CATINCA MARIA NISTOR: „Ducu Darie s-a dus și am fost aruncată în foc singură”

Noua directoare a Teatrului Bulandra din București

– Își revendică rădăcinile spirituale de la marii creatori care au marcat istoria acestei prestigioase instituţii. Dacă Ducu Darie a pregătit-o pentru a conduce teatrul, inspiraţia ei vine de la determinarea şi focul interior al Luciei Sturdza Bulandra. Zice că de la Doamna Bulandra și până acum, teatrul a fost condus numai de bărbaţi. Are proiecte extrem de ambiţioase, iar tinereţea şi entuziasmul sunt de partea ei –

„Nu mă așteptam să îmi placă atât de mult!”

– La doar 31 de ani eşti noua directoare a Tea­trului Bulandra, poate cel mai apreciat tea­tru din ţară. E o imensă provocare. Cum ai in­trat în această aventură?

– Nu am apărut de nicăieri aici. Sunt de trei ani actriţa teatrului Bulandra. Pentru funcția de director, am fost pregătită de regretatul Ale­xandru Ducu Darie, cu mai bine de un an înainte. M-a urmărit ani de zile cum evoluam şi creşteam, ca manager al Festivalului Internaţional al Şco­lilor de Teatru, al cărui co-fondator a fost şi el. Ducu ştia ce avea să se întâmple cu el, că va pleca „dincolo” şi că Teatrul Bulandra va rămâne fără el. Ştia şi ce i-ar trebui teatrului. Nu mă aş­teptam ca acest lucru să se întâmple atât de repe­de, dar, din păcate, Ducu s-a dus, şi de la începu­tul stagiunii am fost „aruncată” în foc singură. Eram sigură că va fi greu, nu mă aşteptam însă să îmi placă atât de mult. Vin dimineaţă, plec noaptea târziu şi, o dată ajunsă acasă, abia aştept să vină a doua zi, ca să mă în­torc la teatru. Este ce­va ce mă provoacă, în primul rând în lupta cu mine. E o căutare, un entuziasm de cu totul altă fac­tură decât cel pe care îl am în lucrul la scenă, ca actor.

„Teatrul Bulandra poartă o anumită pecete, are rasă, are ceva aristocratic”

– Poţi spune, deci, că eşti moşte­ni­toarea lui Ducu?

– Nu! E prea mult spus aşa… În schimb, sunt foarte senină în privinţa venirii mele la con­du­cerea acestui teatru, pentru că provin din acest colectiv, am venit dintre noi, ca să-i slujesc pe mi­nunații mei colegi, într-o nouă calitate, cea de manager. Să slujesc această instituţie şi acest brand, Bulandra. Cred că dacă am ajuns aici, asta înseamnă că aşa trebuiau să se întâmple lucrurile cu mine, prin mine, cu ceea ce se află în urma mea, cu sufletul meu. Sigur că unii s-au gândit că poate sunt prea tânără pentru acest post. E ade­­vărat, tinereţea în sine, fără un grad confor­ta­bil de maturitate în gândire, nu este neapărat o calitate. Dar nici maturitatea în sine nu e de ajuns. Dar care să fie vârsta potri­vită? 32 de ani şi două luni? 35? 45? 75? Cine are apara­tul care măsoară asta? Eu va trebui să dovedesc con­trariul. Teatrul Bulandra este unul dintre pu­ţinele teatre „însemnate” din lume, poartă o anu­mită pecete, are rasă, are ceva aristocratic. Spun asta, fără a jigni alte instituţii, dar chiar aşa e şi ştiu şi ceilalţi că e aşa. Eu asemăn Bu­landra cu „The Old Vic” din Londra. Dintotdeauna, la Bu­landra au fost actorii de elită ai breslei. Cum în Marea Britanie, ma­rii actori sunt înnobilaţi de Regină cu titlul de Sir şi Dame, tot aşa cred că actorii Tea­trului Bulandra au fost şi sunt nişte Lorzi şi nişte Doamne în teatrul românesc. De aceea am şi deschis în foaier, Bulandra Portrait Gallery, o galerie de portrete ale actorilor noştri de azi (fotografii de Andrei Runcanu), portrete care arată foarte aris­tocratic, pe un fond burgund, regal, fiecare actor având şi un ac­cesoriu care trimite la ideea de nobleţe, de aristo­cra­ţie. Vor urma în Ga­lerie por­tretele tuturor crea­torilor ce au mar­cat acest teatru, în lun­gul şi gloriosul său drum prin cultura ro­mână. Bulandra e un teatru de artă şi de excelenţă şi aşa vreau să şi rămână, dar şi cu aportul mi­nu­na­ţilor mei colegi de azi, ar­tişti, teh­nicieni şi per­so­nal. Vreau să se mon­­te­ze în con­tinuare texte mari, pen­tru că aşa este educat pu­blicul teatrului nostru, dar în in­terpretări ac­tua­le, po­tri­vite timpului pe care îl trăim. Oricum, încă de pe vremea Doam­nei Bu­landra aici, se mon­tau creaţii în­drăz­neţe, aşa că nu facem de­­cât să conti­nuăm şi să dez­­vol­tăm moş­tenirea pri­mită. De altfel, Doamna Bu­landra este mo­delul meu ca ma­nager. Mă consider cumva „moşte­nitoarea” ei, nu doar pentru că sunt fe­meie ca şi ea, ci pentru că dumneaei avea o deter­mi­nare şi un foc in­­te­rior care ne-a lăsat acest tea­tru. De la Doam­na Bu­landra, cul­mea, acest tea­tru, singurul cu nume de fe­meie, a fost condus nu­mai de băr­baţi! Sunt o fată bă­tăioasă. Pentru mine este important că am această şansă de a pune umărul la ceva care va dăinui, chiar şi după ce eu nu voi mai fi. La ceva mai mare, mai pu­ternic şi mai glorios decât fiecare membru al familiei Bulandra luat in­dividual! Sunt foarte recunoscătoare pentru asta.

„Bravo, bravo, România!”

– Nu a fost totuşi greu, măcar la început?

– Ce-i drept, a venit totul peste mine dintr-odată, dar asta nu m-a descurajat şi nu m-a co­ple­şit. Am avut de coordonat trei deplasări difi­cile, una dintre ele cu obstacole, greutăţi şi pe­ripeţii: la Sankt Petersburg, cu „Carousel”, spec­tacolul lui Andrei Şerban. Spun că a fost cu peri­peţii, de la faptul că Lufthansa a intrat în grevă şi noi am rămas blocaţi în aeroport 13 ore, am luat apoi un prim zbor disponibil la Helsinki, şi de acolo la Sankt Petersburg, unde am întârziat o zi şi jumătate, ajungând aproape în buza spec­ta­colului, la faptul că turnanta nu a func­ţionat, având o scenografie care nu a fost gândită şi pentru deplasare, că i-a cedat un motor şi în spec­tacol a trebuit să fie împinsă de 10 oameni, dar lucrurile acestea trec şi rămâne satisfacţia fap­tului că ne-am bucurat de un imens succes. Eram invitaţi la Theatre Olympics, un eveniment care s-a întins pe şase luni şi la care au participat cele mai mari teatre din lume, iar Bulandra a fost singurul teatru invitat din România. Specta­colul a fost transmis în timp real, pe site-ul festivalului, şi a depă­şit recordul de urmăritori: peste 200.000 de oameni au vizionat „Carousel” live, pe net. La final, au fost urale minute în şir şi din sală se auzea: „Bra­vo, bravo, România!”. Eu urmă­ream totul, emoționată, din cabina de sunet. După trei zile de la spectacol, publicul încă mai venea la tea­tru să ceară bilete. A fost un moment unic! Apoi am fost la Cluj, cu „Zadarnicele chinuri ale dra­gos­tei”, la Festivalul Uniunii Teatrelor Euro­pe­ne. Am mai fost prezenţi şi la Braşov, la Festi­va­lul Dramaturgiei Româneşti, cu „La Grande Magia”. În zece zile, am făcut toate aces­te trei de­pla­sări, care au avut însă în spate luni de pregătiri.

„Acasă, la… diaspora”

– Ce proiecte vechi vei continua şi ce pro­-iec­te noi vei începe?

– Voi continua proiectele lui Ducu Darie, integrala Shakespeare, Bulandra per Musica. Voi lucra alături de artiştii apreciaţi de el. Îi sunt recunoscătoare că s-a gândit la mine pentru asta. Cred că fiecare om e capabil de lucruri neobiş­nuit de mari, dar e nevoie de ochiul cuiva mai înţelept, mai trecut prin viaţă, care să te vadă, să aibă încredere în tine şi să te pună în locul potri­vit şi în lumina potrivită.

Printre lucrurile care se mai află pe ordinea mea de zi este şi „reîntregirea familiei” Bulandra. Îmi doresc să îi aduc înapoi, acasă, pe artiştii care din varii motive au plecat, în timp, la alte teatre. Cu unii dintre ei am vorbit deja şi aproape că nu a fost nevoie să termin fraza că au acceptat, chiar aşa, cu expresia: „mă întorc acasă”! Sigur că ve­nirea mea la cârma teatrului reprezintă şi o schimbare de generaţie. Celui care ia primul torţa şi porneşte în beznă îi este cel mai greu, dar satisfacţia că în urma lui se face calea pe care vor putea păşi şi alţii este mai mare decît orice di­ficultate întâlnită pe drum. Aşa că va fi o bucurie pentru mine să invit şi artişti tineri să lu­creze aici. Vom avea texte mari, din dramaturgia universală, dar şi din cea clasică românească, pentru că eu cred că nu poţi îndrepta busola spre viitor dacă nu cunoşti bine drumul pe care ai venit. Artiştii mari se fac pe roluri mari. Un teatru mare se face pe texte mari. Am început și aranja­­men­tele pen­tru o stagiune permanentă a Bu­landrei la Londra. Ne propunem ca o dată pe lună, să jucăm la Leicester Theatre, o sală cunos­cută, cu 400 de locuri, una sau două reprezentaţii, cu spec­ta­colele noastre de aici, pentru românii, mulţi, de acolo. Am început demersurile pentru proiectul „Acasă la… Diaspora”. Să jucăm pe­rio­dic în săli profesioniste de teatru, în mijlocul românilor, la început din Italia, apoi şi din Spa­nia. Tot ce politica des­par­te, teatrul uneşte. Pla­nul cel mai mare şi mai ambiţios pe care îl am este renovarea sălii de la Grădina Icoanei, sala „Toma Caragiu.” Pentru acest proiect l-am abor­dat pe arhitectul Dorin Ştefan, care este, pro­ba­bil, cel mai cunoscut arhitect pe care îl are ţara noastră astăzi, cu­nos­cut şi pre­ţu­it peste tot în lume şi decorat recent şi de Pre­şedintele Ro­mâniei. M-a impresionat că a venit în întâm­pinare, întrebând: „Ce pot eu să fac pen­tru Teatrul Bulandra?”, şi a ac­cep­tat fără re­zer­ve, având această gene­ro­zitate de a nu pune or­goliul său, al unui arhitect de talie mondială, pe pri­mul loc, ştiind că Bulandra îşi lea­gă istoria de un regizor de ge­niu care a fost, însă, şi arhitectul pre­facerii sălii de la Icoa­nei: Liviu Ciulei.

„Am făcut, cu totul, zece ani de facultate”

– După spectacolul de la Sankt Petersburg, am fost prezentată de către Andrei Şerban regi­zorului-legendă al Rusiei, Lev Dodin. I-am pro­pus, prin nepoata acestuia și totodata transla­tora sa de engleză, după o discuţie în care sim­ţeam că mă evaluează, să vină să monteze la noi, la Bulandra. Nu a spus nimic. A doua zi m-a căutat să-mi spună că el nu a regizat niciodată afară din Rusia, pentru că nu vorbeşte decât rusa, şi nu ar putea să facă asta în afara limbii lui, prin tra­du­cător. Dar pentru că i-a plăcut că „m-a simţit ho­tărâtă şi luptătoare” s-a gândit să-mi propună pe unii din cei mai buni foşti elevi ai lui din lumea largă.

Fiecare regizor care va veni va începe cu un atelier de cu­noaştere şi de „amuşinare” a trupei, pe care vreau să o pu­nem cât mai mult în va­loare. Vom începe anul cu Stathis Li­vathinos, care până de curând a fost directorul artistic al Tea­trului Naţional al Greciei, pe care l-am întâlnit la Fes­ti­valul Uniunii Teatrelor Euro­pene la Cluj, şi care va face cu trupa noastră un atelier pe teme ale teatrului grec antic aduse în contem­pora­nei­tate. În aprilie, revin Andrei Şerban și Daniela Dima. Cu Andrei de-abia aştept să mă întâlnesc, pentru că, deşi Ducu m-a adus în teatru, eu mă consider actorul lui Andrei Şerban (am jucat la el în „Ri­chard III” şi în „Za­dar­nicele chinuri ale dra­gostei” şi de-abia aştept să vedem unde mai „călătorim” împreună). Va reveni, în iulie, la in­vitația mea, în cadrul „Fes­tivalului Inter­na­țional al Școlilor de Teatru”, Andreas Ma­no­likakis, directorul de la faimosul „Actors Stu­dio” din New York, cu propuneri de colaboratori din în­treaga lume. Am vorbit şi cu Radu Afrim să mon­teze la noi. Cred că este momentul să aibă loc, în sfârşit, întâlnirea dintre acest mare regizor şi această mare trupă.

– Ca poveste personală, cum te-ai apucat de teatru? Bănuiesc că având tatăl actor, a fost o cale firească.

– Deja e un clişeu în cazul copiilor de actori „de mică am crescut în teatru”. Tata îmi pusese un scaun în loja de la reflectoare şi urmăream totul de acolo. Aveam cam cinci-şase ani când într-o scenă din „Puricele”, devenită iconică, între tata şi Horaţiu Mălăele, în care personajul tatei se făcea că uită textul pe care tocmai îl spusese, am crezut că tata e în dificultate şi i-am sărit în ajutor suflându-i replica „e viaţa lui în joc!”. Sala a râs şi m-a aplaudat, dar devota­men­tul meu în a-mi salva tatăl din ceea ce cre­deam că e ceva rău le-a adus celor doi de pe sce­nă, brusc, lacrimi în ochi… Generala şi liceul le-am făcut la Şcoala Centrală, cu nişte ani mai te­ri­bilişti în liceu, în care m-am îndepărtat total de zona artistică. Atunci când s-a pus problema de mers la facultate, am ales Dreptul. Dar în anul II am realizat că nu voi profesa în domeniu nicio­dată. Nu am abandonat însă facultatea, am ab­solvit cu examen de licenţă. În timpul stu­denției am urmat şi absolvit la Londra cursurile de ma­nagement şi apoi de marketing ale London School of Economics. Mi-a plăcut foarte mult. Mi se potrivea, dar tot nu mi se potrivea-mănuşă. După ce am dat licenţa la Drept, am înţeles că vreau să merg pe un drum artistic. Am luat şi lecţii de canto, îmi place enorm să cânt, dar am realizat că totuşi actoria mă exprimă într-un mod complet. Dar deja fusese admiterea la UNATC, pentru că mă trezisem cam târziu, aşa că m-am dus la Hyperion, la clasa doamnei Rodica Man­dache şi a lui Eusebiu Ştefănescu, unde am stat doi ani. O prietenă m-a invitat să văd Gala Ab­sol­venţilor de la UNATC şi, de cum am intrat aco­lo, am simţit că este o altă energie, m-a im­presionat că în primul rând se aflau nume grele din teatrul românesc, ţin minte că era Ducu, era Geor­ge Mihăiţă, Gelu Colceag, George Ivaşcu, Paul Chiribuţă, erau critici de teatru, Marina Cons­tantinescu, Ludmila Patlanjoglu, Mircea Mo­rariu, Magdalena Popa Buluc. Mi-am spus: „Uau! Aici e ca afară. Vin directorii de teatre şi te recrutează. Eu aici trebuie să fiu”. Şi atunci m-am trasferat, prin concurs, la UNATC. A tre­buit să o iau de la capăt cu anul II pentru că UNATC e considerat mai sus decât celelalte fa­cul­tăţi de teatru, la clasa domnului Paul Chiri­bu­ţă, care era şi decan în acel moment. Aşa că după 4 ani de Drept, două veri la London School of Eco­nomics, doi ani de Actorie la Hyperion, doi ani de licenţă şi doi de master la UNATC, am în­ceput şi eu să îmi trăiesc viaţa. Am făcut cu totul 10 ani de facultate. Am lucrat un an și în TVR, la Teleen­ciclopedia, ca traducător de docu­men­ta­re, am făcut şi un pic de radio, dublaj de ani­ma­ții şi apoi m-am mutat cu toate bagajele în teatru. Abia acum înţeleg, în sfârşit, cum s-a adunat în viaţa mea piesă cu piesă, ca într-un puzzle, pentru ca eu să pot ajunge director la Bulandra. Pentru că dacă nu aş fi avut studii de Drept şi de management, ci doar de actorie, nu aş fi putut fi manager, la fel, dacă nu aş fi fost şi actriţă, nu aş fi fost eligibilă pentru acest post.

„Sper din tot sufletul că părinții mei sunt mândri de mine”

– Ştiu că tatăl tău a renunţat la profesia de actor. Nu ţi-a spus că tea­trul este un teren mi­nat?

– La început, auzind că vreau să dau la Teatru, nu a fost foarte încântat, au fost şi momente în care părea că vrea să mă de­turneze, dar cred că era un test, voia să mă încerce, să vadă dacă îmi doresc acest lucru la mo­dul au­ten­tic. Şi mai ales dacă am datele po­trivite dorin­ţei. Am doi părinţi minunaţi, pe care îi iubesc foar­te tare, şi care mă iubesc nespus. Încă de copil mi-au trans­mis acest lucru, pe care eu l-am înţeles foarte clar în timp, că părinţii îmi sunt şi cei mai buni prie­teni, că ei mă vor iubi mereu ne­con­di­ţionat şi mă vor ajuta şi mă vor susţine indi­ferent de ce alegeri voi face în viaţă. Aşa că nu mi-am pier­­dut tim­pul cu alţi străini şi am fost de la început foarte apropiată şi deschisă în re­laţia cu părinţii mei. Ştiu că ei, ca orice pă­rinte, doresc tot binele pentru copilul lor, vor ca el, copilul, să nu fie sluga nimănui, să nu fie ră­nit, să nu fie umilit, să nu su­fere, iar tata ştiind că teatrul îţi poate aduce şi su­fe­rinţă, m-a pre­ve­nit de acest lucru. Dar eu nu m-am lăsat. El venea la fiecare examen şi îi spunea ma­mei: „Măi, da­că nu e des­tul de bună, nu e sfâr­şitul lumii. O lu­ăm acasă şi gata”. Dar eu creş­team de la exa­men la examen, ca actriţă pro­fe­sio­nistă la fel, am cres­cut de la spectacol la spectacol şi acum sper din tot sufletul că sunt mân­dri de mine. E o împlinire şi a lor, cred că este pentru amân­doi şi o împli­nire per­so­nală. Şi mai am un vis secret şi im­po­sibil: să-l pot con­vinge pe tata să se întoarcă pe sce­nă, să jucăm, măcar o dată, împreună…