Intra aici pe site ul vechi "Formula AS"

Părintele TUDOR MAN – sat Ampoița, jud. Alba: „Avem tineri faini, ce pot duce satul românesc mai departe!”

Pruncii din Ampoița

Dacă nu ar fi inițiat, prin 2011, înființarea Cooperativei Agricole Horticola Alba, poate că Tudor Man ar fi rămas doar un preot din cei mulți ai satelor noastre. Poate dru­mu­rile nu ni s-ar fi oprit niciodată în Munții Apuseni, în ușa bisericuței din Ampoița, unde slujește acum. Poate nici n-am fi știut că există. Părin­tele a iubit de când se știe satul românesc și a înțeles, poate mai adânc decât alții, că, dacă știi să-l atingi cu dragoste, pă­mântul îți întoarce, la vreme, mângâie­rea, dăruindu-ți rod bogat și bucurie. Iar demersul inedit al sfinției sale l-a adus, fără să vrea, în atenția opiniei publice și altfel decât ca preot. Și oamenii l-au ad­mirat, l-au apreciat pentru ceea ce i-a învățat să facă și i-au venit alături. Dar părintele Man și-a urmat drumul său, slujindu-l pe Dumnezeu.

„Hristos a fost atotiertător, dar când s-a făcut dezordine în templu, a luat biciul și a făcut ordine”

Părintele Tudor Man

Când a fost să aleagă, n-a ezitat să ia calea preoției, deși, nici o carieră militară nu era de lepădat. Se declară, însă, ne­putincios în a-și justifica alegerea. „A fost o che­ma­re divină, ceva suprarațio­nal, în orice caz”, spune zâmbind. A păstorit, timp de 11 ani, comunitatea ortodoxă din satul Tibru, județul Alba, iar de aproa­pe trei ani face același lucru în Ampoița, un sat micuț, cu doar vreo 700 de suflete, considerat a fi „Poarta de intrare în Apuseni”.

Biserica din Ampoița este monument istoric, cu o vechime de peste 500 de ani, deși, conform unor cercetări istorice în derulare, s-ar putea să fie și mai veche, datând de pe la 1300. Iar părintele, licențiat și în Istorie, intenționează să afle cum a fost posibil ca, în acele vremuri vitrege pentru românii din Ar­deal, țăranii din Ampoița să-și ridice o biserică de piatră.

– Părinte Man, să ne întoarcem la anii ado­lescenței sfinției voastre, când a trebuit să alegeți între biserică și armată. Deși nu pare a exista vreo legătură între ele, nu are, oare, biserica, în rân­du­ielile ei mai aspre, un fel milităresc de a fi?

– Cu siguranță, da. Cred că unele minusuri și sincope ale bisericii de azi sunt cauzate tocmai de lipsa de disciplină, atât a clericilor, cât și a mire­ni­lor, iar mulți dintre noi, preoții, în momentul de față, suntem prea comozi. Ne place demnitatea preo­țească, funcția administrativă, dar când e să spunem adevărul, ne cam retragem. Spune Scrip­tura că por­țile iadului nu vor birui niciodată. Nici Constantino­polul nu se gândea că va pica, dar a picat, pentru că a ajuns la prea multe dispute ­ne­fondate, teologice și de aroganță, de mândrie. Nu biserica în sine va cădea, ca instituție umană (aia nu va pieri nicio­dată), dar aceste structuri, să le zicem așa, fana­riote, bizantine, poate vor fi cutre­murate la un mo­ment dat. Spunea vrednicul de po­menire părinte Antonie Plămădeală: „În biserica ortodoxă nu este regulă, ci este rânduială”. Deși sea­mănă, nu sunt același lucru. Rânduiala are ele­ganță, are bun simț, are viață. Regula e impusă și, ca atare, este res­pinsă, mai ales în societatea de azi, când tinerii nu vor să audă de reguli, de opreliști.

– Ce-ar trebui să facă preoții, pentru a aduce tinerii în biserică?

– Preoții fac mult rabat la catehizare, la păstrarea unor rânduieli de bun simț și eleganță ritualică în bi­serică, la denaturarea cu­­vântului Evangheliei, care spune că nu va fi vrednic de Împărăție cel care adau­gă sau taie ceva din Scriptură. Eu cred că și aceste delăsări, aceste di­luări în transmiterea me­sajului scripturistic, sunt tot un fel de tăieri, care au făcut ca societatea să ajungă unde a ajuns. I-am lăsat pe toți să trăiască în comoditate și să facă doar ce vor și doar cum le place și am ajuns să părăsim tradiția Sfinților Pă­rinți. Ca să fii tu considerat un preot bun, un du­hovnic bun, ajungi să fii foarte tolerant. Însă iertarea nu înseam­nă că anulezi efectul faptei rele. Hristos a fost atotiertător, dar când s-a făcut dezordine în tem­plu, a luat biciul și a făcut ordi­ne, El, părintele milei, al blân­deții și al iubirii.

Din păcate, chiar și în biser­ică, am ajuns să ținem mai mult la cantitate decât la calitate. Să fie mulți credincioși, dar nu nea­părat și buni. Degeaba sunt mulți, dar fără valoare, fără con­sisten­ță, cei care se supără din orice, că preotul nu face cum vrea el, la sfeștanie, la botez, și atunci merg în altă parte. Du-te! Nu se pune problema să ne lepă­dăm de acești oameni, dar nici nu tre­buie să-i lăsăm să facă ce vor, pentru că devin no­civi, otrăvesc biserica. S-a văzut la referendumul pentru familie ce s-a rezolvat cu această concepție. Am avut impresia că suntem 90 la sută ortodocși, dar uite câți suntem cu adevărat, care simțim trăirea ortodoxă. Mult mai puțini! Iar adevărurile acestea trebuie spuse. Cei care nu vor să respecte rânduiala bisericii înseamnă că nu vor să fie în biserică. Oamenii verticali acceptă și lauda, și critica, doar cei care sunt oscilanți nu acceptă decât extremele.

„Prea plecăm fruntea la toți politicienii, la toți cei cu funcții!”

Cu părintele Constantin Necula

– Părinte, totuși, preoții trebuie să se facă iubiți în comunitățile pe care le păstoresc, să fie un model spiritual de urmat.

– Sigur, cu iubirea deschide drumul, dar în societatea de azi, lumea te iubește, ca preot, doar dacă îi lași pe toți să facă ce vor. Dar în acel moment, nu știu dacă te mai poate iubi Hristos. Ai optat să te faci preot? Păi, aici e jertfă, nu ai program doar între anumite ore, trebuie să fii disponibil 24 de ore din 24. Dum­nezeu ne dă putere și lu­crea­ză cu pași mărunți, răbdător, dar noi trebuie să fim con­secvenți și fermi. De fapt, cred că în societa­tea și în biserica de azi fermitatea ne lipsește cel mai mult. Prea ple­căm fruntea la toți poli­ticienii, la toți cei cu funcții! „Sărutmâna! Să­rutmâna!…”. „Să­rutmâna” trebuie să spună ei, nu tu, că tu ești unsul lui Hristos. Iar rezul­ta­tele tale, ca preot, nu trebuie să se vadă ime­diat; vei fi mai fericit și mai câștigat înaintea lui Hristos ca faptele tale să-și producă efectul după ce tu nu mai ești. Ele te pot duce la sfințenie, pentru că nu te mai poți mândri.

„Încerc să-i fac pe tineri să simtă că sunt parte activă a bisericii”

Cu doamna preoteasă, la Tibru

– Cea mai intimă legătură a omului cu biserica este spovedania, mărturisirea sufle­tească prin preot, în fața lui Dumnezeu. Se mai păstrează în satele noastre ritualul acesta al măr­turisirii păcatelor?

– Sunt foarte puțini oameni pe care, într-o spo­vedanie, îi simți autentici. La țară sunt foarte mulți care se spovedesc doar în Postul Paștilor. Aici apare diferența între tradiție și Sfânta Tradiție: tradiția poate fi uneori rea, Sfânta Tradiție, niciodată! Tot din comoditate! Suntem intoxicați de comoditate! Cel mai mare dușman al preotului contemporan este încercarea de a-l scoate pe credincios din comodi­tate, din confortul său. Oamenii acceptă orice, dar când încerci să-i scoți din confortul lor, care le devine nociv, ți-i faci cei mai mari dușmani. Sunt, în schimb, și oameni cu care te trezești pur și simplu că vor să se spovedească. Eu le-am spus că, pentru asta, nu trebuie să se lege de anumite repere calen­daristice, sunt disponibil oricând. Eu cred că misiu­nea preotului nu e să se dea peste cap să convingă pe cineva de binele lui. Și mai cred că ne trebuie răbdare, multă răbdare, tuturor.

– La Ampoița, vin tinerii la biserică? Copiii?

– Copiii trebuie atrași spre biserică. Le-am dus jucării, cărți de colorat, vara facem Liturghia afară, copiii se joacă, supravegheați de părinți, de preotea­să, vin toți la împărtășanie. Eu mă duc, mai schimb o vorbă cu ei, le zâmbesc, se obișnuiesc, dar toate astea au nevoie de timp. În felul ăsta, preotul nu mai e o sperietoare. Important este să fim consecvenți. Cei în vârstă mi-au cam reproșat că-i dau deoparte pentru copii. „Păi, nu vă dau deoparte, dar trebuie să vină și ei, că altfel, s-ar putea ca atunci când voi nu mai sunteți, să nu mai aibă cine veni!”.

La școală avem acces din ce în ce mai greu, nu ținem legătura sistematic cu profesorii de religie, ne mai cheamă uneori, dar ce poți vorbi unor copii într-o oră sau mai puțin? Și atunci, lucrurile se mai rup. Am început să facem și școli du­mi­nicale, în care se implică preoteasa și alte femei din parohie, să facem pro­grame diverse, să-i învățăm pe copii normalitatea prezenței chiar și în casa preotului, că nu e Bastilia.

Pe tineri încerc să-i atrag către acti­vitatea eclezială și să-i fac să simtă că sunt parte activă a bisericii, ceea ce până acum părea un apanaj al celor de vârsta a doua și a treia. Am pornit cu un ansamblu de muzică populară și de păstrare a tradițiilor. Sunt și în condu­cerea primăriei oameni tineri, care văd altfel lucrurile, și încercăm să nu ne uităm rădăcinile. Mai ales că la Am­poița avem și colindul de ceată bărbă­tească, parte din patrimoniul imaterial UNESCO. Sunt puține sate în Româ­nia care mai păstrează acest obicei, de aceea a și fost introdus în patrimoniul UNESCO.

„Cine nu muncește să nu mănânce!”

Biserica din Ampoița

– Părinte, nu cu mulți ani în urmă, ați inițiat o cooperativă agri­colă în prima parohie în care ați slu­jit, la Tibru, și ați coordonat, după câte știu, un magazin cu produse tra­diționale din județul Alba. Despre ce anume e vorba?

– A fost ideea mea de activism so­cial, de filantropie creștină. Am încer­cat să-i ajut pe oameni să-și procure singuri bunăstarea, lucrând într-o struc­tură cooperatistă. Occidentalii fo­losesc astfel de asocieri, francezii, germanii, olan­dezii, elvețienii, englezii, țările dezvoltate. De ce? Pentru că a coopera înseamnă, totodată, a lua decizii comune și a te bucura de beneficii individuale. Se adună la un loc minim cinci oameni, că așa prevede legea, îți creezi o structură și un potențial în care fiecare produce altceva, hotărârile se iau împreună și apoi fiecare are de câștigat. Singur nu reușești, că-s prea multe influențe și prea multe mișelii ale unor samsari care iau marfa la prețuri de nimic. Și tu o dai, că dacă nu o dai, mâine nu mai e bună, și samsarii te șantajează cu un preț pe care-l vor ei. Iar tu, cel care muncești, efectiv, pentru acea marfă, nu câștigi mai nimic și rămâi mereu la dispoziția altora, mai șmecheri. Ei, bine, aceste structuri coope­ratiste au forța de a se dezvolta, și nu mai e loc de samsari, iar toate deciziile luate împreună se întorc, după o vreme, sub formă de beneficii, la familia ta.

– Ce legături au aceste activități cu biserica?

– Pe lângă partea misionară, cultică, preotul are și partea socială, de a fi filantrop, dar într-o altă formă, care se înțelege mai greu. A fi filantrop nu înseamnă doar că, de Paști, de Crăciun, faci cadouri, aduni pachete și le duci undeva, la o familie amă­râtă sau la un centru instituțional, o mentalitate care, după părerea mea, a dus la un sedentarism social. Prea mulți s-au învățat să aștepte să li se dea, fără să mai facă nimic, ca să obțină singuri ceva. Apos­tolul Pavel a spus foarte clar: „Cine nu muncește să nu mănânce!”. Acum, e chiar o jignire, o discri­minare să spui cuiva asta.

La originea lor, cooperativele așa s-au format, să fie ajutați cei mai oropsiți și să răzbească toți. Din păcate, am fost prea intoxicați după Revoluție, că tot ce a fost înainte a fost rău, și s-a lucrat foarte sistematic la dezbinare, iar acum, omul poate greu să înțeleagă că e avantajos să se ajute cu unul și cu altul. Ideea preconcepută e, întotdeauna, că celălalt fură, ceea ce e o denaturare și o distorsionare a adevărului.

Asta s-a întâmplat și la noi, la prima încercare, cu magazinul „Bunătățuri românești”, din Alba Iulia, de care vorbeați. A funcționat ani buni, veneau producători locali, totul mergea bine, până când a intrat vrăjmașul și a ispitit pe unii să nu fie corecți. Luau salarii, dar tot vroiau ceva în plus, și au ales să obțină asta în cârdășie cu oamenii noștri, care vroiau să câștige și ei mai mult. S-a ajuns, de exemplu, ca brânza să fie cântărită cu tot cu zer și cu ambalaj și plătită, ulterior, ca atare producă­to­rului. Așa nu puteam continua și am închis maga­zinul. N-am renunțat la idee, dar după astfel de experiențe, ne-am maturizat și știm să deosebim mai bine sincerul de nesincer. Suntem câțiva în dis­cuții s-o luăm de la început, unul produce dulcețuri, altul conserve de legume-fructe, murături, siropuri, brânză și, împreună, vrem să ne reformulăm ideea de cooperare și să mergem mai departe. Vom lua decizii comune, să ne prezentăm și să ne promovăm produsele împreună. Va fi tot o structură de econo­mie socială, pe care, dacă o vor înțelege mai mulți, le-ar fi mult mai bine, căci, deocamdată, sunt ini­țiative timide. Nu știu cât timp trebuie să mai treacă până să evoluăm și noi, avem încă rețineri în a ne asocia cu cineva. Temerea că vom fi furați de celă­lalt e, de multe ori, justificată, dar parcă, totuși, prea ne-am intoxicat cu ideea că, dacă înșelăm pe cineva, ne îmbogățim mai repede.

„Preoții trăiesc sub nivelul mediu al societății”

– A fost și o necesitate personală această iniția­tivă cooperatistă? Poate un preot de țară să tră­iască doar din preoție?

– Doar din preoție se poate trăi când preotul slujește într-una din cele mai bune parohii dintr-un oraș mare sau într-un sat mare, deși, și în astfel de cazuri e discutabil. Noi suntem finanțați de stat, dar, deși suntem încadrați ca funcționari, ca bugetari, echivalent cu profesorii, nu primim salarii la fel ca ei. Ni se dau doar subvenții, în funcție de dimensiu­nea parohiei și de gradele profesionale ale fiecăruia, dar taxele ni se iau de la suma integrală. Diferența trebuie s-o completăm cu venituri proprii. Bugetele se dau doar pentru reparații și construcții la biserică, iar la casa parohială, te descurci, deși nu e a ta. Știu că sunt și cazuri de lăcomie, e adevărat, dar majo­ritatea preoților trăiesc sub nivelul mediu al păturii sociale. Așa a fost mereu și așa va fi. Asta e menirea preotului. Nu suntem nobili, poate asta s-a întâmplat în Evul Mediu, pentru anumite confesiuni. Orto­docșii, niciodată! La Ampoița, de exemplu, am găsit niște documente din 1760, o listă cu iobagi pe care figura și preotul din sat. Părintele era, și el, iobag.

„Chiar dacă mai există bătrâni căpoși, sunt și unii pe care parcă nu i-ai mai lăsa din brațe”

De Crăciun, la Ampoița

– Anul 2019 a fost declarat de Pa­triarhia Română drept „An al satului românesc”. Care sunt, la sfârșitul unui astfel de an, bucuriile și tristețile unui preot de țară?

– Depopularea, prima tristețe. Și ultratehnologizarea. Nimeni nu mai vine să stea la sat, dacă nu are toate uti­litățile. La noi, mai e cum e, că suntem aproape de Alba Iulia, dar sunt zonele montane, unde sunt 40-50 km până la primul oraș. Aceste cooperative de care vorbeam ar putea fi o sursă de generare de locuri de muncă pentru oamenii din satele izolate. Se pot amenaja acolo puncte de colectare-procesare, cu toate standardele, unde ei pot lucra, ceea ce poate aduce plusvaloare, comercia­li­zezi ce produci și poți trăi liniștit acolo. Dar atâta timp cât astfel de structuri nu există și nu sunt create, tinerii nu sunt atrași să stea la țară, decât dacă sunt bugetari în acel sat, ceea ce e puțin probabil că e suficient.

Bucurii… Că încă mai sunt oameni frumoși, pe partea sufletului. Chiar dacă mai există bătrâni căpoși, sunt și unii pe care parcă nu i-ai mai lăsa din brațe. Atâta frumusețe în exprimare, în purtare, în gândire, simți cum îți trans­mit dragoste. Iar vorbele lor de duh, de înțelepciune, te lasă uimit. Mai sunt, mai sunt… Și sunt și tineri faini. Deși lumea pune azi stigmate pe ei, sunt printre tineri unii care nu-s vedete, nu-s băgați în seamă, dar, când vin și stai de vorbă cu ei, ți-e mai mare dragul. Prin ei, satul ro­mânesc va merge mai departe. Dacă vom ști să-i vedem pe acești oameni, să-i promovăm, să-i poten­țăm, să-i valorificăm, vom avea un viitor. Cred că e nevoie și de anumite programe, pentru că nu există contradicție între credință și tradiția populară. Să-i înveți un joc popular, un cântec, un meșteșug, ceva de coeziune, ca pe vremuri. Atunci era ideea de a fi împreună, acum există un mare risc pentru satul românesc, căci individualismul modern pătrunde și aici.

No Comments Yet

Leave a Reply

Your email address will not be published.

ro_RORomanian
ro_RORomanian