Cu drag, din Piața Amzei

Deși a tot fost transformată urbanistic, Piața Amzei a rămas cel mai important vad comercial bucureștean dintre Bu­le­vardul Magheru și Calea Victoriei. Angajații biro­urilor din apropiere, turiștii și locatarii vin aici ca să-și astâmpere foamea cu o supă de pui, cu o clă­tită dichisită sau numai cu o simplă merdenea. Chiar dacă piața veche cu tarabele ei pline de fructe și legume și cu precupețe guralive a fost de­molată, iar în hala cea nouă se află numai două tarabe, în Piața Amzei au fost deschise numeroase ma­gazine, chiar și restaurante, pentru toate gus­turile și pentru toate buzunarele. Piața a fost re­inventată, viața ei de zi cu zi nu a regresat, iar dacă cer­cetezi arhivele și știi să privești dincolo de apa­rențe, întrezărești haloul trecutului, fiindcă piața asta e o piață veche, un loc bine marcat pe harta memoriei bucureștene.

Un vistiernic cu frică de Dumnezeu

Numele locului s-ar datora, după cum spun isto­ricii Bucureștiului, unui Amza Năescu, al doilea vis­tier al țării, cândva, pe la începutul secolului XIX. Amza și alți doi asociați ar fi ctitorit atunci o bi­se­ricuță, cu banii lăsați de polcovnicul Nicolae Dă­răscu, care, de altfel, ar fi început construirea lăca­șului la o aruncătură de băț de Podul Mogoșoaiei, principala arteră a orașului, numită după 1878, Calea Victoriei. Generațiile de enoriași care s-au închinat în bisericuța ctitorită de vistiernic i-au spus Biserica Amzei, după numele acestuia, și așa i-a rămas numele până în zilele noastre. De men­ționat că la cumpăna dintre secolele XIX și XX, un preot paroh, Ilie Teodorescu, a construit pe vechiul amplasament o biserică nouă, impozantă, superb ornamentată, podoaba arhitecturală a acestui loc. După lucrări de renovare executate recent, biserica arată minunat, orice vizitator care ajunge în zonă se oprește să o privească și să o fotografieze. De la numele bisericii, firește, și-a luat numele și piața comercială care s-a dezvoltat în apropiere. Toate străzile/ulițele din această parte de oraș s-au „adunat” în piață, ca niște râuri într-un lac. Bucu­reș­tenii înstăriți, unii dintre ei per­soane publice, au cumpărat te­re­nuri aici și au construit case. Ion I. C. Brătianu, fai­mo­sul om po­litic liberal din pe­rioa­da interbeli­că, a locuit peste drum de bise­rică. Zona de­ve­nise una selectă, cum obișnuim să spunem astăzi, cartierelor rezidențiale.

Pașii scriitorilor

Șuvoaiele de mărfuri, mai ales fructe și legume, pește și miro­de­nii, curgeau deja din plin în cea de-a doua jumătate a secolului XIX. Glasurile precupeților și ale muș­teriilor, dar și tropotul cailor și scârțâitul carelor împovărate răspundeau dangătelor clopotelor de la Biserica Amzei, astfel încât piața, lumea ei, era de dimineața până seara numai un vacarm. Că era un loc însemnat în viața urbei o do­vedește și instituirea funcției de comisar co­munal la hala din Piața Amzei, unul dintre acești comisari fiind, o vreme, nimeni altul decât Iorgu Caragiale, unchiul după tată al dramaturgului I.L. Caragiale. Funcția aceasta administrativă nu i se potrivea deloc lui Iorgu, care activase înainte ca om de teatru, actor și dramaturg, având, împreună cu alt frate, o companie teatrală privată, unde a fost sufleur și nepotul său, Ion Luca. Dramaturgul va evoca în „Din carnetul unui vechi sufleur” nostalgia după teatru a unchiului său și frus­tra­rea acestuia că pierduse „gloria artistică tre­cută”. Că nu-l mulțumea să stea toată ziua printre negustorii de cartofi și varză, o dovedește cu prisosință o poezioară auto-ironică, reluată de nepotul său în articolul mai sus pomenit: „Dup-atâția ani de fală/ De artă, poezie,/ Mă văz vătaf la hală/ Peste mă­celărie;/ Și bietele bu­cheturi,/ Ce-adese-am se­cerat,/ În niște zar­za­vaturi/ Acum s-au pre­schimbat!”. După Ior­gu, și alți artiști și-au făcut drum și chiar au locuit aici. Chiar Mihai Eminescu a pășit prin această piață, fiindcă a locuit în casa lui Ioan Slavici, demolată între timp, pe locul acesteia fiind construit un bloc nou, în anii comunismului. După relatările unor memo­rialiști, Eminescu s-a îmbolnăvit în timpul în care a locuit la această adresă. În anii aceia, frecventa cursu­rile școlii „Petrache Poenaru”, situată pe la­tura dinspre biserică a Pieței Amzei, și un alt copil, care în scriptele oficiale figura ca Ion N. Theo­dorescu, dar mai târziu își va semna poeziile și arti­colele de presă cu pseu­donimul Tudor Arghezi. Mai târziu, în următorul veac, poetul Nichita Stă­nes­cu a locuit și el aici, în­tr-un apartament din blocul situat pe latura dinspre Calea Victoriei. Cândva, a funcționat lângă blocul său, chiar în piață, o stație PECO, desființată între timp. Nichita a pomenit-o într-o strofă din poemul „Îngerul cu o carte în mână”: „Trecu prin piață/ Trecu prin chioșcul alămiu/ al stațiunii de benzină,/ abstras, divin”. Iată cum trei mari poeți ai litera­turii noastre au respirat în epoci și la vârste diferite aerul Pieței Amzei, prin care pluteau miresmele de cimbru și le­uștean de pe tarabele grădina­rilor. Mai amintesc că prin apro­piere a locuit și pictorul Ștefan Luchian.

Vechi și nou

Hala comercială din Piața Amzei funcționa încă în 1911, potrivit hărții cadastrale reali­zate în acel an. În interbelic, a fost demolată, și în locul vechii clădiri a fost construit sediul Primăriei de Galben, după cum erau marcate atunci sectoarele Bucureștiului. În imobilul aces­ta ridicat pe locul vechii hale, a funcționat o vreme și Teatrul „Ion Creangă”, iar în prezent, la parter, se află câ­teva magazine și restaurante, iar la etaj sunt birou­rile Direcției „Taxe și Impozite” a Sectorului I. Pe latura sudică, în partea superioară a zidului, sunt reproduse câteva peceți medievale. Cele mai multe din vechile clădiri ca­re încojurau hala au dispărut, demo­late sau distruse de cutremure. În locul lor au fost ridicate pe toate laturile blocuri noi, atât în interbelic, dar cu precădere în anii comunismului. Cu siguranță Iorgu Caragiale, dacă ar învia și ar trece pe aici, nu ar mai re­cu­noaște mai nimic din vechea Piață a Amzei. Să mai spun că zona a fost supusă unor lucrări edilitare în urma cărora a fost schimbat pavajul. A fost construită și o hală nouă, dar care stă mai mult pustie. Ceva nu se mai leagă aici, precupeții cu legumele și fructele lor îngră­mădite pe tarabe nu se mai arată ca odinioară. Sunt numai două tarabe în hala nouă, care abia amintesc de forfota de altădată a pieței, care aduna precu­peți din toate satele așezate la margine de Bucu­rești. Să­răcia epocii era sfidată de tarabele pline de fructe, legume și alte produse ale gospodăriilor ță­rănești. O adevărată sărbătoare de culori și mires­me, care a dispărut odată cu modernizarea pieței. Au rămas numai florăresele. S-au deschis în schimb o mulțime de magazine, de fast-food-uri, de ca­fenele și cofetării, cu ofertă variată, aș spune chiar cosmopolită: clătite franțuzești, conserve de pește din Rusia, burgeri pentru vegani, pizza, musaca tur­cească și înghețată libaneză. E motivul pentru care la prânz, Piața Amzei se aglomerează, anga­jații ies de prin birouri, turiștii își fac drum pe aici, locatarii coboară din apartamentele lor. Unul dă fuga să ia o merdenea caldă, altul o șaorma sau o ciorbă de burtă de la turcul care ține restaurant pe colț. Cine vrea un desert, are de ales între o prăjitură fină, de la cofetărie, sau un cozonac din Bucovina, vândut printr-o ferestruică. Iar dacă vrea brânzeturi din Carpați, le găsește la căbănuța din lemn amplasată în colțul dinspre biserică. O cafea bună găsește la barul irlandez, iar dacă a venit vremea siestei și e soare, uite acolo o băncuță, lângă platanii înalți, viguroși, care vara umbresc plăcut această parte a pieței. Stând așa, relaxat, pe bancă, alunec, încet-încet, în reverie. Și parcă-l văd pe Iorgu Caragiale umblând cu gândul la gloria de altădată, și parcă-l zăresc și pe Eminescu, deja bol­nav, rătăcind, apoi pe puștiul obraznic care mai târ­ziu se va semna Tudor Arghezi, apoi pe blondul Ni­chita Stănescu, traversând piața, cu gândul la un po­em. Asta a fost Piața Amzei, un loc al geniilor și al zarzavaturilor, astăzi mai prozaic, dar încă atrac­tiv, căutat, descoperit, mereu prezent pe harta afec­tivă a Bucureștiului.