de drumul pe care-l avem de parcurs la întors, de bunurile personale… „Încă puțin, frățioare, încă puțin! Stai, că vreau să vorbesc și cu pădurarul. E aici, mai sus, la vreo 3-4 kilometri…”. Și urcam prin noroi să-l căutăm, apoi mai urcam o dată, să recuperăm aparatul foto, reportofonul sau telefonul, pe care Bogdan trebuia să le uite undeva, pe drum, inva­riabil. Nici nu vreau să-mi amintesc de câte ori ne-a prins noaptea în pustie! Mă enervam atunci, rupt de foame și obo­sit peste măsură, dar când îi citeam reportajul în paginile revistei, îmi dă­deam seama că a meritat orice efort. Ăsta era Bogdan: un căutător de povești, mai îndârjit decât un căutător de aur! Iar când prindea firul informației, exact ca un miner ce descoperă filonul strălucitor, voia să meargă până la capăt, să scoată to­tul la lumină! Așa s-au așter­nut pe hâr­tie poveștile lui fantastice, cu urieși și solomonari!…

Drum bun, prieten drag! „Cruce de aur și de argint!”, așa cum îți plăcea să saluți. Să faci nuntă în Ceruri, cu ielele și solomonarii tăi dragi! Și dacă găsești vreo cale, să ne trimiți și nouă un repor­taj de-acolo, de sus! Îți dăm mij­locul revistei, fiindcă știm dinainte că o să iasă grozav!

ION LONGIN POPESCU – „A fost cel mai bun”

După dispariția dragilor noștri colegi, Sanda Anghelescu, Sorin Preda și Silvia Kerim, iată că o nouă tragedie are loc în redacția noastră: jurnalistul de elită, dăruit cu talent de mare prozator, Bogdan Lupescu, a plecat pe drumul fără întoarcere. Îmi vine greu să cred că nu mai este. L-am ajutat, „de­le­gat” de conducerea revistei, să învingă o boală grea, care a presupus un transplant la Spitalul Fun­deni. Mai întâi, am mers la celebrul medic din Ora­dea, Ladislau Elthes, vindecătorul a zeci de mii de bolnavi de ficat. L-am însoțit la vestitul spital din Laslea, de lângă Sighișoara, unde doctorul Petru Oprean avea grijă de bătrânii singuri. Până la urmă a ajuns la Fundeni. Înainte să se scufunde în boală, fuse­sem îm­preună cu el, în nenumărate deplasări re­dac­ționale, căutasem subiecte grele, pe gustul lui, de autentic scriitor-jurnalist. Mi-a plăcut să fiu lân­gă el, pe cele mai dificile drumuri de munte, în mie­zul unor povești dintre cele mai neobișnuite, acolo unde fantasticul se îmbina cu văzutul și ne­vă­zutul, pe care le iscodea cu răbdare de arheolog. Îi plăceau magia și vraja, oamenii ciudați, des­cântătorii de comori și de șerpi, solomonarii, iubiri­le grele, cu miros de mirt și liliac roșu indian. Fără scrisul îm­părătesc al lui Bogdan Lupescu, revista „Formula AS” rămâne cu o grea durere în suflet și cu doliu în pagini. Cititorii vor suferi de lipsa nu­melui său, de absența reportajelor lui halucinante, fără egal în ultima jumătate de secol românesc. Zeci de pagini de re­vistă semnate cu numele lui înnobilează „Formula AS”, revista care l-a adoptat și ca scriitor, și ca prieten! A fost iubit și prețuit de colegi. Munca și talentul l-au înălțat spre cerul profesiei, ca pe un „domnitor” al scri­sului. Bogdan a fost cel mai bun! Bogdan al nostru. Bogdan Lupescu.

1 Comment
  1. Bunul Dumnezeu sa iti odihneasca in liniste si pace sfanta sufletul tau bun Bogdan Lupescu .De aici de pe pamant american am citit cu emotie si mare drag reportajele tale deosebite; tot ceace ai scris ca un mare si dedicat profesionist in paginile acestei minunate reviste AS.Cu deosebita emotie am citit reportajul -document al Transplantului renal efectuat de profesori si doctori minunati in cadrul Sp.Fundeni.Darurirea ,dragostea,abnegatia si sacrificiul acestor oameni nu se poate masura,asa cum nu se poate masura durerea de neimaginat,lupta a sutel or de bolnavi care-i trec pragul si care asteapta tremurand o „”farama de viata ” de speranta ,din trupul unei victime urcate la cer..Te cutremuri citind aceste pagini afland despre suferintele adunate, si traite acolo de semenii nostri incat ele vor ramane un adevarat document pentru miile de citittori. Iti multumim pentru tot ce ai scris ,ai publicat si am citit noi miile de oameni,pentru ca ne-ai incalzit sufletele….Prin scrisul tau ,din paginile revistei AS ,ne-ai incalzit saptamana de saptamana inimile arse de dorul de tara,de acasa…Sa ai drum lin in zborul tau spre inaltimile ceresti, iar Tatal cel Sfant sa aseze sufletul tau pe aripi de ingeri in lumina si pace.

Răspunde și tu

Your email address will not be published.

ro_RORomanian
ro_RORomanian