Intra aici pe site ul vechi "Formula AS"

BOGDAN MUREȘANU, scenaristul și regizorul celui mai premiat scurtmetraj românesc din toate timpurile

Bogdan Mureșanu (centru), actorul Tudor Platon și actrița Ioana Flora cu statueta pentru „Cel mai bun scurtmetraj european”

„În 100 de ani de cinematografie s-a întâmplat doar de două ori ca un film românesc să fie ales pe lista scurtă la Oscar”

Decembrie 1989. Scrisoarea către Moș Cră­ciun a unui băiețel din Berceni trans­formă noaptea părinților săi într-un coș­mar. Asta e, pe scurt, povestea scurtmetrajului „Ca­doul de Crăciun”, o bijuterie de 23 de minute care a reușit performanța de a „sufla” premii peste tot pe unde a călătorit. Mai exact, în peste 50 de festivaluri internaționale, inclusiv celebrul „Fes­tival de Clermont Ferrand”, cel mai mare festival de scurtmetraje din lume. Interpretată admirabil de Ioana Flora, Adrian Văncică și Luca Toma, co­media neagră semnată de Bogdan Mureșanu a mai adăugat în palmares și onoarea de a fi fost se­lectată pe lista scurtă a premiilor Oscar. De vorbă cu scenaristul și regizorul celui mai premiat scurtme­traj românesc din toate timpurile .

„Am cerut ajutor Ministerului Afacerilor Externe și Ministerului Culturii, dar nu ne-a răspuns nimeni nici până în ziua de azi”

– Vestea că scurtmetrajul „Cadoul de Crăciun” a fost trecut pe lista scurtă a premiilor Oscar a surprins și bucurat toți cinefilii din țară. Ai apucat și tu să sărbătorești?

– Oh, da, am sărbătorit chiar de atunci, din toiul nopții, când am aflat de la un prieten de peste Ocean. De la 3 noaptea, am tot stat pe telefoane în toate părțile lumii și fiindcă, evident, nu mai puteam să dorm, spre dimineață, m-am dus și mi-am cum­părat dintr-o ben­zi­nărie o sticlă de vin roșu și am băut-o singur de fericire. Doar că de atunci am in­trat într-un tăvălug de eveni­men­te, obligații, res­pon­sa­bilități, de care a trebuit să mă achit ono­rabil. Și care nu mi-au mai lăsat timp de ni­mic. Numai interviurile, pu­se cap la cap, mi-au consu­mat câteva zile. Lumea nu știe, dar să fii trecut pe lista scurtă de la Oscar nu e doar motiv de bucurie, ci și motiv de îngrijorare.

– De ce spui asta?

– Pentru că pașii ur­mători presupuneau promo­varea filmului în anumite medii din Statele Unite, pen­­tru a crește șansele ca el să fie nominalizat. Or, asta presupunea să plătim o agenție din Los An­geles, să facem niște campanii pe email, prin care să atragem atenția votanților asu­pra filmului, să apărem în Variety și în Hollywood Reporter. Toate lucrurile astea costă bani. Noi am cerut ajutor Ministerului Afacerilor Externe și Ministerului Culturii, dar nu ne-a răspuns nimeni nici până în ziua de azi. Așa că am făcut ce-am pu­tut, ne-am descurcat cu 23.000 de dolari, suportați de compania pe care am fon­dat-o eu, de distribui­torul spaniol al filmului, de Ovidiu Șandor și de prietenii noștri de la Avanpost. În 100 de ani de cinematografie s-a întâmplat doar de două ori ca un film românesc să fie trecut pe lista scurtă. E un mister pentru mine cum de fosta echipă a Ministerului Culturii nu a făcut absolut nimic, nici măcar nu a răspuns la mailuri.

„Premiile astea m-au făcut să înțeleg și că succesul îți poate lua mințile”

– De la premieră și până acum, „Cadoul de Crăciun” a adunat în palmares 55 de premii. Cum e să fii autorul celui mai premiat scurtmetraj românesc din toate timpurile?

– Am trecut prin toate stările cu putință, am fost și onorat, și uimit, și îngrijorat că nu mai apuc să lucrez la alte proiecte. Și de multe ori, chiar bulversat. Premiile astea m-au făcut să înțeleg și că succesul îți poate lua mințile. La un moment dat ți se pare că ești chiar tare și începi așa, să plutești, fără aderență la concret. Noroc că am prieteni buni și vechi. Mare parte din ei sunt scriitori sau pictori, oameni nepervertiți de spectacolul și nebunia lumii cinematografice. Ei m-au tras de fiecare dată de mânecă înapoi, spre lumea reală, acolo unde Os­carul nu înseamnă nimic.

– Înainte să te apuci de regie, ai lucrat ani de zile în agenții de publicitate. Ce te-a făcut să te muți brusc de pe un meridian profesional pe altul?

– Nu a fost o mutare chiar atât de bruscă. Prac­tic, am scris toată viața mea. Am publicat și un vo­lum de proză scurtă. Iar în agențiile de publi­ci­tate în care am lucrat eram copyrighter, scri­am. Am fost o vreme și jur­nalist, am scris în Coti­dianul, în Ziarul Fi­nan­ciar și-un pic în Dilema. O vreme, am scris sce­narii. La regie am ajuns din disperare, dacă pot spune așa. Scrisesem sce­nariul pentru „Tuns, ras și fre­zat”, un scurtmetraj pe care îl gândisem din start pentru Victor Re­bengiuc. Acceptase să joa­ce, dar singura lui condiție era să filmăm înainte să înceapă el lucrul la „Câinele Ja­ponez”. Niciunul din pri­etenii mei regizori nu era liber, iar eu e­ram condi­ționat de timp. Și atunci, cu mult curaj și cu aju­torul neprețuit al direc­torului de ima­gine, Barbu Bălășoiu, care era foarte experi­mentat, m-am aruncat în apă și-am regizat eu.

„Frica și paranoia sunt peste tot”

– În film, cel puțin, interesul tău pare să mear­gă spre perioada de dinainte de revoluție. Ce cauți de fapt, Bogdan? Ce te motivează atunci când scrii?

– Sunt lucruri pe care, dacă nu le-aș spune, probabil aș pocni. Trebuie să mi le spun întâi mie, nici nu mai contează audiența, poate dintr-o nevoie de a înțelege mai bine niște lucruri pe care le tră­iesc. Orice ficțiune e o căutare. Ficționalizând reali­tatea, ea începe să capete sens. „Cadoul de Cră­ciun” e parte dintr-un triptic de scurtmetraje. Mai am două astfel de comedii negre, cu alte personaje, și ceea ce trăiesc ele la aceleași ore de dinaintea revoluției. Nu sunt încă filmate, dar am deja bugetul pentru ele și anul ăsta o voi face cu siguranță. Și apoi, am în lucru un lungmetraj în care ating su­biec­tul demolărilor din cartierul Uranus, din 1985. Cadrul filmelor mele e însă doar un pretext. Din­colo de el, poveștile pe care le spun sunt valabile în orice timp și orice regim. Prefer să le plasez însă în vremurile alea, nu doar pentru amuzamentul meu, ci și ca o formă de exorcizare. Când revizitezi cu ironie, după multă vreme, o epocă, și înțelegerea e cu totul alta.

– O poveste despre comunism, petrecută în România, care a fost totuși premiată în peste 50 de țări. Ai simțit vreo clipă că oamenii recepțio­nează diferit mesajul în funcție de zonă?

– Ignorant cum eram, am crezut multă vreme că unele detalii și subtilități sunt mult prea greu de tradus și înțeles de cei care nu au trăit realitățile noastre. Am fost însă surprins să primesc semne de apreciere de unde nu m-aș fi gândit niciodată, de pildă din Africa de Sud sau din Egipt. Până la urmă, mi-am dat seama că o situație ca cea din film e me­reu actuală. Se poate aplica și la dictatura corpo­ra­țiilor de azi și la lumea micilor ceaușești din minis­tere. Frica și paranoia sunt omenești, sunt peste tot.

„Anul ăsta l-am început în Ierusalimul pustiu”

Scenă din film

– S-a spus despre acest film că este „tehnic ireproșabil”…

– De obicei, se spune că sunetul din filmul ro­mânesc e foarte prost. Avem chiar o „faimă” în di­recția asta. Ei bine, garantez că sunetul din „Cadoul de Crăciun” e brici. Și n-o spun eu, o spun ame­ricanii, care sunt foarte pretențioși. Nici n-avea cum să nu fie brici, că e făcut de Sebastian Zsemlye, de la Raza Studio. Colorizarea e splendidă și ea. De filmat, l-a filmat Tudor Platon, un om foarte ta­lentat. De montat, l-am montat cu Andrei Bălășoiu, cu care lucrez de ani de zile. E o echipă 100% ro­mânească. Sunt toți oameni fantastic de buni, pro­fesioniști și generoși cu timpul lor. N-am avut fon­duri mari, dar și-au dat cu toții silința cu mult peste cât ar fi trebuit. Lor le datorez faptul că a ieșit o mică bijuterie.

– Am auzit că afișul filmului e făcut chiar de fiica ta. Lucrați împreună?

– Ea l-a pictat, într-adevăr. Agata e acum la Londra, studiază animație și stop-motion. E foarte ambițioasă și are exigențe mari în privința tatălui ei, așa că nu știu exact când vom colabora. (râde) Am mai avut niște încercări de a lucra împreună, dar suntem în aceeași zodie amândoi, Lei, și ies repede scântei. Am fost un tată tânăr și destul de imatur, practic am crescut o dată cu ea. De multe ori o suspectez că e mai matură decât mine.

– Emoțiile Oscarului au trecut, lucrurile par să se reașeze în matcă. S-au liniștit și zilele tale, după toată nebunia ultimului an?

– Anul ăsta a început pentru mine în vechiul oraș al Ierusalimului. Dimineața aia de 1 ianuarie, prin orașul pustiu, a fost de-a dreptul fantastică. Da, s-a mai liniștit și viața mea și sper să se liniștească și mai mult ca să-mi regăsesc ritmul de lucru. Am un volum de proză scurtă pe care aș vrea să-l public anul ăsta și un roman neterminat. Abia aștept să mă reîntorc la el. Acum pot să greșesc din nou, mi-e permis. (râde)

Foto: GULIVER GETTY, AGERPRES

Dia Radu

De la mamă, a moștenit visătoria, de la tată – spiritul critic și limba ascuțită. Plăcerea de-a scotoci în sufletul omului e însă a ei. S-ar fi făcut cu bucurie psihanalist, astrolog sau țesătoare, dacă dragostea de cărți n-ar fi împins-o spre Facultatea de Litere. De atunci, a trădat literatura pentru jurnalism și un viitor la catedră pentru plăcerea de-a fi pe teren. A lucrat ca documentarist cu presa occidentală (TF1, Radio France Culture, Le Monde), a publicat reportaje și cronici în revista „Esquire” și, de două decenii, este editor cultural la revista „Formula AS”. Între timp, le-a împăcat pe toate. Când nu se pierde cu ochii la ceru-nstelat și la legea morală, îi scormonește pe ceilalți cu întrebări și țese povești despre România de azi. Dia Radu este autoarea volumului în dialog „Lumea în Si Bemol, Dan Grigore de vorbă cu Dia Radu”, apărut în 2016, la Editura Polirom, și a volumului „Divanul Imaginar, Lumea românească în 18 interviuri”, apărut în 2017, la Editura Trei.

Nu există comentarii

Răspunde și tu

Your email address will not be published.

ro_RORomanian
ro_RORomanian