Intra aici pe site ul vechi "Formula AS"

Pantofarul din Gura Câmpului

Meseria, brățară de aur

– Am crezut că oferta gigantică a comerțului practicat în marile magazine a strivit existența meseriașilor mici, care înfloriseră în România în perioada interbelică și în anii de după război. Nu este adevărat! Oamenii din păturile sociale sărace apelează pe mai departe la meșteri care poartă brățara de aur a meseriei, practicând-o cu știință și pasiune, pe bani mai puțini –

Deși nu căutam ceva anume în maga­zi­nul acela mic, ascuns printre blocuri, când am văzut cizmulițele, nu le-am mai lă­sat din mână. Pielea moale, fundița stân­ga­ce de pe lateral și tocul mic, elegant, sugerau con­fort. Le-am cumpărat. Și le-am purtat, cu nespusă plă­cere, mai bine de 15 ierni. Îmi sunt, cu sigu­ranță, cele mai dragi și mai trainice încălțări din câte am avut. M-au făcut să mă simt ușoară, une­ori, prinsă-n dansuri vesele, la petreceri oca­zio­nale, dar și cu picioarele înfipte în lut, când dru­mul pe care-l străbăteam a fost cel de pe urmă, pen­tru omul iubit. Ciudat, poa­te, dar n-au nece­sitat niciodată decât minore repa­rații la tocuri. Anul acesta, scoase din dulap, ciz­mu­lițele mi s-au părut obosite și reci. Îmbătrânite. Și am căutat pe cineva priceput să le dea o nouă viață. Așa am ajuns la Ioan Buda, unul din ultimii pan­tofari din Mediaș. În atelierul extrem de mic, așe­zat la mar­ginea orașului, povestea curge în mi­ros de vax și țăcănitul înfundat al mașinii de cusut.

Visul cu ștaif

La mașina de cusut

Ioan Buda are 50 de ani, dar e deja cărunt. Zâmbetul îi e nedezlipit de pe față, vorba scurtă, hotă­râtă, de om aplecat mai degrabă asupra lu­crului pe care-l are de făcut, decât spre pierderea de vreme în povești sterile. Înainte să aibă pro­priul atelier de reparat pantofi, a fost angajat a­proa­pe 20 de ani într-o fabrică de încălțăminte din Mediaș. A învățat foarte mult în atelierul de cre­ație, căci în fiecare zi făceau tot alte modele, folo­seau tot alte sisteme de tras-tălpuit. A lucrat, însă, și la producția pe bandă, mai ales după ce oamenii au început să plece din țară, fenomen care n-a ocolit nici Mediașul. „Când eu am început lucrul în fabrică, era altă viață! Erau oamenii altfel, știau meserie, își asumau răspunderea pentru ce-ți dădeau de făcut, nu aruncau vina pe umerii tăi, dacă se întâmpla cumva să greșești. Așa ar tre­bui să fie oriunde, să răspunzi de ceea ce faci. Dar, în ultimul timp, se înmulțiseră șefii, care ha­bar n-aveau care-i ștaiful și care-i bombeul sau ce-i branțul, iar cei nou angajați nu știau ce au de făcut. La pantofi, dacă nu știi și tai pielea gre­șit, n-ai cum s-o refolosești. Dacă-ai făcut o gau­ră pe căpută, acel pantof e compromis”.

Haosul din fabrică și aroganța unor șefi l-au făcut să-și dea demisia. Soția îi era plecată la mun­că în Germania, fiul, în clasa a șasea. S-a ho­tă­rât să-și deschidă un atelier. A căutat un spațiu, dar chiriile erau prea mari, nu i-ar fi rămas mare lucru după ce ar fi plătit-o. Așa a decis să sacrifice camera cea mică a apartamen­tu­lui său de la parterul unui bloc din cartierul Gura Câmpului, din Mediaș. A bătut la ușile fiecărui vecin în parte, cerându-le acordul pentru ce-și dorea să facă. Cu toții au semnat, deși unii credeau că glumește. Zona verde din spatele blo­cului, pe unde urma să fie calea de acces spre ate­lier, era năpădită de buruieni. A pus mâna pe coa­să, apoi pe sapă și a curățat locul. Acum, până ajungi să-i bați la ușă, aleea se strecoară printre ronduri de trandafiri. „Doamnă, eu îs copil de la țară, de la Șoimuș, din județul Hune­doa­ra. Am fost șap­te frați acasă și pă­rinții ne-au pus să facem de toate. Nu mă dau în lături de la muncă, știu să fac orice. Într-un fel, mi-ar fi plăcut să rămân în sat, dar ce să fi făcut acolo? De angajat, nu aveam unde să ne angajăm, iar din pământ e tot mai greu să trăiești”. S-a hotărât să meargă la o școală pro­fesională. „Ni se asigura cazare, masă și loc de muncă. Așa erau vremurile, ce să ne fi dorit mai mult?”, își amintește. „Din 28, câți am fost în cla­să, sunt singurul care mai lucrează în dome­niu. Îmi place mult ceea ce fac! Și nu e nicidecum mo­noton, cum ar putea părea. Mereu mă întâlnesc cu modele noi de pantofi. Acum, nu se mai lu­crea­ză cum lucram noi, cu talpă bună, cu ramă… Acum, pantoful se face ca un ciorap, se trage pe calapod, i se injectează o talpă și gata. De aceea se și rup foarte repede”.

Încălțările parfumate

În încăperea micuță, transformată în atelier, abia dacă încap doi clienți odată. Pe rafturi, stau aliniate perechi, perechi de pantofi, așteptându-și rândul la reparat. Atârnate peste tot, poșete, genți, ghiozdane. Într-un dulăpior micuț, la îndemână, sunt uneltele pantofarului și, lângă perete, mare și neagră, o mașină de cusut încălțămintea din pie­le. „Nu-mi place să țin pantofii mai mult de o zi, toc­mai din lipsă de spațiu. Mă gândesc și că, dacă a venit cu ei la mine, omului îi sunt necesari cât de repede și nu-mi place să duc pe nimeni cu vorba”.

De când are atelierul, a ajuns să cunoască bine oame­nii. Într-o oglindă mare, am­pla­sată în unghi potrivit, în exterior, îi vede de cum intră pe alee și știe, dintr-o privire, cam cu cine are de-a face, dar a-nvățat să vorbească fie­că­ruia pe limba lui. „Sunt unii care nu-s sănătoși dacă nu ne­gociază, dacă nu obțin o reducere cât de mică. Dacă le spun că costă 10 lei, vor cu 8, dacă le spun că costă 5 lei, vor cu 4. Nu se lasă dacă nu le fac o reducere, in­di­ferent cât de puțin le cer. Las după ei, dar a doua oară, când îi văd că vin, știu că trebuie să le cer mai mult, ca să obțin prețul real al repa­ra­ției, și ei să plece mulțumiți că le-am făcut re­du­cere. Sunt mulți care vin cu papucii plini de noroi, mai ales cucoane cu nasul pe sus. Îi trimit acasă. Unii se întorc, alții nu. Am și clienți care mi-aduc pantofi parfumați, se gândesc că stau cu ei în mână și mă simt onorat. Sunt în­să și mulți ne­că­jiți. Când vezi câ­te-o bă­trânică amă­­râtă, că abia urcă scările, un­de s-o tri­mit îna­poi? Nici nu-i mai cer bani. Dar am și clienți care nici mă­car nu se uită la bani. Atâ­ta țin la o pe­reche de pantofi, că nici nu-i inte­re­sea­ză cât cos­tă, dau oricât, numai să-i mai poată purta”.

E greu de crezut că, în condițiile când co­merțul particular oferă cantități uriașe de încălțări, există oameni care mai vin cu pantofii la pantofar, o meserie pe care eu am crezut-o dispărută de pe pământ. Dar uite că sunt! Clienți din toate cate­goriile sociale. Directori, avocați, profesori, me­dici, dar și mulți oameni amărâți. Aceștia stau, de multe ori, lângă el, până-și văd pantofii repa­rați, pentru că sunt singura pereche pe care o au. „Am clienți care au probleme cu picioarele și le e comodă o anume pereche de pantofi, pe care o tot aduc la reparat, până chiar nu mai pot face ni­mic. Vorbesc de încălțămintea de piele, căci asta­laltă, din înlocuitori, nu prea merită efortul de a o repara. Pielea rămâne piele. Sunt mulți care cumpără de pe internet, dar una e să vezi, alta să probezi. Uitați perechea asta de cizme! Sunt nou-nouțe, luate de pe internet, dar doamna mi le-a adus că nu-i încap pe picior și trebuie să le pun elastic, să le lărgesc, ca să le poată purta”.

Îl întreb pe meșterul pantofar Ioan Buda dacă regretă ceva, profesional vorbind, dacă-i pare rău că n-a mai rămas angajat în fabrică. „Nu regret că am plecat, dar îmi pare rău că nu se arată ni­meni interesat să mai învețe meseria asta. Eu am avut norocul s-o învăț de la oameni în vârstă, că numai cu teoria n-aș fi făcut mare lucru. Dar am și fost interesat, mi-a plăcut ce fac. Știu toate fa­zele de reparație ale unui pantof, de când îl scoți din plasă. Știu deja cum trebuie să arate când e gata”, spune Ioan Buda, și îmi pune în mâ­nă ciz­mu­lițele mele, pe care le-a reparat cât timp am vor­bit. Aproape nu le mai recunosc. Erau gri la cu­loare, acum sunt negre, flecurile sunt schim­ba­te, talpa, întărită și ea. Priviți în oglin­da din exte­rior, pașii mei se-nde­păr­tează mai veseli, mai apă­sat, atin­gând dalele de beton ale aleii. Toc, toc, toc!…

No Comments Yet

Leave a Reply

Your email address will not be published.

ro_RORomanian
ro_RORomanian