Intra aici pe site ul vechi "Formula AS"

Musafirul

Când a venit prima oară, tre­băluiam ceva la bucă­tărie. Mi s-a părut că aud un mie­unat sfâșietor, însă foarte slab ca in­ten­sitate, ca de pe altă lume. Am ieșit, dar nu era ni­meni. L-am au­zit iarăși. Era mieu­na­tul unei pisici pe moarte, care-și mai găsea cumva puterea să ceară ajutor. În sfârșit, l-am zărit sub niște tufe în­ghețate: un motan galben, ca vai de lume, slab de i se vedeau coas­tele și cu o pri­vire atât de tristă, cum n-am vă­­zut în viața mea. Mi s-a rupt inima de milă. Nu putea fi o vietate adevărată! Era stafia unei foste pisici! Am dat să fac un pas, dar m-am oprit. Musafirul a tre­sărit din tot cor­pul, gata să plece. Se ve­dea că este foarte îns­păi­mântat. Am încălzit puțin lapte, m-am apro­­piat cu farfurioara, însă a zvâcnit iarăși, încercând să fugă. M-am văzut obligată să las mân­carea pe ultima treaptă a scării și să intru în casă. După ce s-a asi­gurat – privind în jur – că nu-i pi­cior de om prin preajmă, a mâncat încet, cu mai multe opriri, și apoi dus a fost, înspre fundul grădinii. Cineva îi făcuse mult rău: îl în­fometase prin claustrare, îl schin­giuise, încercând să-l omoare. Altfel nu avea cum să fie arătarea aceea atât de slabă și hă­me­sită, pentru că tot neamul pisicesc se descurcă în procurarea hranei. Numai eu știu câte scandaluri am avut cu „vânătorii” mei, care se cățărau până în vârful prunilor și al fra­si­nilor înalți, ca să omoare păsări de tot felul.

A revenit a doua zi, urcând pe platoul scă­rilor. Plânsul îi era de data aceasta mai real. I-am dat întâi o bucățică de carne, să se mai întremeze, și apoi laptele călduț. A mân­cat și a plecat. În unele zile venea și de două ori, dar s-a mai întâmplat și să nu apară deloc și să mă în­grijoreze. Deseori plângea nervos, ca un copil, zo­rindu-mă să-i aduc ceva repede, ca să poată dispărea cât mai urgent. În mintea lui, bie­tul pisic îl asocia pe acela ce-l chinuise cu toate făp­tu­rile ce au două mâini, două pi­cioa­re și un cap rotund mai plin sau mai gol pe dinăuntru. Oricât îi vorbeam, oricât îl pof­team să intre, nu voia să treacă pra­­gul ca­sei în ruptul capului. De unde con­clu­zia că drama lui s-a petrecut în interiorul unei case.

Încet-încet, și-a revenit puțin. Într-o zi, du­pă săptămâni, s-a apro­piat de prag să mul­țu­­mească pentru masă, privindu-mă. Speram să intre, dar nu. În privirea lui se citea deza­mă­gire, o tristețe enor­mă și renunțare totală la în­cre­derea în bunătatea omului. N-aș fi crezut niciodată că se pot desluși toate aceste senti­mente în ochii unui animal. Și am ho­tărât să-l las în voia lui. Dar chiar atunci, du­pă o lună și ceva de vizite, după ce am luat amândoi ma­sa în pridvor, m-am trezit cu el în brațe. Ară­ta binișor. I-am făcut o baie și a de­venit co­lo­catar. Nu l-am botezat, ca să nu-i creez obli­gații. El este musafir și e liber să facă ce dorește: să plece sau să rămână!

IRINA P.

No Comments Yet

Leave a Reply

Your email address will not be published.

ro_RORomanian