Intra aici pe site ul vechi "Formula AS"

Părintele Sergiu Marițoi – Climăuți, Republica Moldova – „Am văzut clopotele curgând ca mierea și mă rugam să scap!”

Tinerețea nu împiedică vrednicia

Îmi arată palmele. Seamănă cu un hrisov vechi, pe care literele caligrafiate odinioară sunt acum doar semne ciudate, diforme, lip­site de sens și de conținut. Palmele s-au ascuns sub o pânză de cicatrici, semne rămase după incendiul ce-a mistuit biserica în care slujea. Pentru că mâini­le preotului acestuia tânăr, ce-mi stă în față, au târât atunci butelia explodată, spe­rând să poată opri fo­cul, să-l scoată afară din biserică și să-l îngroape în zăpada albă, și cu­rată, și rece. Dar mâinile preotului, mâini de om, ne­pu­tincioase uneori, s-au chinuit za­dar­nic să treacă peste pragul bise­ricii dihania scuipătoare de foc.

Acum, preotul a trecut granița și munții până în Ardeal, purtând pe brațe biserica cea arsă, dar, incon­tes­tabil, vie încă. Așa cum ți-ai pur­ta, părinte fiind, pruncul bolnav, de la un medic la altul, de la un spital la altul, căutându-i vindecarea. Se numește Sergiu Marițoi și, de 11 ani, e preot paroh în satul Climăuți, din Repu­blica Moldova.

Doi saci cu dangăte sparte

În biserica arsă, cu ÎPS Petru, episcop de Bălți

Biserica din Climăuți a fost con­struită în anul 1787, din bârne din lemn de brad. Greu de spus cu ce se vor fi încălzit, la începuturi, credin­cioșii veniți la slujbe. Acum, însă, declarată monument istoric, au fost așezate asupră-i interdicții de tot felul, inclusiv cea de a se folosi, ca sursă de încălzire, o sobă pe lemne. Un fel de butelie uriașă, de gaz, era singura sursă de căldură acceptată și lângă ea se adunau, duminică de duminică, cei câțiva credincioși. „Era iarnă, sfârșitul lui noiembrie 2016. Numai ce adusesem butelia, în­cărcată, de la stația de gaz, și o montasem, fără să știu că era de­fectă. Nici n-am apucat bine s-aprind chibritul, ca s-o verific, când a explodat. Până la boltă s-au înălțat flăcările. Am vrut să scot butelia afară, dar era prea grea și n-am reușit s-o trec de prag. Am încercat zadarnic să sting flăcă­rile, aruncând gea­ca pe ele, apoi am fugit după ajutoare”, își amin­tește părintele Marițoi.

Flăcările îi atinseseră mâinile, fața și gâtul. Șo­cul i-a anihilat simțurile, i-a împietrit gândul, iar corpul n-a resimțit, pe moment, nicio durere. În­tr-un fel, devenise el însuși o flacără, dar una ce arde doar pe dinăuntru, așa, ca un dor. Sau ca o ru­găciune, ca un țipăt de disperare spre Dumnezeu, ca biserica să nu piară. Și el, preotul, să-și mai poată vedea și-mbrățișa, măcar o vreme, soția și pruncuțele. Cea mică îl aștepta în mașină, dar tatăl-preot n-a mai știut de ea. Ajuns la casa parohială, aflată, din fericire, destul de aproape, doamna preo­teasă l-a-ntrebat unde e prunca. Abia atunci, din­tr-odată, i s-au dezmorțit și trupul, și gândurile, și a început să simtă. Ca și când flăcările l-ar fi ars abia acum, durerea creștea și creștea, și cea a tru­pului, și cea a sufletului, deopotrivă. Au alergat să-și afle prunca și s-o-ndepărteze de imaginile cum­­plite ce li se-nfățișau tuturor înaintea ochilor. „Avea vreo patru anișori și a văzut totul. Mult timp am umblat cu ea pe la medici, pe la psihologi, că nu mai putea dormi noaptea, plângea, retrăia mereu și mereu imaginile acelea de coșmar”.

Focul acela uriaș, nemaivăzut, a adus întreg satul la biserică, cum nu reușiseră niciodată, nici clopotele bătând, nici îndemnurile preotului. Poate de aceea, ce reușeau oamenii să stingă, vântul aprin­dea, iar și iar. Ca nicicând a bătut vântul în ziua aceea, asta au simțit cu toții. În dușmănie bătea, și numai spre biserică. O luptă aprigă, între aer și foc, între vânt și flacără, întențindu-se, inexplicabil, unul de la altul. Din cele trei clopote, cumpărate din banii enoriașilor, niciunul n-a mai rămas întreg. Fără dangătul lor, o biserică e doar o clădire ca ori­care alta. „Ca mierea curgeau clopotele, n-am să uit niciodată imaginea asta! Ce-a mai rămas din ele stă și-acum adunat în doi saci”. Doi saci cu dangăte sparte și topite.

Patru mașini de pompieri s-au chinuit, ore în șir, să stăvilească focul. Când au reușit, biserica era deja distrusă aproape în întregime. Pe preot l-au dus la spitalul din comună, apoi, în scurt timp, la cel din Chișinău. Avea arsuri pe mâini, pe gât, pe față. Și pe suflet, da, pe suflet, unde alifiile lumii nu-s de niciun folos și cicatricile sângerează mereu. În vise, în vise i s-au cuibărit imaginile-acelea și se-ntor­ceau repetitiv, la nesfârșit, transformându-i nop­țile în zile și zilele-n coșmaruri fără de culoare. Încet, încet, privirea blândă-a preotesei și zâmbetul curat de pe chipul pruncuțelor au fost otgonul de care s-a agățat ca să rămână viu, să se-ntoarcă iarăși la zilele în care totul era simplu, când era soț, și era tată, și era preot. „Preot fără biserică, asta sunt!”, își spu­nea, fără să știe că, în timpul cât zăcea pe patul de spital, Dumnezeu îi rânduie ceva.

Biserica din suflet de om

Preotul Sergiu Marițoi, în Catedrala din Mediaș

După incendiu, oamenii au venit la biserică în fie­care zi, să adune mizeria rămasă. Cu fiecare bu­cată de lemn ars pe care o luau în mâini, își amin­teau tot alte și alte cuvinte pe care preotul lor le rostise, în timp, în predicile duminicale sau de la sărbătorile cele mari. „Le spuneam mereu că bise­rica nu e doar o clădire, ci suntem noi, toți credin­cioșii, la un loc. Și că mai mult s-ar bucura Dum­nezeu să vadă o biserică vie, o biserică reală, din suflet de om, nu doar niște ziduri mărețe și reci. Le spuneam că e mai bine să fie o biserică mică și pli­nă de credincioși, decât una mare și goală”, își amintește părintele Marițoi.

Câteva săptămâni mai erau până la Crăciun, iar credincioșii din Climăuți nu mai aveau o biserică a lor. Doar paraclisul de vară, amenajat cu câteva luni în urmă, rămăsese în picioare, în curtea bise­ricii. Ca niște meșteri Manole mai puțin iscusiți, l-au trans­format într-o bisericuță. Panouri de lemn, izolate ru­dimentar, au devenit pereți, pe care-au așezat icoane aduse de-acasă, să semene cât de cât a lăcaș de cult. Și un altar, micuț și-nghe­suit, cât le-a per­mis suprafața inițială a paraclisului de vară. Când părintele s-a-ntors, după o lună de um­blat prin spita­le, nu i-a venit să creadă. Avea din nou un loc unde să poată sluji, un loc unde Dum­nezeu să se-ntrupeze pentru ei, nevrednicii cre­dincioși din Climăuți.

De atunci, pare că tot printr-un fel de foc puri­fi­cator au trecut și simțămintele sătenilor, că-s tot mai mulți în biserică. „Am în parohie, în acte, 1100 de credincioși, dar la slujbă nu veneau niciodată mai mult de 20-30. Ba, la început de tot, îmi amintesc că ieșeam în pridvor și mă uitam dacă se îndreaptă câte o băbuță spre biserică, ca să mă îmbrac în veș­minte, dacă nu, mai așteptam. După incendiu, însă, știu de fiecare dată că oamenii vor veni, iar numă­rul enoriașilor prezenți la slujbe aproape s-a du­blat. Câteodată, se întâmplă ca, fiind o sărbătoare în timpul săptămânii, chiar dacă plouă sau ninge, să fie mai mulți credincioși decât duminica. Dum­ne­zeu le luminează mintea și vin”, afirmă părintele.

Ca mai peste tot, și la Cli­măuți, mulți nu merg la bise­rică, pentru ca să evite „gura târgu­lui”. „Știți, Dum­nezeu ar vrea ca un creștin care vine la bise­rică să plece de acolo mai liniș­tit, mai cu­rat, dar sunt mulți care plea­că mai mur­dari decât au in­trat. Se uită-n stânga și-n dreapta, analizea­ză care cu ce e îm­brăcat, care ce păcate știu ei că au mai făcut… Și-atunci, mulți nu vin la bise­rică, pentru ca lumea să nu-i ju­dece de pă­cătoși. Dar Iisus zice: «Veniți la mine toți cei împovărați și Eu vă voi odih­ni pe voi!». Căci Dum­­nezeu îi vrea pe păcătoși în bi­se­rică, pe oile cele pierdute, mai mult decât pe cei curați. E ca la spital, unde merg doar cei bol­navi, nu oamenii sănătoși”.

Din păcate, în sat sunt din ce în ce mai puțini credincioși. „În 11 ani de preoție, am avut 250 de înmormântări și doar 45 de botezuri, și asta cred că spune tot. Mergem spre pieire, se pare, și asta se întâmplă în toată Repu­blica Moldova, dar am înțeles că și în România e exact la fel”.

„Mai bine absent de la școală decât de la biserică!”

Biserica din Cli­măuți după incendiu

Părintele Sergiu pare mai tânăr decât aflu că este. Are doar 38 de ani. De loc, e din Or­hei, dar se­minarul teologic l-a făcut la Bo­­to­șani. „N-am avut pe ni­meni în fa­milie să-mi fi servit drept mo­del într-ale preoției, nici părin­ții, nici bu­neii. Chiar dacă pare banal, pot spune că a fost o che­mare, pe care am simțit-o încă din clasa a V-a. Aveam de atunci așa, un gând, de a mer­ge la biserică. Dacă era cumva vreo sărbătoare în timpul săp­tămâ­nii, fugeam de la școală și mer­geam la bise­rică. M-au ame­nin­țat profeso­rii că mă dau afa­ră, că am prea multe ab­sențe, și eram conștient că o pot face, dar era ceva mai pre­sus de mine care nu mă lăsa să-i ascult. Mai bine absent de la școală decât de la biserică, asta gândeam. Acum, cu toții îmi spun că sunt mândri de mine, că sunt un model și se bucură că nu i-am dezamăgit. Dar, dacă tot chiu­lul acesta de la școală m-ar fi dus pe alt drum, dacă n-aș fi ajuns preot, aș fi fost cu sigu­ranță o dezamăgire pentru mulți”.

Cei care s-au bucurat, firesc, cel mai mult pentru reu­șita părintelui, părinții domniei-sale, nu l-au vă­zut niciodată slujind. „Cumplit mă doare asta, cumplit! N-au putut veni nici la Chișinău, când am fost hirotonit preot, nici de când sunt preot la Cli­măuți. Sunt în vârstă, iar de la ei, de la Orhei, până la noi, sunt aproape 200 km, pe care sunt prea bol­navi ca să-i mai poată străbate”. Îi tremură glasul părintelui și mă fac că nu văd lacrima ce stă să cadă, agățându-i-se, încăpățânată, de gene. Străină de rân­duielile politice și administrative ce guvernează tot ce mișcă în viața românilor de dincolo de Prut, întreb: „Părinte, dar nu ați putut merge să slujiți acolo, acasă, la Orhei, ca să vă aveți, măcar o dată, părinții aproape?”. Și-mi vorbește părintele de două mitropolii, de două patriarhii, de o mulțime de răni și-orgoliile ce-nsângerează încă, adânc, desti­nele românilor din Republica Moldova.

În 2010, părintele Marițoi a fost numit protopop de Edineț și Dondușeni, având în subordine zece parohii. Nu știe ce anume l-a făcut pe ÎPS Petru, mi­tropolitul Basarabiei, să-l alea­gă tocmai pe el pentru funcția asta, pe care nu și-a dorit-o, dar spu­ne: „M-o fi socotit vrednic, altfel nu m-ar fi nu­mit!”. Avea doar 28 de ani.

În urmă cu doi ani, Cli­măuți s-a înfrățit cu co­muna Bazna, din județul Sibiu. Așa a ajuns părintele Mari­țoi să cunoască zona, oame­nii și preo­ții din Ardeal. „Ne-am pro­pus să inițiem, cu preoții de-aici, acțiuni comune, în primul rând pen­tru copii și tineri, dar nu numai. Vrem să organizăm tabere, excursii, acțiuni ca­rita­bile pentru cei în nevoie. Avem multe de în­vățat de la preoții din Româ­nia, de aceea venim mereu cu drag. Să luăm pildă, să învă­țăm cum ar trebui să lucrăm, ca să avem și noi rezul­tate la fel de frumoase cum au dom­­niile lor, în parohiile unde slujesc. Ceea ce am vă­zut e că aici, în Ardeal, vin foarte mulți cre­din­cioși la sfânta biserică. Că au mai mare încre­dere în biserică, ca instituție, nu știu. La noi, și satele, și orașele, sunt pustii, iar bi­se­ricile sunt cam goale. Mai avem de lucru pe partea asta…”.

În biserica veche, înainte de incendiu

Eu l-am întâlnit pe părintele Sergiu Marițoi la Mediaș, în Catedrala Ortodoxă. Venise în Ardeal, cum spuneam, ca să ceară ajutor pentru biserica mistuită de foc. De când a ars, cu toții-au înțeles, cumva, că satul lor, așa mic și-mbătrânit cum este, are nevoie de o biserică nouă. Con­struc­ția improvi­zată în paraclisul de vară a fost bună o vreme, dar au tre­cut trei ierni peste ea și dă, deja, sem­ne de șubrezenie. Și au nevoie, părin­tele și parohia pe care-o păstorește, de sprijin financiar, cât de puțin. Cate­dralele lumii s-au ridicat cu ba­nul văduvei, de ce nu s-ar întâmpla la fel și cu biseri­ca din Climăuți? În toam­nă, i-a fost deja turnată fundația, iar zidu­rilor le pu­tem pune cărămizi, fie­care dintre noi.

(Cont bancar: (IBAN) RO85RZBR8000000031379461 – Raiffeisen Bank. Beneficiar: Parohia Ortodoxă „Adormirea Maicii Domnului” Climăuți, Republica Moldova – cod IBAN MD83AG000000022513512169.

Persoană de contact: preot Sergiu Marițoi – 0037368254112. http://parohiaclimauti.net/index. php/donatii)

Nu există comentarii

Răspunde și tu

Your email address will not be published.

ro_RORomanian
ro_RORomanian