Unde sunt muncile iernilor de-altădată?

Când eram copil, iernile la țară erau ierni adevărate. În satul meu ningea în decembrie și era zăpadă până la sfârșitul lui martie. Dacă în orașe viața trecea calm, cu deplasările cotidiene la slujbă, la noi avea loc anotimpul muncilor de iarnă. Nu doar în Bărbătești, unde trăiam eu, ci și în satele vecine, spre exemplu în Cărbunești Sat, unde locuia viitorul meu cumnat, Sabin. Din amintirile lui și ale mele, iată o evocare a iernilor de acum 55-60 de ani.

…După ce părinții făceau pregătirile sărbătorilor Crăciunului și ale Anului Nou, apoi ale Bobotezei și ale Sfântului Ion, fiecare gospodar se îngrijea de animale, de boi, de vaci, de oi și de capre, fiecare câte avea. Și cam toate familiile aveau animale în zonele noastre de deal. Tot în ianuarie, îmi amintesc de sulurile de lână, spă­late vara și dărăcite, care își așteptau sorocul. În­cepeau torsul și șezătorile. Se strângeau 6-7 femei la noi sau la vecina Gru­ioasa, la Aurica lui Lecu ori la Marița lui Mirciu, și torceau spunând povești, mâncând flo­ri­cele și bând țuică fiartă. Firele rezultate din tors erau tra­se pe rășchitor și făcute jurebii. Jurebiile erau vopsite, apoi rotite în vâr­telniță și făcute gheme. Din gheme, firul ajungea pe su­veică prin sucală. Mama elibera apoi ca­mera cea mare de scaune și cuiere și monta războiul lân­gă fereastră, să bată lumina pe fire. Țesutul începea cam pe toată ulița în același timp, dar cântecele mamei se auzeau cel mai tare. Parcă o văd împingând ca pe o să­geată suveica, prin­tre firele dirijate în sus și-n jos, cu pi­cioarele pe lo­pățele. Urzeala se umplea cu modele de flori și rom­buri, luate de la surorile ei din Baia de Fier. Aveau un rol și fusceii în crearea modelelor. Trăgea brâgla cu spetele ei spre piept și o împingea înapoi. Spe­tele erau subțiri și țineau firele mereu paralele. Țesutul dura până în Postul Paștilor. Erau țesute velințe, macate, covoare și cătrințe, mai ales în casele în care locuiau fete mari. O altă muncă de iarnă era cusutul de cămăși, fetele mai mărișoare se întreceau la cusut, cu altițe de-o palmă, cu râuri pe poale, care de care mai frumose. Pe lângă cu­sut, erau împletiți ciorapi de lână, pe patru cârlige. Fiecare membru al familiei primea câte o pereche de Cră­ciun. Se mai țesea ceva: pânză pentru geacuri. Geacu­rile erau niște trăiști cu care mergeau copiii la școală sau cu care își luau părinții mâncarea la câmp, în timpul verii. De multe ori erau făcute și din puțină câ­nepă, pe lângă lână. Oamenii cultivau cânepa și o pre­gă­teau acasă, după ce o țineau să-i putrezească fibra lem­noasă, pe malul Gilortului, în bălți amenajate. Din fuiorul rezultat, gospodarii făceau și funii pentru ani­male. Nimeni nu vorbea pe vremurile acelea despre droguri obținute din semințe de cânepă. După ce ter­minau cu treaba casnică, țăranii plecau la zăvoi, să taie nuiele din care făceau coșuri și târne. Vara aveau nevoie de ele, la cules de porumb, de prune, de struguri, de varză și de roșii. Era greu să-ți imaginezi o gos­podărie fără măcar cinci-șase târne și șapte-opt co­șuri mari. Cei mai isteți, ca moșul Ilie și nenea Mitru Oablea, făceau chiar coșuri de car pentru struguri, țar­curi de nuiele pentru stors strugurii și linuri de lemn pen­tru must. Spre primăvară, când se făcea timpul frumos, gospodarul trebuia să-și ducă bălegarul pe loc, pe terenurile pe care le ara, ca să semene grâu de vară sau po­rumb. Când toate aceste munci umpleau zilele de iar­nă ale sătenilor vred­nici, erau și câțiva consăteni (cu­noscuți de cititorii acestei pagini) care stăteau cu pălăria trasă pe ochi: Fonfea, Florea, Holtea, Morâncel, Gogu și alții. Ei cân­tau seară de seară la gospodarii care mun­ceau, să le fie truda cu spor și un pic de voie bună. E de înțeles că nu lipseau litruțele de țuică. Ăstimp, mulți băr­bați își as­cuțeau sapele și coasa, își împrospătau as­cuțișul hara­cilor de vie ori își reparau gardurile. Își as­cuțeau securile și puneau coadă la toate uneltele care nu aveau. Erau destui vecini, printre care Ciobanu, Dolcu, Vâneață, Colici, Lecu sau Păducel, care strângeau pielea porcului de la uscat, unde fusese pusă la Crăciun, și o croiau pe diferite măsuri, să facă opinci pentru toți membrii familiei. Îmi aduc aminte că unchiul Ion, fratele tatei, mi-a împletit opincile cu care am mers la școală, în clasa întâi. Cu opincile acelea în picioare și cu cămașa de tort, cusută de mama Torica, cu altiță galbenă, de borangic, arătam lăudabil în prima zi de școală. A fost ziua în care primarul (cine mai știe cum îl chema?) i-a cerut mamei covorul cel mare, cu trandafiri roșii, să-l pună pe scena comunală, la deschiderea oficială a anului școlar. De atunci încoace, covorul acela, dar și altele, țesute de mama între timp, vor fi mereu cerute, la pri­mărie sau la școală, la toate ocaziile de peste an.

Unde este această lume? Astăzi, satul meu natal este străin și de nerecunoscut. A murit dragostea de pământ și de animale. Au mai rămas două-trei vaci, trei-patru capre și nici o oaie în gospodăriile sătenilor. Iarna, dar nici vara, aproape că nu se mai muncește, nici pe ogor, nici la vite, dar nici acolo unde erau cândva livezi și vii.