Intra aici pe site ul vechi "Formula AS"

Povestea celor două sălcii

Odată, cu mulți ani în urmă, am adus de la biserică o ramură de salcie. Am pus-o în apă și după un timp am constatat că dă­duse rădăcini albe, lungi și mătăsoase.

Costin, soțul meu, a luat-o cu grijă, a săpat o gropiță în jghea­bul balconului agățat la etajul cinci, și cu mâinile lui bune, obiș­nuite cu pămân­tul, a ră­să­dit-o în colțul din­spre stra­dă. Eram feri­ciți. Nu știu du­pă câți ani, salcia, mica cren­guță plă­pândă, de­venise o sal­cie plângătoare ale cărei ra­muri ajungeau la etajul in­ferior. Era o frumu­sețe și o în­cântare să o vezi scăl­dată în soare, un colț de ver­­dea­ță pes­te acope­ri­șu­rile ce­nu­șii ale caselor în­ve­­ci­nate.

Îngrijirea salciei era bu­curia lui Costin. O uda cu sfin­țenie, îi dirija cren­gile prin grilajul balconului. Îmi amintesc că, la o vijelie cu grin­dină, a îmbrăcat-o cu un sac de plastic, ca să nu-i rupă crenguțele încă firave.

Anii treceau, salcia era acum un copac ce-și legăna falnic pletele în bătaia vân­tului. Chiar și atunci când sănă­tatea nu i-a mai permis, Costin ur­mă­rea, ca o um­bră protec­toa­re, să se asigure că sal­ciei îi merge bine. Și am convingerea că și de dincolo de viață, o urmă­reș­te în conti­nuare. Dar oda­tă cu tre­cerea anilor, salcia ame­nința prin dezvoltarea ei fi­rească să spargă jghea­bul balconului. Verdictul era fără echivoc: salcia tre­buia îndepărtată. Cu niște prie­teni inimoși am scos salcia și am răsă­dit-o în curtea bi­se­ri­cii Sf. Nicolae din Bucu­rești, ca­pelă a stu­den­ților. Așezată într-un spațiu larg, salcia era asi­metrică, așa cum crescuse aple­cată într-o singură parte. Acum străjuia aleea de in­trare în curtea bi­sericii. Iată că într-un alt an, am avut o altă creangă de salcie. Pe aceasta am răsădit-o cu mâna mea în pământ, de cealaltă parte a curții. Una era salcia lui Costin, iar cealaltă era a mea. De-a lun­gul anilor, când ieșeam din biserică, îmi creștea inima văzând cele două săl­cii, față în față, sa­lutân­du-se cu crengile lor miș­cătoare. Eram fericită.

Dar într-o zi, intrând în curtea bisericii, am în­mărmurit. Nu-mi credeam ochilor: salcia mea străjuia aleea din dreapta, iar de cealaltă parte, locul salciei lui Costin era gol. M-am apropiat răvășită și am vă­zut că salcia era retezată de la rădăcină. N-am plâns, dar aveam sufletul pustiit de durere. Priveam și-mi spu­neam ca țăranul lui Marin Preda: „Așa ceva nu există”. Ce se întâmplase? Biserica era de mai mult timp în renovare, și pen­tru schele s-a adus un ca­mion cu bușteni. Faptul că salcia era înclinată bloca intra­rea ca­mio­nu­lui în curtea bisericii. Mi s-a spus că, abia după ore de încercări, soluția a fost dură, și sal­cia a fost tăiată. Înțelegeam, dar inima mea sângera, iar su­­fle­tul meu, refractar explicațiilor, nu accepta niciun cuvânt. Timpul ce a urmat s-a scurs într-o conti­nuă stare mută de răvășire.

Dar iată că într-o duminică, am văzut tremurând plăpând o mlădiță înaltă, răsărită din ciotul ce ră­mă­sese în pământ. Creștea ca în poveste, văzând cu ochii, pentru a recupera timpul pierdut. Salcia mea nu mai era sin­gură în viață, ca mine. Nu știu cât timp a trecut, dar acum salcia lui Costin este la fel de mare ca și a mea, ocro­tind cu crengile ei plecate băncile așezate la umbră. Va veni primăvara și în curând ele vor înmuguri, la fel ca și noile fericiri pe care ano­timpul le adăpostește discret, în țesă­tura lumii vre­melnice.

Alte perechi vor îngriji, poate, sălciile ce străju­iesc curtea bisericii studenților, ducând mai departe măr­turia unei îndelungate fericiri: a mea și a lui Costin.

SILVIA P. – București

Nu există comentarii

Răspunde și tu

Your email address will not be published.

ro_RORomanian
ro_RORomanian