Intra aici pe site ul vechi "Formula AS"

Povești de ademenit iarna

Aruncatul la stele

Nu știu acum să spun de ce ne-am dus atunci în pădure. Poate că a fost vorba doar despre o simplă plimbare, ori poate că tata a vrut să mă scoată din casă, ca s-o adoarmă mama mai ușor pe sora mea, care avea doar câteva zile. Sau poate că a vrut să-și limpezească oarecum gân­durile, să-și facă niște planuri legate de viitor, mai ales că se mărise familia. Cine mai știe acum de ce-am ajuns amândoi să ne îmbrăcăm bine, bine și să pornim. Nu mi-a spus nimic la început, mă ținea de mână doar, să nu alunec pe poteca în­ghe­țată, în vreme ce el fuma gânditor. Când am ajuns în­tre copaci, și-a retras mâna și m-a lăsat să merg sin­gură prin zăpada neatinsă. Călcam cu bucurie și mă uitam apoi înapoi, pe drumul pe care am venit, ca să-mi văd urmele nesigure, înșirate lângă cele mari și hotărâte, lăsate de tata. Am ajuns în poiana cu mușuroaie, unde ne petreceam de obicei, vara, sfârșitul de săptămână, tata a curățat de zăpada moa­­le o buturugă și ne-am așezat amândoi, spate în spate, pentru că altfel nu încăpeam. Nu știu la ce se gândea tata, pentru că era tot tăcut.

Din locul meu, puteam să văd o parte a poienii, aceea care se deschide înspre pârâu, și un pâlc de copaci unde, la vremea cuvenită, găseam mereu bureți iuți și oițe verzui, cu pălăria ca o ulcelușă. Ză­pada era neatinsă în partea aceea a poienii, stră­lucea ca o apă sub lumina soarelui de amiază. Nu era frig, aerul era dezmorțit, gerul se înmuiase, du­pă ce ninsese câteva zile în șir. Era liniște în pă­dure, nu se auzea hărmălaia pruncilor adu­nați pe der­delușul de la capătul satului, și nici câinii care lă­trau înveseliți și ei de joaca lor. Am văzut niște pă­sări cenușii, care zbu­rau de la un copac la altul, spulberând ză­pada de pe crengi.

Apoi tata m-a întrebat dacă știu eu că pomii, copacii sunt vii, așa cum suntem vii și noi, oamenii. Nu cred că m-am gândit pâ­nă atunci la asta și îmi amintesc că nu l-am crezut, la început, pentru că în capul meu era gândul că dacă ești viu, trebuie să te miști de colo până colo, nu să stai într-un loc. Or, copacii își mișcau ei cren­gile, dar numai când bătea vântul, și stăteau mereu în același loc în care îi găseai, fie dimineață, fie seară. Cum să fie vii, mă gândeam ușor nedumerită de vorbele tatii. Apoi el iar a tăcut, timp în care eu mi-am făcut dintr-un bețișor tovarăș de joacă și-am început să desenez cu el, să trag linii pe zăpada în­tinsă ca o foaie mare, albă, nesfârșită. Chiar dacă soarele părea prietenos, de la o vreme mi s-a făcut frig, poate și pentru că am stat într-un loc, fără să mă mișc. I-am spus tatii, și el s-a ridicat de pe bu­turugă, tot gânditor și parcă distrat, depărtat de ceea ce se întâmpla pe lângă noi. „Bine”, a zis el, „hai să-ți arăt cum copacii sunt vii!” și m-a luat de mână, ajutându-mă să calc prin zăpadă până lângă cel mai apropiat grup de copaci. Tare m-a emoționat ce mi-a spus și ce mi-a arătat atunci. Atât de tare, încât și acum, dacă se întâmplă să ajung iarna într-o pădure sau în vreun parc, într-o curte în care sunt copaci mai mulți, primul lucru este să mă uit re­pede după semnul care arată că, deși au crengile goa­le de frunze, copacii sunt vii.

Urme în pădure

Drumul înapoi spre casă a părut mai scurt, poate și pentru că în joacă mă străduiam să-mi calc pe urmele lăsate la venire. Tata venea la fel de tăcut în spatele meu, fără să-mi spună ceva, atunci când îi scuturam în față vreo creangă plină de omăt, ori când alunecam și mă rostogoleam intenționat pe panta lină a drumului. E drept că și altădată, când rămâneam în grija lui, mă lăsa în voia mea, să fac ce vreau, dar parcă atunci am simțit cumva că tăcerea lui are o cauză mai adâncă, pe care nu mi-o puteam explica și trebuie să mărturisesc, nici n-am stăruit prea mult asupra ei. Îmi pare rău că am fost prea mică pentru a-l înțelege, dar pentru mine, provocările pădurii înveșmântate în zăpadă erau de cu totul alt fel. Am descoperit tot felul de urme de animale, bine păstrate în zăpadă, semn că fuseseră lăsate de curând. Unele subțirele, ca o furculiță întoarsă, erau cu siguranță urme de păsări, poate de gaie, pasărea aceea care are aripile albastre și care e aproape cât un porumbel. Buna îi zicea matiaș, și când vedea păsări de acelea prin pomii de lângă casă, zicea că ele anunță frigul, că se trag din pădure pe lângă case numai înainte de geruri mari. Apoi am mai văzut niște urme mai mici, pe care am încercat să le imit, apăsând zăpada cu trei degete unite. Cine știe ce-o fi cre­zut despre ele animalul care după lăsarea serii a mi­rosit ur­mele acelea nemaiîntâlnite de el. Am trecut și pe lângă o tufă mare de măceș, plină încă de fructe roșii, înghețate, înconjurată de mulți pași, mărunți și mari, și de boabe sfârtecate de jur împrejur, prin zăpadă. Multe păsări și mul­te alte animale și-or fi stâmpărat foamea și setea cu măceșele roșii, acri­șoare, care-mi plăceau și mie la nebunie. Nu de­geaba mă îmbia Buna cu hece-pece, marmelada de măceșe, atunci când voia să mă adune acasă de pe ulițe. Nu rezistam la asemenea promisiune, din câțiva pași eram în curte și așteptam bunătatea. Dar trebuie să recu­nosc că oricâte urme de animale am văzut, oricât m-am jucat sărind pe urmele lăsate la venire, nu am uitat să caut pe lângă copacii bătrâni semnul acela pe care mi l-a arătat tata, semn care arată clar că pomii sunt vii și iarna.

Stâlpul casei

Tata a fost întâiul prunc al bunicii. După el s-au mai născut trei băieți și două fete. După ce bu­nicul a murit, tata a rămas ca „stâlp al casei”, cum zicea Buna, pentru că le-a purtat de grijă, ca un părinte, fraților mai mici. A fost tare iubit de ei și respectat de vecini, pentru că a știut cum să re­zolve toate situațiile și întâmplările din familie, în așa fel încât să fie toți mul­țu­miți. De la el am moștenit și vorba „împarte frățește” ceea ce ai cu cei dragi, asta însem­nând că totul, absolut totul trebuie împărțit în mod egal, ba, dacă se poate (și întot­dea­una se poa­te), așa pe nevăzute, pe neobservate, par­tea celui care împarte e bine să fie un pic mai mică.

Era iubit tata de toți, eram chiar mândră că oa­menii îl căutau pentru un sfat ori pen­tru vreun ajutor, țineau la el și-i respectau vorbele. Mereu venea câte cineva la noi să se sfătu­iască cu el, într-o treabă sau alta. Așa că nu m-am mirat să văd că în curtea noastră sunt niște oameni, atunci când am ajuns acasă din pă­dure. Niște oameni veseli, pe care-i cunoș­team și eu aproape pe toți, pentru că erau vecini și colegi de-ai lui, care l-au primit cu mare voie bună pe tata. Nici el nu s-a mirat, și imediat a intrat în vorbă cu ei și i-a cerut bunicii să facă un ceai popăsc, din ierburi sălbatice, în care să picure câte un pahar de rachiu. Ei au rămas acolo, în curte, râzând și glumind în jurul tatii, care le povestea ceva.

Înainte să intru în casă, am trecut și pe la pomii din grădină, ca să caut, după învățătura tatii, semnul ce arată că ei sunt vii și iarna. Și l-am găsit la fiecare, prezent, mai cu seamă pe lângă pomii bătrâni. Oricât era de mare zăpada din jurul lor, pe o distanță de câteva degete, era to­pită formând un cerc gol în jurul trunchiului. Aceas­ta este dovadă clară că pomii respirau, erau vii.

După ce-am vizitat copacii, am intrat în casă, s-o văd pe sora mea care era tare mică și avea pe cap în loc de păr un puf albicios. De lângă pătuțul ei se vedea pe fereastră pădurea pe care tocmai o părăsisem. M-am uitat la crengile pomilor bătrâni, altfel decât o făcusem până atunci. De când aflasem că pădurea e vie, parcă mi-era teamă de ceea ce se putea întâmpla în mijlocul ei. Era însă o teamă care mă atrăgea, nu mă înspăimânta, mă făcea și mai curioasă.

Și-atunci, de la fereastră, l-am văzut pe tata zbu­rând și-am încremenit, neștiind ce-i cu hărmălaia izbucnită în curte. Din doi pași am fost afară și ia­răși tata era în cer, aruncat de tovarășii lui de vorbe, care erau strânși unul în altul și care l-au prins apoi pe brațe, ca să-l arunce iar spre înalt, în hohote de râs.

Atunci am văzut prima oară acest obicei. Nu știu de ce a dispărut. Nu l-am mai întâlnit și nici mă­car nu am auzit că s-ar mai petrece prin alte părți. E vorba despre aruncatul în sus al unui sărbătorit, al unui bărbat căruia i s-a născut un prunc, ori care îm­plinește niște ani, adică de ziua lui de naștere. E un fel de sărbătorire a lui de către tovarășii de tine­rețe, de către prieteni și apropiați. În amintirile me­le, acest obicei, „aruncatul la stele”, cum îmi place să îl numesc, rămâne mereu legat de tata, de sora mea și de ziua în care el mi-a arătat că pădurea e vie.

Nu există comentarii

Răspunde și tu

Your email address will not be published.

ro_RORomanian
ro_RORomanian